Ca Racul, înapoi în trecut

M-am gândit la ziua asta de câteva ori săptămâna asta, însă aseară uitasem şi-am pregătit alt post pentru a-l publica azi. L-am salvat în draft-uri când am vrut să-l programez. M-am oprit la dată. O dată scrijelită adânc în viaţa mea, în sufletul meu şi în trecutul meu. Acum nu mai are aceeaşi însemnătate pentru ca ea nu mai celebrează viaţa. Nu mai am cui să-i spun La mulţi ani, nu am cui să-i doresc viaţă lungă şi sănătate pentru că omul care s-a născut pe 27 iunie a murit pe 23 martie… Azi, tatăl meu ar fi împlinit 57 de ani. Probabil ar fi avut părul şi mai alb, probabil ar fi fost slăbit sau, cine ştie, întremat bine după operaţia la inimă. Probabil ar fi avut sufletul chircit de atâta tristeţe şi supărare pe boala mamei mele, probabil s-ar fi bucurat pentru că Năstase a ajuns în sfârşit la puşcărie sau poate nici nu i-ar fi păsat. Pentru mulţi ani de acum înainte voi vorbi despre tatăl meu la trecut sau la condiţionalul perfect – timpul acctiunilor niciodată împlinite. Tot din trecut am adus şi imaginile astea. Clipe de care eu nu-mi aduc aminte, însă care pentru el au fost clipe de fericire. As fi vrut să-i mai pot oferi şi altele.