Mi se mai rupe o bucată de suflet

După ce a murit tatăl meu, mi-am spus că al doilea lucru tragic care mi se poate întâmpla e să moară Ricky. Începe să-mi fie tot mai teamă de expresia  „de ce ți-e frică nu scapi”.

Sufletul îmi e din nou spart în bucățele. După o săptămână de investigații, drumuri și telefoane aproape zilnice la veterinar, am aflat că Ricky are o tumoare mai mare decât o minge de tenis la vezica urinară.

De vinerea trecută a început să se simtă rău, să tremure de durere și să nu-și gasească locul. Credeam că are ceva la stomac, deși nu mâncase nimic deosebit în afară de mâncarea lui obișnuită, boabele light. A și vomitat de vreo 3 ori (de două ori în timpul nopții) și când am ieșit cu el afară în 5 minute a făcut de 4 ori lipsa mare. Nu mi se părea ceva deosebit față de alte manifestări precedente. Însă când am văzut, a doua zi, pe zăpadă (noroc cu zăpada) că urina lui e maro, atunci am început să mă îngrijorez și mai tare (de parcă nu eram destul). L-am dus la veterinar și mi-a spus că trebuie să îi facem analize de urină și eventual de sânge, poate și un eco, să vedem care e cauza, că ar putea fi ori o infecție urinară, ori ceva de natură hepatică. Între timp, Ricky își revenise și era la fel de vioi și agitat ca întotdeauna. M-am mai liniștit când l-am văzut așa sprinten. Nimeni nu îi dă 9 ani și toată lumea crede că e încă pui după comportament.

Am dus urina la analize, nu era infecție, era sânge. Doctorița îmi spusese că probabil are ceva la ficat pentru că nu știu ce analize îi ieșiseră cu rezultate dublate. O hepatită acuta, care se putea vindeca cu o dietă și cu ceva pastile. Bun, zic, bine că nu e mai rău. Totuși era bine să facem și o ecografie, să ne liniștim. Când îl duc sâmbătă la veterinar pentru ecografie, și era și doctorul lui acolo, cum l-a pus pe masă să-l palpeze, cum a zis că ceva „nu-i bine deloc acolo”. :( Iar când ecograful a arătat tumoarea, a spus că arată de-a dreptul înfricoșător. :-s Nu am putut procesa informația și încă nu pot. Oricât de tristă sunt acuma și oricât de multe gânduri îmi fac, nu simt frica aia pe care am simțit-o prima dată când l-am operat la picior, acum 2 ani, frica aia prevestitoare de moarte, care m-a încercat și înainte să moară tatăl meu. Acord o importanță foarte mare acestui tip de frică pentru că îl consider prevestitor, deși de câteva ori s-a dovedit eronat. Nu știu cum să explic asta, dar mi-e o frică liniștită de operația pe care o va face săptămâna asta.

Plâng de câte ori îmi aduc aminte că nu e o operație ușoară, doctorul chiar mi-a spus că nu-mi oferă garanții și ca pot apărea complicatii și în timpul și după intervenție. Mi se rupe inima când văd că un cățel atât de PLIN de viață ca el poate își trăiește ultimele zile. Nu pot asimila gândul că un câine care arată și se comportă ca un câine perfect sănătos e pe punctul de a pleca de lângă mine.

Mă tot gândesc, făcându-mi rău, că nu îi voi mai vedea ochișorii ăia ageri, coada aia din care dă non stop și toate năzdrăvăniile care mi-au făcut sufletul să râdă de atâtea și atâtea ori. Nu pot să mă gândesc că la ora 9 seara nu se mai plantează în față mea începând să scâncească să-l duc la plimbare, că dimineața nu mă mai drăgălesc cu nimeni înainte să mă ridic din pat.

Ricky e cățelul care a știut întotdeauna cum să se bage în sufletul omului, chiar și al celor care nu iubesc animalele – l-a făcut chiar și pe Iubi să-l îndrăgească și să aibă grijă de el. Nu e drept că la 9 ani să fie atât de bolnav și să moară când mai are atâta energie în el. Dacă ar fi fost bătrânul, Benny, în cazul lui, m-aș fi resemnat mai repede, aș fi înțeles că la 15 ani, așa merg lucrurile. Dar nu pot în cazul lui Ricky. Mutrița lui nu mă lasă să înțeleg asta.

Am stat mult să mă gândesc dacă să îl operez sau nu. Doctorul mi-a spus că dacă îl deschide și tumoarea s-a extins prea mult și a afectat prea multe organe, îl închide la loc și… așteptăm… Dar dacă îl operează și o extirpă (pe toată sau parțial), pot apărea complicații și post operatorii, așa că nicicum nu va fi în totalitate bine. Zicea doctorul că poate Ricky e un tip norocos și reușește să se facă bine. Cât noroc să mai ai după ce ai scăpat ca prin urechile acului de o încăierare cu un amstaff, de un accident de mașina, de un bot aproape sfârtecat de un alt câine, de o unghie smulsă prin gard de altul, de o operație la șold? Cât?

Aceasta s-ar putea să fie ultima mea săptămână cu Ricky și nici nu știu ce să fac cu ea. I-aș face poze, i-aș da să mănânce tot ce poftește, aș sta mereu cu el, să ne drăgălim, să ne plimbăm și să mă mai bucur de el așa cum e, viu și plin de viață. Și nu mă pot gândi nicicum că săîtămâna viitoare, pe vremea asta aș putea avea doar un câine. Și nu pe cel preferat…