Mi-e frică în casă, mi-e frică pe stradă

Încă de când eram mică, am momente în care nu sunt învăluită de gânduri și mi se face frică. Întotdeauna noaptea sau când e întuneric. Nu pot spune că am o fobie de întuneric, că fobia e ceva patologic și la mine nu-i cazul. Pur și simplu, întunericul îmi transformă mintea într-un mediu foarte fecund și prielnic gândurilor prăpăstioase, scenariilor apocaliptice și ipotezelor neverosimile. Nu-mi place să adorm în liniște sau înaintea lui Iubi. Întotdeauna mă culc prima pentru că el mai rămâne să lucreze sau să piardă vremea pe net. Dacă adoarme el înaintea mea, îmi pornesc televizorul, îl dau încet, dar suficient cât să aud sunetul, îl programez și ma întorc pe partea cealaltă.

De mică mi-a fost teamă de întuneric și nu știu cum am dobândit-o. Cert e că am purtat-o în spate, sau mai bine zis în minte și în suflet până la vârsta asta. Și sunt sigură că toată viața îi voi căra greutatea în spinare pentru că, așa cum am descoperit când mergeam la psiholog, mintea mea are mereu nevoie de o anumită teamă. Nu știu cum pot scăpa de trăirile astea, dar sunt cu mine aproape mereu când nu e lumină.

Am făcut toată introducerea asta pentru că în ultima vreme, îmi e frică să ies din casă, dar îmi e frică și să stau în ea. Zona în care locuiesc încă de când aveam 1 an a fost aproape întotdeauna o zonă liniștită, sigură, fără prea mari incidente. Se mai spărgeau câteva Dacii din când în când, no biggie. Însă nimic notabil. Anul ăsta deja am pierdut șirul evenimentelor care m-au băgat în sperieți.

A început cu o poveste a vecinelor mele care spuneau că într-o noapte pe la ora 1, nu știu ce necunoscut încerca ușile apartamentelor și când i s-a deschis, individul a început să pună întrebări despre cine stă la apartamentul cutare, dar la numărul de sus? Vecina interogata cică a avut prezența de spirit să-i spună că vecinul de vis-a-vis e polițist. Au plecat. S-a pus lacăt pe ușa din spate și nimeni, în afară de femeia de serviciu, n-are cheie.

La scurt timp s-a furat o bicicletă. Din scară. Cu interfon și lacat la ușa din spate.

Chiar cu o seară înainte să plecăm în Grecia, l-am trimis pe Iubi în pivniță să aducă geamantanul. Nici n-a coborât bine că m-a și strigat. Toate boxele erau sparte. Ușile larg deschise, obiecte scoase pe coridor, lacăte aruncate pe jos. Vecinii mei spun că nu li s-a furat nimic, doar o tanti bătrână zice că a rămas fără 5 sticle de ulei și nu știu ce borcane. De la mine nu știu daca au furat ceva, că oricum tot ce țin acolo e dus jos că „poate-mi mai trebuie”.  Inutil să spun că abia ne-am odihnit înainte să plecăm la drum.

Sâmbătă, pe la ora 17, ne întorceam de la Surduc și chiar când am ajuns în parcare, niște femei se precipitau către șosea, vizibil alarmate că s-a întâmplat ceva. Eu, ca o babă curioasă ce sunt, am sărit din mașină și fuga și eu să le întreb ce se întâmplase. Am crezut că ceva accident. Da’ de unde. Un nenorocit îi smulsese lanțul de aur unei femei. Ziua în amiaza mare.

Un vecin de la blocul de lângă mi-a spus că și lui i se furaseră de curând proiectoarele de pe mașină și și din scara lor s-a furat o bicicletă, de la etajul 4.

Anul trecut sau la începutul anului ăsta, era oricum iarnă, un individ i-a smuls poșeta unei femei de pe umăr, striga biata de ea ca din gură de șarpe. Au fugit după el, l-au prins și l-au bătut. Măcar atât.

Mi-e frică. Să ies din casă, să stau în casă. Am ajuns amândoi niște paranoici. Orice sunet mai neobișnuit ne ascute auzul și ne pune imaginația la contribuție. Mintea mea croșetează niște scenarii că Hitchcock ar părea mic copil pe lângă ce-mi fată mie creierul. Dacă nu mă văd injunghiată – de cele mai multe ori mă văd injunghiată – mă văd sufocată sau ștrangulată. Îmi imaginez oare cum ar fi să vin acasă și să găsesc totul vraiște. Ziua n-ar fi așa mare șocul, dar noaptea totul e mai inspăimântător. Noaptea sau seara când vin cu mașina acasă și sunt singură și trebuie să o bag în garaj, mă tot gândesc că de după gardul viu din fața lui poate oricând ieși vreunu’ să-mi dea în cap și să-mi fure poșeta, de exemplu.

Mă simțeam tare în siguranță în zona mea, puteam lăsa geamurile deschise, ușa descuiată pe timpul zilei, când eram acasă, puteam dormi singură fără să-mi pese de nimic, ba mai mult, să-mi facă și placere. Acum mi-e frică să dorm singurică, și oricât de amuzant pare, vă asigur că nu e. Chiar dacă e totul în capul meu, chiar dacă sunt paranoică și sufăr de scenarită…

Pe de alta parte: