Bucuresti – ziua trei

Şi ne-am trezit în a treia zi (nu după Scripturi) cu 15 minute înainte să sune ceasul. Ne-am savurat micul dejun, că doar aveam timp până la 11, când urma să ne înfiinţăm în parcul Heleşteu, pardon Herăstrău. După mine, unul dintre cele mai frumoase parcuri pe care le-am văzut şi chiar daca te poţi sufoca de claustrofobie printre atâţia oameni, io m-aş declara mulţumită dacă l-aş avea la îndemână de fiecare dată când aş avea chef de o plimbare cu bicicleta, cu rolele, de o plimbare cu barca, cu hidrobicicleta sau cu vaporaşul, de o plimbare pe jos, de stat la o terasă, de citit o carte pe bancă, de făcut poze şi de admirat animale (cai, câini) şi păsări (lebede, raţe, păuni). Mda, Herăstrăul i-ar sta bine firii mele. Păcat că e la 600 şi ceva de kilometri distanţă. Sniff, sniff.

Ieşim din nou dintr-o gură de metrou şi-mi sună telefonul. Aveam un stalker, de fapt doi, care m-au identificat mintenaş. Oana şi Şerban Ştefan ne pândeau să vadă dacă răspund la telefon. :) Pe Oana îmi doream demult să o cunosc, dar şi mai mult mi-am dorit când am citit că avea o căţeluşă bătrână, care a murit cu puţin timp înainte să moară tatăl meu. I-am înţeles durerea pentru că am trecut şi eu prin asta, iar dragostea Oanei pentru animale mi-a făcut-o şi mai dragă. Iar despre Ştefan am numai cuvinte de laudă. Deşi nu cred că ne ştia pe vreunul dintre noi, a fost atât de prietenos şi de simpatic, de parcă ne-am fi întâlnit a nu ştiu câta oara. Foarte tare. :) Sper să ne întoarceţi vizita şi să veniţi si voi la Timişoara. (Acu imi dau seama ca n-am facut o poza individuala cu voi :( )

După ce ne-am parcat pe-o bancă, lângă statuia lui Şarl, am aşteptat să vină şi ceilalţi care s-au anunţat. Următorii sosiţi au fost Lup Alb şi DeMaio. Pe Lup Alb nu ştiam nici cum îl cheamă, nici câţi ani are, nici nimic despre el. Drept pentru care n-o să aflaţi nici voi, decât un singur lucru: că e un simpatic. Şi mi-a trimis toate pozele pe care le-a făcut şi mi-a dat voie să le pun pe facebook. Despre DeMaio pot să vă spun mai multe şi pot să vă arăt şi poză, că mi-a dat voie. Îmi doream tare demult să îl cunosc, dar de-a lungul timpului am sperat că ziua asta va veni. A fost unul dintre bloggerii care a fost alături de mine în două momente destul de grele pentru mine. Deşi primul e infim şi absolut neimportant la momentul ăsta, gestul lui în a doua situaţie m-a impresionat extrem de tare. M-am bucurat că am putut să-i dau un hug sincer şi să mă conversezmăcar o dată live. Â, şi mi-ai făcut o surpriză plăcută că ai venit cu hidrobicicleta. :)

Ne-am îndreptat apoi spre terasa Victory unde am început să ne înmulţim. Să vedem dacă memoria nu mă înşeală şi dacă îmi aduc aminte bine ordinea în care a venit lumea. Mi se pare că primul a fost Dan, care voia şi el să-l cunoască pe DeMaio, apoi a venit Ela cu Alex. Stop. Mă opresc aici. Despre Ela v-am mai vorbit cu câteva ocazii, dar o să va reîmprospătez memoria. Am cunoscut-o acum 2 ani, la prima mea vizită în capitală şi click-ul despre care vă vorbeam în posturile trecute, s-a produs şi cu ea. Apoi a venit în Timişoara, apoi a lansat dizabillove şi-apoi a avut un nr. de Vodafone şi-am început să vorbim mai des la telefon. M-am bucurat mult să o văd din nou fericită, la braţul lui Alex, la fel de zâmbitoare şi la fel de dulce ca de fiecare dată. Ah, şi pentru plimbarea cu hidrobicicleta, ei trebuie să îi mulţumim pentru că a ei a fost ideea.

După Ela, mi-a sunat telefonul. Venea Maldita şi nu ne găsea. Io, emoţionată, încerc să-i explic unde eram. Ţi-ai găsit, eu şi explicaţile. Într-un final, debusolată, localizez o umbrelă portocalie ş îi zic că acolo vin după ea că altfel nu ne mai găsim. Pe drum o întâlnesc pe Simona, care venise cu Silviu să îmi aducă cleştisorul de păr şi să ne mai vedem un pic. Şi mă bucur că au rămas şi la plimbarea pe lac. Mă îndrept eu spre Dani, şi până să ajungă ea, ajunge Andra Zaharia. Ne pupăm, că doar eram deja prietene şi în sfârşit ajung şi faţă în faţă cu Maldita cea cârlionţată. Fata asta îi frumoasă rău. :) Îmi venea să mor de ciudă că nu am stat un pic la taclale că numai bine a ajuns şi ea, şi noi trebuia să plecăm. :( Mi-a promis că vine în Timişoara, aşa că eu aştept. :D

A venit şi Minxieee cu bicicleta, că doar licenţa mai poate aştepta şi ne-a însoţit şi ea la plimbarea cu hidrobicicleta.

Bun, am cumpărat bilete, am făcut echipele şi am plecat la pedalat: Nebuloasa şi cu mine, Oana cu Ştefan, Minxieee cu DeMaio, Simona cu Silviu, Ela cu Alex şi undeva la întoarcere ne-am întâlnit pe lac cu Corina şi cu Sorin Grumăzescu, care deşi iniţial a refuzat şi a făcut-o pe Lili să meargă cu vaporaşul, totuşi s-a încumetat. Cu hidrobicicleta pe Herăstrău a fost foarte frumos. Cu atât mai frumos cu cât nu-mi aduc aminte dacă m-am mai plimbat vreodată cu una, deşi ştiu că la 3 ani m-am rătăcit pe mare cu tatăl meu tot îtr-o plimbare de-asta. Pozele vorbesc de la sine, dar amintirea sentimentului şi efortul de Flintstone nu se poate reda în cuvinte.

Întâlnirea cu gaşca s-a terminat pentru mine şi Nebu pe la ora 14 şi ceva, când am pornit spre ultima întrevedere din excursia noastră. Am luat masa cu Cristina Bazavan, despre care v-am povestit deja cât este de minunată. Timpul a trecut atât de repede încât nici nu ne-a venit să credem că era timpul să plecăm. Am făcut un scurt popas la casa lui Enescu şi Cristina ne-a dezvăluit că, deşi soţia lui i-a construit o superbă vilă, el prefera să trăiască în clădirea din spatele ei, mult mai mică şi mai retrasă.

După ce ne-am luat rămas-bun de la Cristina, am plecat spre aeroport cu un amestec de tristeţe şi bucurie în suflete. A fost atât de frumos tot ce s-a întâmplat şi atât de intens.

Intens a fost şi în avion, acelaşi avion de jucărie cu care am venit, când am trecut printr-un nor de furtună, momente în care am zis că atât ne-a fost, nice to have met you. Paralizate de frică, strângându-ne de mână şi râzând isteric, am depăşit momentul rugându-ne să aterizăm cât mai repede. De-aia mi-e mie frică în avion.

Sfarşit.
Ah, şi restul pozelor.