Pe la casele noastre

Iniţial am vrut să dau alt titlu acestei postări, da’ din nu ştiu ce motiv m-am răzgândit. Voiam să mă plâng în gura mare că toate prietenele vecine şi-au luat jucăriile şi-au plecat şi m-au lăsat singură. Numai că m-am gândit că şi prietena mea tocmai s-a mutat la casa ei – mă rog, în chirie – şi un coleg de-al meu e gata să facă pasul cel mare, deci toţi pe la casele lor…

Numai eu nu mă mut. Că n-am unde şi nici n-am de ce. Şi adevărul e că nici nu-mi doresc, dar nu despre asta e vorba.

Prima care a plecat a fost Ana Maria, vă mai aduceţi aminte că v-am povestit de ea? Stătea cu mine în bloc, la etajul 4. S-a dus tocmai hăt la Bucureşti şi cred că ne vedem o dată pe an. Când vine ea la Timişoara eu nu-s pe-acasă, când mă duc eu la Bucureşti, mereu apare altceva şi nu mai ajungem să ne vedem. :(

Apoi, Laura s-a măritat acum 2 ani şi s-a mutat din apartamentul care i-a fost casă timp de mai bine de 20 şi ceva de ani. Stătea la 3 blocuri distanţă de mine, tot la etajul 4. Mergeam la ea să fumăm, să plângem după băieţi şi să vorbim de filme şi de cântăreţi. Acum, deşi stă tot în zonă, nu cred că ne-am întâlnit anul ăsta până acum. Noroc că pe 1 iulie e ziua ei şi atunci ne-o întâlni sigur.

A treia care s-a cărat, aproape pe nesimţite, a fost Adela. Nici n-am ştiut că nu mai stă cu părinţii ei, la 2 blocuri departare, la parter, acolo de unde nu pleca decât cu permisiunea bunicii ei. Chiar şi până la blocul vecin. Acum nici nu ştiu pe unde stă, o văd destul de rar, la zilele fiecăreia de naştere. Sau la nunta ei, pe 30 iunie, când o să-i fiu domnişoară de onoare.  Ah, apropos de asta, si Laurei trebuia să-i fiu… dar eram în doliu şi nu se potrivea.

Cea mai recentă dezertoare e Andreea (mică). :( Era ultima şi speram să rămânem măcar noi două pe-aici. Chiar dacă nu ne vedeam prea des, mai plimbam câinii împreună, ne mai sunam din când în când, ne mai vizitam sau mai mergeam împreună la iarbă verde. Rar, dar ce contează? O ştiam aici şi acum a plecat şi ea. Stătea în bloc cu Laura, la 3 scări distanţă. Acum stă la o staţie de firobuz de mine şi totuşi simt că e atât de departe…

Singura care s-a apropiat de mine, mutându-se, e prietena mea cea mai bună, o altă Andrea. Stăteam în 2 capete opuse ale oraşului şi ne întâlneam destul de greu. Acuma, odată cu mutarea, sper să ne vedem mai des.

Concluzia e că ne-am făcut mari şi ne-am aşezat la casele noastre. Chiar dacă nu toate sunt casele proprii… toate suntem alături de cei pe care îi iubim, lăsând cumva prietenia în urmă, pe locul 2 sau poate nici acolo. Nu mă pot lăuda că am fost o prietenă foarte prezentă în viaţa niciuneia dintre ele, dar îmi lipsesc teribil şi faptul că le ştiu plecate mă face să mă simt cumva singură.. Cu fetele de la bloc nici măcar nu ieşeam în oraş. Ne întâlneam prin zonă, la cimitir, cu câinii la plimbare sau întâmplător pe la cumpărături. Dar le ştiam aici, la câteva întrari distanţă.

Cred că întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului m-a făcut prea nostalgică şi suspin prea mult după trecut…

Şi totuşi, prietenele mele au plecat… şi n-am găsit nici o poză cu ele să vi le arăt. :(