Dormind in patul meu

Din când în când, Iubi mai părăseşte patul conjugal pentru a dormi în ale lui. În paturile lui, că are două. Unul în garsoniera din Timişoara şi unul în camera lui de la Baia Mare. De cele mai multe ori această părăsire a patului se datorează vizitelor lui în oraşul natal sau ale părinţilor lui în oraşul adoptiv, asta aşa ca explicaţie, să nu care cumva să trageţi concluzii greşite.

Şi când Iubi doarme într-unul din paturile lui, eu mă întorc în patul meu de ne-concubină. În patul ăla în care am dormit din clasa a IV-a (nu chiar acelaşi că asta e a doua canapea). Şi când dorm singură, după o perioadă mai lungă de timp, patul nu mă mai recunoaşte. Nu mă mai vrea şi nu mă mai lasă să dorm. Nu-mi mai acceptă curburile corpului şi adâncitura în buretele lui şi mă trezeşte în miez de noapte, lăsându-mă cu ochii goi privind în întuneric.

Şi ochii nu-mi mai sunt nici ei obişnuiţi cu formele şi umbrele din cameră. Atunci mă uit de jur împrejur şi cu ei cârpiţi încerc să disting pe ce cade lumina şi să identific obiectele familiare. Şi uite-aşa îmi sare somnul, concentrându-mă să-mi redescopăr camera. De parcă aş fi amnezică şi nu mi-aş petrece zile întregi în ea.

Şi nu ştiu dacă e lipsa lui Iubi sau a vieţii mele de dinainte de moartea tatălui meu, dar noaptea, camera asta nu-mi mai e prietenă, nu-mi mai ascultă speranţele, nu-mi mai mângâie visele. Mă simt străină între cei patru pereţi care odinioară îmi ofereau adăpostul de care aveam nevoie. Aici mă refugiam după o ceartă cu un iubit, aici plângeam după un meci cu taică-miu, aici ţopăiam de bucurie şi dansam de ridicam praful până în tavan.

Acum, nici patul meu nu mă mai recunoaşte.