Predarea ștafetei olympice

Știu că au trecut deja două zile de când am predat Renault-ul Alinei și lui Răzvan, dar fiți miloși cu mine, am fost varză. De oboseală. Am plecat spre Cluj singură, marți dimineața la ora 8 și-am ajuns acolo la ora 14:30. Iar noaptea, la ora 00:46 am avut tren înapoi spre casă. Chiar dacă am venit la cușetă și am dormit aproape tot drumul… după o zi de lucru, numai să scriu nu am mai fost în stare.

Traseul meu olimpic a fost următorul: Timisoara Arad – Oradea – Aleșd – Huedin – Cluj-Napoca. Dacă nu eram atât de adormită înainte să părăsesc compartimentul, aș fi putut să vă spun și ce sportivi români sunt născuți în localitățile și județele prin care am trecut eu. Dar cum am uitat dosarul de campanie în tren, vă spun doar despre Diana Bulimar că s-a născut la Timișoara. Pe restul i-am uitat. :( Plănuisem să scriu pe pagina blogului câte un status pentru fiecare oraș prin care trec + sportivii lui, dar fie nu știu eu să folosesc aplicația de mobil să postez un status pe pagină, fie nu se poate. Rămâne să investighez problema. (Apropos, la Sibiu am reușit să postez o poză, deci ar trebui să meargă și un status. Oh, well…) Pe drum m-am oprit la Arad, i-am făcut o poză în fața Primăriei, l-am salutat pe Dani pe twitter și am pornit mai departe.

La Oradea ar fi trebuit să vizitez Palatul Vulturului Negru, da’ era în renovare și nu s-a putut. Totuși m-am plimbat prin galeriile lui și-am făcut câteva poze pentru voi. :)

Am sunat-o pe Lilișor să o salut și pe ea, după care m-am suit în mașină și am pornit spre Aleșd, apoi spre Huedin. Însă între ele două, mi-a atras atenția un panou de la intrarea în Ciucea. O localitate de care n-am auzit niciodată, dar panoul spunea că acolo se află complexul muzeal Octavian Goga. Pe loc m-am hotărât să opresc pentru că nu ajung prin zonă foarte deș și ar fi păcat să ratez ocazia. O doamnă foarte de treabă mi-a povestit câte ceva despre poet și soția acestuia, despre viața lor și despre mobilierul din casă. Din păcate n-am avut timp să rămân și pentru vizitarea marelui conac pentru că mă grăbeam să ajung la Cluj, unde mă aștepta Bianca.

GPS-ul lui Iubi m-a dus direct la reprezența Renault de pe Calea Turzii unde am lăsat Megane-ul la spălat. De acolo m-a preluat Bianca și m-a dus la Subway, că eram ruptă de foame. Ca de obicei, nu ratez nici o ocazie de a mă întâlni cu anumiți oameni când merg prin țară. Bianca a fost atât de draguță să-și amâne plecarea în concediu numai pentru a ne întâlni. Deși ne-am întâlnit o singură dată, am impresia că o cunosc dintotdeauna. Avem atâtea lucruri în comun și rezonăm atât de bine, încât cu drag o pot numi prietenă. Dacă nu era ea și soțul ei, probabil boschetăream prin gară până la ora 12 noaptea. Dragilor, vă mulțumesc mult că m-ați adăpostit și că mi-ați dat să mănânc. Abia aștept să vă întorc favoarea. :) Tot la mall am avut bucuria de a mă mai întâlni cu o persoană specială, pe care voiam demult să o cunosc și-anume cea mai fidelă cititoare a mea, Lala. :) Mi-a părut tare bine că am apucat să ne cunoaștem, deși n-am stat decât vreo 15-20 de minute. Însă i-am promis și îți promit și aici pe blog, Lala, că data viitoare vom petrece mai mult timp împreună. :) Să ajung să te cunosc și eu mai bine.

Aventura mea cu Megane-ul s-a sfârșit și-mi pare bine de tot că am avut norocul să am parte de ea. Când am preluat-o, un nene de la reprezentanță ne-a făcut cunoștință cum se cuvine. Însă când m-am urcat în ea și primul lucru pe care mi l-a spus a fost că are cutie de viteze automată, n-am putut spune decât: „Ai, să-mi bag picioarele.” :)) mi-a scăpat, ce să fac? Nu mai condusesem niciodată o mașină automată și perspectiva nu mă prea încânta. Cum să conduci o mașină care pornește de la butonul START și se oprește când apeși pe STOP. :))

Parcă ar fi de jucărie. Însă după ce m-am obișnuit cu ea, chiar mi s-a părut o joacă să o conduc. Nu tu ambreiaj, nu tu schimbat de viteze, nu tu turat mașina până îi plânge motorul… de vis. Acesta nu este un review al mașinii pentru că nu mă pricep să fac așa ceva.  Inevitabil am făcut comparatii cu micuța Polo, că n-aveam cum să nu fac. Evident că sunt mai multe deosebiri decât asemănări, evident că Megane-ul mi-a plăcut (la urma urmei e o mașină nouă, bună și frumoasă), evident că are mai multe plusuri față de mașina mea, dar e la fel de evident că n-aș renunța la micuța Polo pentru nici o mașină din lume (dacă vă gândeați să mă întrebați, așa cum a făcut-o un coleg, dacă mi-aș cumpăra un Megane). Dar știți deja că mașina mea are o valoare sentimentala inestimabilă și până nu se târăște pe șosele nu îmi voi cumpăra alta.

Pe Facebook găsiți mai multe poze cu mașina, dar vă arăt și aici câteva. :)

la Sibiu

la Deva

in Timisoara

tot in Timisoara, nu e evident? :)

Mulțumesc, Renault, pentru această experiența frumoasă de tot.