Fara griji si fara bani

Post in care sar de la una la alta

Deşi de timpuriu am manifestat apucături foarte miserupiste vis-a-vis de subiect, acum, cu jumătate de gură, mărturisesc: “ce usor era când nu aveam nimic”. (zic cu jumătate de gură pentru că nici să nu mai am nu aş vrea). Nu aveam nici maşină, nici apartament, ceea ce înseamnă nici o grijă. Acum, după succesiune (despre care mă mai gândesc dacă vă povestesc sau nu – că am avut o lună înfiorătoare din cauza ei) am 3 maşini şi jumătate din apartament, lucru care mă sperie de nu mai ştiu de mine. Brusc, sunt proprietară cu acte in regulă si răspund direct de imobile şi bunuri. :-s

Mă copleşeşte atâta responsabilitate şi atâta “avere”. întotdeauna am depins de alţii în ceea ce privea plata facturilor sau plimbatul cu maşina. Până să o primesc pe Hapciu (că ăsta e noul nume al Micuţei Polo), mă suiam în maşina lu’ tati şi pe-aici ţi-e drumul. Nu tu impozite, nu tu reparatii, inlocuit de piese, nu tu bani cheltuiţi pe motorină, totul pica din cer, pentru că făcea tati tot. Acuma… cu maşina şi cu cheltuielile ei m-am mai obişnuit, deşi am aflat şi eu după 4 luni că circulam cu inspecţia tehnică expirată. Noroc că m-a oprit poliţia şi m-a întrebat când am de gând să o fac. Asta având în vedere că în mod normal trebuia să iau o amendă de vreo 5 milioane vechi si sa-mi retina si talonul. Dar am o scuză: n-am ştiut, chiar nu am ştiut şi nu l-am minţit pe poliţist când i-am spus că ăsta e motivul. I-am mai spus şi că tatăl meu a murit şi el îmi spunea când trebuia să fac câte una alta la maşina. în momentul acela mi-a dat actele înapoi şi mi-a spus să mă duc luni la prima oră să rezolv problema. Am rezolvat-o.

Revenind… ştiu că e aiurea din partea mea să mă plâng că am, în timp ce alţii se chinuie îngrozitor şi fac eforturi supraumane să aibă. Mă rog, nu mă plâng că am, ci că dintr-o dată mă simt îngropată in responsabilităţi. îmi trebuie puţin timp să mă obişnuiesc cu ideea.

Apropos de asta… dorinţa mea cea mai mare, cea de a rămâne în casa în care am trăit toată viaţa, s-a îndeplinit în cel mai trist mod posibil. întotdeauna mi-am spus că acasă e doar apartamentul ăla în care m-am întors de oriunde aş  fi plecat şi mi-ar fi extrem de greu să ma obişnuiesc în altă parte. Speram ca ai mei să se mute la sat şi să mă lase pe mine să trăiesc acolo mai departe. Acum, tatăl meu s-a dus, lăsându-mi casa pe care o iubesc atâta, indeplinindu-mi inca o dorinta.