Cele două ființe fără care viața mea ar fi mai urâtă

Tot gândindu-mă despre ce să scriu, am ajuns la concluzia că există în viaţa mea nişte fiinţe foarte importante, despre care am vorbit destul de rar pe blog: câinii mei. Îi iubesc ca pe ochii din cap şi aş face orice pentru ei şi totuşi articolele despre ei sunt aproape inexistente. Cred că mai dese sunt cele în care vă prezint câte o pisică sau un câine care are nevoie de stăpân.

Aşa că azi vă povestesc puţin despre Benny şi Ricky, că nu cred că-i cunoaşteţi aşa bine. :P

Benny este seniorul intrat în familie în anul de graţie 1998, la puţine luni după moartea primului meu căţel, Cookie. Înainte ca el să moară într-un accident de maşină în faţa blocului :(, şi-a făcut puţin de cap cu nişte pudeliţe, de la care am primit 3 puiuţi. Primul, de care m-am ataşat extraordinar, n-a fost să fie ale meu, pentru că ai mei l-au vândut. Am plâns de m-am stins, însă m-am alinat rapid pentru că noii lui stăpâni stăteau în zonă şi, mai mult de-atât, copiii familiei erau cu mine la şcoală şi ne şi cunoşteam, deci îl mai puteam vedea din când în când. Şi-am rămas cu Benny, care îşi făcuse şi el apariţia între timp. Nu mi-a plăcut de el şi nu l-am vrut în locul lui Bamby (cel care plecase). – Remarcaţi, vă rog, numele, toate sunt date de tatăl meu, nu ştiu ce-a fost în capul lui – În timp însă, Benny a ştiut cum să mă cucerească: lăsându-mă să fac cu el ce vreau. Să-l chinui, să mă joc cu el, să îl duc la plimbare şi toate astea fără nici un mârâit, fără nici o opunere. Asta după ce Cookie era mai autoritar şi riposta vocal la orice atingere de-a mea care-l deranja. Benny are un caracter extraordinar. E atât de cuminte, de liniştit şi de altruist, încât nici n-aş simţi că am câine dacă n-ar fi celălalt. Are atâta bun simţ şi nu deranjează pe nimeni. Tot ce vrea, acum, la 13 ani jumate, e să fie mângâiat şi să i se permită să doarmă la picioarele noastre…

Pe la vârsta de 5 ani, prin 2003, Benny s-a înmulţit şi el. Şi dintr-o dup-amiază de nebunii a rezultat Ricky. Despre Ricky aş putea scrie caiete întregi, la câte prostii face şi la cât e de dulce. Dar înainte de asta, să vă spun cum a rămas şi el în familie. Iniţial era destinat vânzării, ca orice alt pui primit de la Benny. Am fost cu el în piaţă, eu o dată, taică-miu şi el o dată, l-am dat la ziar şi nimic. Veniseră nişte vecini că-l cumpără, l-au luat acasă, peste câteva zile l-au adus înapoi pentru că plecau în concediu şi s-au gândit mai bine: nu le trebuie câine… Ai mei l-au luat cu ei la sat, între timp mai sunau unii să se intereseze, însă timpul trecea şi noi ne ataşam tot mai mult de Ricky şi el de noi. Eu cu maică-mea îl voiam în familie, taică-miu nici să n-audă: „Cum să avem doi câini?” De parcă ar fi fost dulăi şi ar fi mâncat mai mult ca noi toţi trei la un loc. :)) Până la urmă, n-a avut ce face, s-a conformat şi Ricky a rămas. Şi acum, când privesc înapoi, îmi dau seama că viaţa noastră a fost mult mai frumoasă datorită lui. Deşi are 8 ani, parcă tot mintea de la 3 o are. A trecut prin atâtea, (operaţii, încăierărea cu amstaff-ul), încât e o minune că încă mai trăieşte, darămite că are atâta energie şi atâta poftă de viaţă. Nu există zi în care să nu ne facă să râdem. Când venim de la lucru, parcă vede nişte Dumnezei şi se bucură de parcă nu ne-a văzut de cine ştie când.

V-aş mai putea povesti despre cum se manifestă în jurul orei 9 seara, când trebuie să mergem afară, la ultima plimbare a zilei, cum plânge Benny la uşa că vrea înăuntru şi cum, după 5 minute, că vrea afară, cum stă Ricky ca o broască şi cu labele din faţă încrucişate şi cum mă pupă câteodată dimineaţa când e în toane bune. V-aş mai putea zice şi despre cât de antisociali sunt cu unii câini şi cât de ignoranţi cu alţi, cum se joacă împreună şi cum se mârâie de la diverse chestii. Cum mă fraiereşte Ricky pe mine şi cum îl fraieresc eu pe el. Cum se înţeleg cu Iubi şi cum i se bagă pe sub piele, deşi lui nu-i plac câinii. Aş putea să vă spun multe despre ei, şi promit să o fac mai des, că merită. Îmi fac viaţa mai frumoasă, deşi uneori îmi e greu cu ei. Dar orice ar fi, sunt câinii mei şi aşa va fi până vor închide ochii…

Am şi o galerie de poze cu ei, pe care n-am mai actualizat-o demult.