Un model în viaţă

Spre deosebire de unele dintre prietenele mele, niciodată în viaţă nu am putut spune: „când mă fac mare, vreau să fiu ca X”. N-am avut un model de urmat, n-am admirat pe nimeni într-atât încât să îmi doresc să calc acolo unde au călcat paşii unei femei speciale din viaţa mea. Până la un anumit moment nici măcar nu mi-am dat seama că aş avea nevoie de aşa ceva, nu i-am simţit lipsa, nu credeam că ajută la ceva. Însă când mama mea s-a îmbolnăvit şi când am realizat că nu mă mai pot baza pe ea pentru nimic, mi-aş fi dorit ca ea să fi fost femeia pe care am admirat-o cel mai mult. Acea femeie care să mă motiveze, care să mă inspire şi care să mă facă să mă simt mică dacă nu mă ridic la nivelul aşteptărilor ei. Însă n-a fost cazul.

Şi m-am gândit atunci ce alte femei din jurul meu, din trecut sau din prezent, mi-au insuflat aceste sentimente. Şi sunt câteva, iar despre 3 dintre ele vă voi vorbi pe blog şi vouă. Ar fi fost 4, însă a patra m-a dezamăgit puţin.

Sunt aproape sigură că fiecare dintre noi a avut cel puţin un profesor sau o profesoară pe care a vrut să îl/o mulţumească cu orice preţ, de la ale cărui/cărei ore sau cursuri n-ar fi lipsit pentru nimic în lume. Începâand cu învăţătoarea mea, eu am avut în fiecare ciclu câte o profesoară pe care am admirat-o. În generală a fost Gica Dumitru, profa de română, în liceu a fost Emilia Ungureanu, tot profa de română şi în facultate a fost Adriana Babeţi, profa de literatură comparată, însă care îmi lăsa impresia că ne observă doar ca întreg, nu individual. Da’ ştiu că poate în cazul dumneaei ar fi trebuit să vină mai mult din partea mea.

Pentru ca AVON premiază 125 de femei speciale, azi o să vă vorbesc despre prima femeie care m-a influenţat şi m-a format într-o anumită măsură şi care merită această distincţie cu prisosintă. E vorba despre cea din mijloc, despre Ungureanu, cum îi spuneam noi. Se prea poate ca unii dintre voi să o recunoaşteţi după nume şi renume, pentru că a fost cea mai aprigă profesoară de română de la C.D. Loga. S-a pensionat în 2003, din câte ştiu eu, pentru că din 2002, de când am terminat, n-am mai văzut-o şi nu mai ştiu nimic despre ea. Şi tare mi-aş dori să mai stau de vorbă cu dumneaei.

Încă dinainte să înceapă clasa a IX-a auzisem de ea şi de ghinionul care s-ar fi abătut asupra noastră dacă am fi făcut cu ea. Şi ghici ce? În prima oră de română, în locul mătăhăloasei profesoare pe care o aşteptam eu să intre cu catalogul în mână, a intrat o femeie înaltă cam de 1,70m şi destul de subţire pentru reputaţia ei. În costum albastru deschis şi cu ochelari pe nas. O gură subţire, parcă de femeie rea, şi o atitudine vădit superioară, ce părea că ne spune: „Iubiţilor, vă mănânc pe pâine”. Şi chiar ne-a mâncat. ;))

Veniţi din generală cu comentariile învăţate pe din cap, cu automatisme verbale gata oricând să se deruleze când ne punea o întrebare am fost cam năuciţi când Ungureanu nu ne preda nimic, doar ne vorbea. Şi când făcea diverse grimase când începeam să turuim texte standard şi expresii negândite dar înregistrate şi bine sedimentate în generală, parcă ne venea să intrăm în pământ de ruşine. Când s-au scurs deja vreo 2 săptămâni de lecţii şi noi n-aveam scris în caiete nici măcar două pagini, ne-am dat seama că ceva era în neregulă. Ne uitam unii la alţii şi ne întrebam: „Păi dacă nu ne dictează nimic, noi ce învăţăm?” Şi am primit răspunsul la întrebarea asta când a început să ne asculte: „Voi credeţi că eu stau să vă dictez expresii fixe şi idei pe care să le tociţi? Nu, iubiţilor, voi luaţi notiţe în timp ce eu vorbesc.” După primii 4 şi 5 pe care i-a luat fiecare dintre noi, am început să transcriem tot ce spunea la clasă. Ceea ce iar nu era bine că se aduna prea mult de învăţat. Cu timpul am învăţat fiecare să notăm doar ideile principale, să judecăm singuri fară tiparele comentariilor şi fără să urmăm stereotipurile de până atunci. Am învăţat singuri cum să interpretăm o operă literară după ce am citit-o, cum să extragem din ea pasaje importante şi cum să recunoaştem imediat ce voia de la noi.

A fost prima profesoară care punea accentul pe cum şi ce învăţam, dar mai ales pe capacitatea noastră de a gândi  şi de a ne selecta informaţia. La Ungureanu nu exista notă mai mare de 9 şi 9-le ăla îl obţineai cu toate sudorile lecturilor obligatorii şi suplimentare. Am reuşit şi eu performanţa de a lua doi sau trei de 9 în tot liceul, un pic mai mulţi 8, câţiva 7, 6, chiar şi 5. Ah, şi un 3 în teză când am confundat poezia de dragoste cu cea erotică la Arghezi. :))

Întotdeauna îmi aduc aminte cu drag de Emilia Ungureanu şi de toate dialogurile cu dânsa, de felul în care se uita fix în ochii tăi şi cu zâmbetul pe buze îţi spunea: „Iubitule, ti-am dat 3.” :)) Nici nu puteai să te superi, pur şi simplu te duceai acasă şi te dădeai peste cap să îţi iei 7-le sau 8-le ăla atât de mult râvnit. Şi la bac, chiar şi cel care a auzit cel mai des sentinţa de mai sus a luat peste 9. Pe bune.

Toţi cei care am trecut prin mâna dumneai suntem demni de mândria ei şi cred că fiecare îşi poate scoate pălăria cu cel mai adânc respect. Şi ştiu că sunt printre cititorii blogului  foşti elevi care pot confirma cele spuse mai sus, nu-i aşa Andra? :)

V-am povestit despre profesoara mea de română din liceu şi vă voi  mai vorbi de încă două femei speciale din viaţa mea pentru că mă alătur campaniei Avon 125. La aniversarea de 125 de ani, Avon caută femei care au făcut lucruri vizibile, care ne-au influenţat în vre-un fel sau altul, pe noi sau pe alţii din jurul lor. Dacă intraţi pe avon125.ro, puteţi propune femei care merită să fie cunoscute datorită faptelor lor. ATENŢIE: NU vedete, NU VIP-uri, NU celebrităţi. Femei simple care vă sunt modele în viaţa.