Vremea trece oricum fara noi

Omul cât trăiește învață (Mo numa’ o adaptat-o :P ). Drept pentru care acesta este un moment în care trebuie să stau să cuget la lucrurile care mi-au fost lecții de viață. Că așa m-a pus Barbie. Și ea a scris așa frumos… Eu nu mai am timp să stau să analizez ce mă învață viața, să filosofez la ceas de seară, înainte de culcare ce învățăminte mi-a adus ziua care moare încet, pentru că somnul mă fură fără drept de apel. Și nici nu mai citesc înainte să mă culc, ca să pot să-mi adun gândurile și să-mi analizez viața. Sunt prinsă în vâltoarea evenimentelor, a atâtor „trebuie” încât iau ca atare tot ce mi se întâmplă. Rar am vreo revelație de-aia care mă face să privesc viața altfel. Însă am.

Cea mai puternică revelație de genul ăsta și cea mai de preț, cred eu, lecție de viață e următoarea:

Viața merge mai departe, cu sau fără tine.

După ce a murit tatăl meu, pentru mine parcă totul a murit. Nimic nu mai conta, nimic nu mă mai interesa, tot ce căutam era un semn de la el, o reîntoarcere, un vis, orice. Dar să fie de la el, cu el. Semnele au venit, încet încet, și am fost atentă să le descopăr, să nu cumva să treacă pe lângă mine. Acum nu mai vin sau nu le mai observ eu. Însă din când în când mai primesc câte un reminder că tatăl meu, de-acolo de sus veghează asupra mea: are grijă să nu-mi lipsească niciodată un anumit lucru de care am nevoie zilnic. Însă nu despre asta voiam să vă vorbesc. Ci despre cum merge viața mai departe, cu sau fără noi. Viața a mers mai departe fără tatăl meu. Vecinii își vedeau de ale lor, la fel ca înainte, mașinile treceau prin fața blocului, la fel ca înainte, iarna și vara se succedau la fel ca înainte, eu îmi plimbam câinii după același ritual ca și înainte. Ce a lăsat el, am preluat eu, toate îndatoririle lui sunt acum ale mele și totul merge ca și când tot el s-ar ocupa de ele. Într-o seară, când îmi plimbam câinii, tristă și deznădăjduită, cu frica în sân că dacă mor eu, oare ce se alege de ei, de mama mea, de Iubi, de prietenii mei. Cum ar fi viața lor fără mine? Cum s-ar descurca mama mea fără mine, câinii mei… Iubi ce viață ar avea dacă eu aș muri? Panica asta m-a făcut să-mi fie frica de moartea mea. Nu pentru că vai ce întuneric o să fie acolo, în groapă (oricum îmi e frică de asta), ci pentru că există oameni pe lumea asta care depind de mine. Și ce vor face ei dacă eu n-aș mai fi. Și mi-am adus aminte că și după ce a murit tatăl meu, viața a mers mai departe. Cu siguranță va merge și dacă n-aș mai fi eu. Și-atunci m-am liniștit. La urma urmelor, nu-i ca și când aș putea face ceva. Și de-atunci, nu mă mai gândesc la asta, nu mai mi-e frică de ce se va întâmpla cu cei ce ar rămâne în urma mea, pentru că viața merge mai departe. Cu sau fără noi.

N-o fi cea mai importantă lecție de viața, însă e cea mai recentă. Și tot ce a învățat Barbie în viața ei, am învățat și eu. Apropos de lecțiile ei, spune la un moment dat: „Am învățat că viitorul nu există cu adevărat și că trecutul se schimbă de la o clipă la alta. Nu există decât momente, și momente, și momente…”, ceea ce mi-a adus aminte de urarea pe care mi-a făcut-o cineva anul trecut de ziua mea: „Crează-ti amintiri. E tot ce contează”.  Și tind să cred că ăsta e cel mai important lucru în viață.

E o leapșă serioasă și frumoasă. Și mi-ar plăcea să aflu despre lectiile de viață ale Cristinei, ale lui Inozzei, ale Ionoukăi, ale lui Octavian, ale Corinei, ale Bogdanei și ale cui mai vrea să o preia. :)