Cei de la catering spun lucruri trăznite

Cred că am mai spus cu câteva ocazii cât de fain e la mine la lucru, da’ dacă n-am spus… o să dezvolt într-un post viitor. :P

Ok, ok, vă zic acuma un pic: la mine la lucru e atât de fain încât șeful meu ne face de mâncare, ne cumpără căpșuni sau ananas și ni le pregătește – noi numai să mâncăm, ne cumpără înghețată, ne duce la cafea și la restaurant o dată pe lună (ne ducea în fiecare vineri, dar am hotărât să economisim banii ăia și să mergem în două team-building-uri pe an) și câte și mai câte.

Da’ azi nu despre asta e vorba, ci despre prânzurile din timpul săptămânii. Adică cele din timpul serviciului. Deși biroul nostru e într-o zonă unde sunt restaurante, fast food-uri, shawormerii, chiar și mall-ul e destul de aproape, nu părăsim biroul pentru că mâncăm împreună. Fie ce își aduce fiecare de acasă, fie facem mâncare sănătoasă la steamer, fie comandăm. Și exact despre ultima opțiune e vorba azi. Adică despre conversațiile cu cei de la catering, care uneori sunt de-a dreptul comice. Din păcate, nu-mi amintesc decât două, că-s mai recente, da’ n-au fost singurele. Eu sunt telefonista de serviciu, deci eu am plăcerea de a mă minuna și de a rămâne fără replică atunci când cel care îmi ia comanda are câte o sclipire de inteligență.

De exemplu, săptămâna trecută sun la un restaurant care avea meniul și în română și în italiană – nu e restaurant cu specific italian, are mâncăruri din mai multe bucătării.
–    Bună ziua, aș vrea să fac și eu o comandă.
–    Bună ziua, spuneți.
–    O porție de spanac cu două ouă ochiuri.
–    Puteți să-mi spuneți în italiană?
(tipul era român get beget. Eu rămân fără replică pentru câteva secunde, dar mă dezmeticesc: )
–    Da’ în română nu înțelegeți?
(n-are rost să vă spun că toți colegii mei râdeau de numa’)
–    Ba daaa, dar sunt trecute în italiană în program.
(tare curioasă sunt cum erau trecuți micii)

Ieri, sun la alta firmă de catering, una nouă de data asta, de la care nu mai comandasem. Tanti care răspunde e foarte amabilă și încep pomelnicul de cerințe. La urmă îi dau adresa.
–    Bd. Cetății, nr…, et…
–    Cetății? În ce zonă-i asta?
–    /:)
(pentru non-timișoreni, Bd. Cetății e unul dintre cele mai cunoscute și cele mai mari din oraș)
–    Păi e ditamai bulevardul, nu știu în ce zonă e.
(mă rog, îi mai dau câteva explicații, de parcă ea ar fi venit să aducă mâncarea și într-un final ne luăm la revedere).

Ah, și înainte să închei, mi-am adus aminte de o altă conversație telefonică cu cineva de la catering, dar, de data asta nu interlocutorul meu era cel amuzant, ci eu. Și-acum se râde de întâmplarea asta când mă întâlnesc cu cel care mi-a făcut farsa. Datează de pe vremea când lucram la Inform Media, fostul loc de muncă. La fel ca în toate locurile unde am lucrat, tot eu făceam comanda. După ce-am notat toate mâncărurile, sun la catering. Încep să vorbesc cu tanti și un coleg care s-a hotărât mai târziu îmi scrie pe mess că vrea „piept de puicuță” cu nu știu ce garnitură. Eu, fără să sesizez subînțelesul, îi repet femeii de la telefon că vreau un piept de puicuță. La care ea, mirată: „Da’ n-avem așa ceva.” Eu foarte serioasă: „Păi aveți în meniu”. „Poate piept de pui.” Mi-am dat seama că am pus botul de-abia când colegii mei erau literalmente sub birou de râs. Nici măcar n-am putut continua convorbirea, a trebuit să-i spun că revin. Mda… și eu spun lucruri trăznite. ;))

Dacă aveți și voi povești de-astea, împărtășiți-le și cu mine că „m-aș” râde și io. :)