Muzică fără poveste

Zilele trecute, având timp să mă gândesc şi la alte lucruri, mi-am dat seama că muzica nu-mi mai povesteşte nimic. Au fost destule melodii care mi-au plăcut la nebunie, a fost chiar „perioada Garou”, de câteva luni bune în care am trăit fiecare cuvânt de pe fiecare acord, apoi a fost perioada Snow Patrol, Keane şi a melodiilor de care nu mă satur niciodată. Dar toate sunt muzică fără poveste. Nu mă leagă nici o trăire nici de Ne me parlez plus d’elle, nici de Crack the shutters şi cu atât mai puţin Pride de la Syntax (o melodie care îmi place de mă sting), pe care am cules-o din Grey’s Anatomy.

Dar vai cum vibrez când aud la radio Love and Devotion sau Living on my own… Cum mă întorc direct în clasa a VI-a când aud California Love de la Tupac şi văd exact strada unei colege de clasa unde trebuia să ne întâlnim. Cum o văd pe o altă prietenă înnebunită după Gangsta’s Paradise şi I got 5 on it, cum îmi amintesc de al doilea film la care am avut voie să merg cu fetele la cinema. Ah, dar Diana King cu Shy Guy, Sin with Sebastian cu Shut Up, (A kiss is still a kiss in) Casablanca, chiar şi Always de la Bon Jovi, toate îmi aduc aminte de câte o zi de naştere.

Să nu mai zic de tabere când Nana rula ba cu Lonely, ba cu Remember the time, ba cu Darkman, DJ Bobo, nelipsitul… Michael Jackson cu Blood on the Dancefloor o să-mi aducă mereu aminte de Cheile Nerei din clasa a VII-a. Sau  Johnny B şi Modern Talking de vacanţele de la sat – la capitolul ăsta am o discografie întreagă.

Şi printre ultimele amintiri… e Yeah! de la Usher, când vizitam Austria prin 2001, apoi puţin de Put Putujem de la o nuntă, oleacă de Kenny G de pe la 17 ani şi mult rap şi R&B pe la sfârşitul liceului/începutul facultăţii.

O viaţa în care muzica mi-a vorbit încă de la 4-5 ani când mă bâţâiam în faţa oglinzii pe Maria Magdalena şi pe Boys Boys Boys. Vreo 12-13 ani mai târziu mă strofocam prin sufragerie pe Dinata Dinata şi pe Satisfaction

Da, mi-e dor de vremurile în care muzica pătrundea în minte prin toate simţurile şi în care dansam până picam lată. Acum, mai dansez la nunţi, pe aceleaşi melodii nemuritoare şi când nimic nu mă poate urni de pe scaun, e suficient un Menaito.

De câţiva ani, muzica nu-mi mai păstrează amintirile pe portativele ei…

PS. Postul e scris de saptamana trecuta. intre timp am fost la Arsenal Park si am cateva amintiri pe I love the way you lie si The Sound of Missing you. but still…