Plai 2010

Oh, cât de plin a fost weekendul asta, câte lucruri s-au întâmplat şi cât de obosită (încă) mă simt. Azi o să vă povestesc doar depsre Plai, iar despre restul, dacă nu trece prea mult timp (că mai am vreo 2 articole pe care e musai să le scriu cât mai repede), o să vă povestesc altă dată.

Vineri  la Plai

Am ajuns pe la ora 20, cu Iubi şi Andrea. Rapid ne-am întâlnit cu Cristi, Carmen, Richie, iar mai târziu cu Dan şi Dani Sima. Am ajuns în timpul concertului lui Christoph Pepe Auer şi ne-am aşezat în primele rânduri. Muzica instrumentală mie nu-mi spune prea multe, iar ca să pot decreta că-mi place trebuie să fie foarte foarte catchy sau să o ascult de mai multe ori. Muzica lui mi s-a părut doar interesantă şi asta pentru că avea un instrument ciudat care arăta ca o ţestoasă. N-a sunat rău deloc, ba chiar mi-a captat atenţia mai mult decât celelalte la un loc. Trupa lui Christoph Pepe Auer a fost bine primită de public şi rechemaţi la bis. Din păcate, pe mine nu m-a impresionat, ba dimpotrivă, mi s-a părut puţin tristă.

După el a urmat Trilok Gurtu. Multe instrumente pe care nu le-am mai văzut şi nici auzit, multă percuţie şi multe sunete a la Scatman John şi la final, puţin dresaj. 🙂 îmi plac artiştii care interacţionează cu publicul, care intră într-un dialog fie prin întrebări, fie prin repetarea unor sunete doar de dragul atmosferei. Iar Trilok Gurtu (care, am citit în revistuţa de la Plai, a fost desemnat de 5 ori cel mai bun percuţionist  din lume) a ştiut să ne distreze şi să ne dezmorţească.  Totuşi, pe mine nu suficient.

Sâmbătă la Plai

Din cauza unei zile pline ochi, n-am apucat să ajung nici la workshopul de fotografie al vărului Raul, nici la cel de blogging al celor de la blogu.lu. Nici la piese de teatru, nici la filme… 🙁 Doar la concerte şi nici la alea la toate. Am ajuns tot pe la 8, în timpul concertului lui Ara Dinkjian. Instrumente, instrumente, instrumente. Din nou. Recunosc, n-am ascultat prea mult, pentru că mă şi întâlnisem cu Anca, apoi cu o colegă de facultate şi numai bine când m-am aşezat şi eu comod, am mai prins vreo 5-10 minute. Raka a părut de-a dreptul fermecat, la fel ca şi publicul, deci nu vă luaţi după mine.

La Misia, am alergat de la birt la bancuţa mea să fac cunoştinţă cu fado adevărat. Cum pe Mariza am ratat-o în 2008, mi-am zis că pe Misia musai să o văd, cu toate că n-am auzit în viaţa mea de ea şi nici fado nu ascult eu prea des. Ziceam mai sus că ritmurile ascultate au fost oarecum triste şi prea lente, fară vervă. Ei, să vedeţi la fado. Fado este prin excelenţă muzică de inimă albastră. Deci n-am avut nici o şansă să mă înveselesc la concertul Misiei. însă mi-a plăcut. Din două motive: unul pentru că are o voce foarte frumoasă şi a cântat poezii de-ale lui Jose Saramago şi Fernando Pessoa, al doilea pentru că, împotriva tristeţii muzicii ei, Misia a fost un entertainer extrem de binedispus. Ne-a făcut să râdem, ne-a vorbit după fiecare melodie şi a învăţat câteva cuvinte în româneşte. N-am stat la concert până la sfârşit pentru că eram prea zgribulită de frig şi ceilalţi prea înnoroiaţi şi sătui de stat în picioare.

Duminică la Plai – nu mai ajung pentru că azi nu mă ridic din pat.

Dacă ar trebui să aleg un singur cuvânt care să descrie cum am văzut eu Plaiul anul ăsta, atunci ăla ar fi “trist”. Nu din cauze tehnice sau altceva, ci pur şi simplu ce am văzut eu a fost lipsit de veselie şi de chef de viaţă. Plus că, în afară de Misia, toate concertele la care am fost eu au fost de muzică instrumentală. Mi-ar fi plăcut mai multă voce, mai multa veselie şi mai mulţi oameni dansând. Ca anul trecut. Apropos, din toate cele 4 ediţii la care am fost (2007, 2008, 2009, 2010), cel din 2009 a fost cel mai tare. Evident, în opinia mea.