Micul Print

antoine de saint exuperymicul printAutor: Antoine de Saint-Exupery
Nationalitate: francez
Titlu original: Le Petit Prince
Anul aparitiei: 1943
Nr.pagini: 93
Premii: nu
Ecranizare: The Little Prince
Nota mea: 3/5
Alte romane de acelasi autor: nu

Dacă n-aş fi scris un articol despre Micul Prinţ pe roportal, probabil nu m-aş fi mobilizat să citesc cărticica asta. Nu că n-aş fi auzit de ea, ci, dimpotrivă, pentru că am auzit prea mult despre ea. Din generală şi până în liceu, în absolut fiecare an, aveam la franceză câte o lecţie despre Micul Prinţ. Câte un fragment de ici, câte unul de colo, înnebuneam cu Le Petit Prince. Aveam impresia că-i ditamai cartea  şi n-am dezvoltat deloc dorinţa de a o citi.

Dar, cum ziceam, traducând de pe alte site-uri pentru articolul meu, citind tot felul de recenzii şi păreri, în momentul ăla m-aş fi dus să mi-o cumpăr. Noroc cu buybooks.ro, că picase la ţanc comanda pe care trebuia să o fac. Eram aşadar cu aşteptările cât casa, şi muream de nerăbdare să termin Mănâncă, roaga-te, iubeşte, să devorez Micul Prinţ.

Dar… cu toate laudele pe care le-am citit, cu toate superlativele care descriu cărticica, cu toată dragostea mea pentru cărţile cu copii… n-am fost prea impresionata.

Am înţeles toate subînţelesurile, toate paralelele şi toate metaforele, am putut vedea de ce e şi pentru copii şi pentru adulţi, dar, spre deosebire de alte carţi cu, despre şi pentru copii, nu mi-a zmuls nici un zâmbet, nici o tresărire, nici un sentiment. Dar pentru asta dau vina pe aşteptările mele mari, nu pe Antoine de Saint-Exupery şi nici pe Micul Prinţ.

Într-adevăr, fiecare pagină oferă o cugetare asupra vieţii şi asupra oamenilor, dar am auzit truismele de atâtea ori încât m-am cam săturat de ele. În esenţă, cam tot ce află Micul Prinţ că îi caracterizează pe oameni este superficialitatea, prezentă în ei, în viaţa lor şi în relatiile cu alţi oameni. Sunt mereu prea grăbiţi, prea preocupaţi, prea absorbiţi pentru a da importanţă lucrurilor mărunte, pe care, doar copiii le mai văd şi le mai înţeleg.

Să vă spun, totuşi, pe scurt, despre ce este vorba: naratorul se prăbuşeşte cu avionul în Sahara şi acolo i se înfăţişează într-o zi Micul Prinţ. Acesta îi povesteşte aviatorului că nu e de pe planeta lui, ci de pe un asteroid cu doi vulcani activi şi unul stins. De pe planeta lui poate vedea câte apusuri şi răsărituri vrea şi pentru asta e necesar doar să-şi mute scaunul câţiva paşi. Are o floare cu care vorbeşte şi pe care a lăsat-o singură când a plecat în căutare de prieteni. Călătoreşte de pe o planetă pe alta şi întâlneşte tot felul de oameni cu câte o trăsătură de caracter definitorie, şi după o scurtă conversaţie cu ei, Micul Prinţ conchide că „oamenii mari sunt tare ciudaţi!”

Într-un final ajunge pe Terra, unde până să-l întâlnească pe aviator, întâlneşte un şarpe, un câmp de trandafiri şi o vulpe. Vulpea îi cere să o îmblânzească pentru că doar aşa pot fi prieteni (n-o să uit niciodată verbul „aprivoiser” învăţat la lecţia asta). Şi, fiind prieteni, vulpii îi va fi dor de el, îi va recunoaşte paşii şi va plânge la plecarea lui, pentru că:

E foarte simplu: nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi.

Finalul e oarecum trist şi menit să ne facă să ne gândim mult la carte şi la ce ne îndeamnă ea să ne gândim. Din păcate, la mine n-a funcţionat şi sunt un Gică-Contra pe care probabil îl veţi blama pentru această lipsă de sensibilitate de care dau dovadă. :D