Zâtul

Autor: Tatiana Tolstaia
Nationalitate: rusoaica
Titlu original: Kîs
Anul aparitiei: 2000
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Zâtul este una din primele cărţi despre care am aflat de pe bloguri. Eu nu citesc prea des recenzii înainte să citesc o carte, pentru că dacă aş citi, lista mea de lecturi s-ar tripla. Din Zâtul n-am citit decât nişte citate pe care autoarea unui blog* le pusese după ce citise cartea. Mi-au atras atenţia prin umor şi undeva am notat titlul pentru a-l citi cândva. Cândva-ul ei a fost acum.

Nu ştiam nimic despre Zât şi cum fragmentele citite nu mă lamureau prea mult, am bâjbâit printre pagini, lăsând impresiile să mă acapareze.

Având un fir cronologic, Zâtul îl are ca erou pe Benedinkt, pe care îl poartă încă din faşă până spre a doua lui tinereţe. Ne povesteşte despre marea lui dorinţă de a deveni fochist (pentru că în concepţia lui, a fi fochist e cam ca şi cum ai fi un fel de conducător) dar potrivit dorinţei mamei lui, ajunge scrib, menit să lucreze în slujba statului copiind cărţi. Apoi ni se descrie mizeria în care trăieşte, societatea şi personajele ei, apoi pe Olenka, o frumuseţe care îi pică cu tronc şi pe care o ia de nevastă.

V-aţi dat seama până acum că Zâtul este o distopie? Nici eu nu m-am prins de asta, decât când s-a pomenit de gândirea personală. Apoi de Fiodor Kuzminsk, „slăvit fie-i numele!” care şi-a lipit brandul peste tot – pe stat, pe legi, pe mersul lucrurilor. Pentru că nu prea citesc cele câteva explicaţii de pe coperţile cărţilor. „Prăpădul” despre care scrie Tolstaia îl bănuiam a fi Cernobîlul, mai ales că majoritatea personajelor aveau urmări.  Doar în parte. Autoarea doreşte să îndepărteze Zâtul de orice ar avea legătură cu realitatea**; este o distopie ce se petrece într-un loc care cu 200 de ani în urmă purtase numele de Moscova.

Mi-a plăcut extraordinar de mult stilul Tatianei Tolstaia (presupusă nepoata a lui Lev Tolstoi), oralitatea proaspătă şi capacitatea incredibilă de a reda tragicomicul. Să te amuzi când şoarecii sunt monedă de schimb, că tot ei, fierţi în şapte ape, fac o supă comestibilă, sau prăjiţi sunt o delicatesă rară, nu prea iţi vine. Dar dacă o citeşti pe Tolstaia povestind, cu greu poţi să îţi stăpâneşti râsul.

Atât de multe piste pe care se poate pleca în analiza acestei cărţi, atâtea simboluri şi atâtea interpretări posibile, încât mă simt inaptă să dezvolt una singura. Păcat că nu se studiază la facultate, că tare mi-ar fi plăcut un seminar de hermeneutică pe ea.

A deţine o carte arhetipărită constituie o ilegalitate şi mai mult decât atât, cine o atinge, se poate îmbolnăvi. Drept pentru care nimeni din sat nu are cărţi arhetipărite şi nu vor să audă de ele, cu atât mai mult cu cât sanitarii roşii abia aşteaptă un denunţ. Deşi este copist, Benedikt – şi toţi ceilalţi – trăiesc cu impresia că autorul tuturor cărţilor de pe lume este unicul Fiodor Kuzminsk. Când însă ajunge în casa socrului său şi descoperă o cameră întreagă cu cărţi arhetipărite, după ce socrul îl convinge că nu e nimic rău în a citi şi că nu i se va întâmpla nimic daca le va atinge, Benedikt nu se mai poate opri din citit. Cu toate astea, el nu pătrunde înţelesul celor citite şi pentru el, fie că citeşte o carte de bucate, o revistă de modă sau un mare roman, e cam totuna. Parte proastă e că în loc să îi deschidă mintea, să îi trezească sentimente arse de Prăpăd, lectura îl dezumanizează, îl obsedează şi naşte în mintea lui gânduri criminale.

Poate vă întrebaţi, la fel ca mine, ce este Zâtul? Poftiţi explicaţie:

„unde sunt pădurile dese, cu arbori doborâţi de furtuni, cu ramurile atât de împletite între ele că n-ai cum să treci, ramurile copacilor îţi smulg căciula de pe cap. în aceste păduri, spun bătrânii, trăieşte Zâtul. El stă pe ramurile întunecate şi ţipă sălbatic, jalnic: Zî-hîîîî! Zî-hî-îîîîî! Nu-l poate vedea nimeni. Trece omul prin pădure şi el hop! în ceafa lui. Şi îl apucă de şira spinării şi cu dinţii – hârşti! – şi prinde cu ghearele vena cea mare şi o sfâşie, şi iese toată mintea din el. Şi când se întoarce, nu mai e acelaşi […] nu poate face nimic singur, nici să se uşureze nu ştie, de fiecare dată trebuie să-i arăţi. Ei, şi dacă nevesti-sii ori maică-sii îi e milă de el, îl duce la latrină, dar dacă nu-i nimeni să aibă grijă de el, e pierdut: îi explodează vezica şi pur şi simplu moare. Asta face Zâtul.”

Ar fi urât din partea mea să vă stric surpriza.

_________________________________________________________

* blogul nu mai există
** interviu