Crima si pedeapsa

Autor: Fiodor Dostoievski
Nationalitate: rus
Titlu original: Преступление и наказание Prestupleniye i Nakazaniye
Anul aparitiei: 1866
Premii: nu
Ecranizare: Crime and Punishment (2002)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

De foarte mult timp mi-am facut curaj sa ma apropii de Crima si pedeapsa. Acest monstru sacru al literaturii universale si legendele despre maretia lui m-au tinut departe de operele sale si recunosc ca le-am evitat. Imi era teama ca n-o sa inteleg, ca n-o sa pot patrunde tainele scriiturii lui Dostoievski, ca n-o sa ma ridic la adevarata valoare a lor. Insa m-am inselat. M-am inselat intr-un mod pozitiv pentru ca Dostoievski nu e atat de inaccesibil pe cat mi-l imaginam eu. Nu e obscur sau cabalistic, ci doar extraordinar de bun.

Nu stiu ce as putea spune despre Crima si pedeapsa sau despre Dostoievski ce nu s-a spus deja. Poate doar parerea mea personala, care e foarte posibil sa coincida cu multe altele.

Cand am inceput sa citesc cartea, asteptarile mele erau foarte mari si eram la un pas sa cad prada dezamagirii datorita felulul in care avansa povestea. Dezobisnuita fiind de prea multe detalii, de prea multe reluari si repovestiri prin intermediul altor personaje, am simtit o usoara senzatie de plictiseala in primele treizeci de pagini. Aveam impresia ca pierd timp recitind aceleasi lucruri spuse in alta maniera. Insa cand am patruns cu adevarat in paginile romanului, greu mi-a fost sa ma mai despart de el.

Inca de la inceput facem cunostinta cu diabolicul Raskolnikov, dupa prima impresie preocupat de niste ganduri necurate ce nu-i dau pace si ne cuibarim printre ele pentru a-l insoti in toate drumurile sale, pana cand le omoara pe cele doua femei. Apoi deliram odata cu el, ii simtim febra si transpiratiile reci provocate de teama, de frica, de spaima, de groaza ca va fi arestat, paricipam la discutiile pe care le are cu familia lui, cu prietenul lui si cu politia, tresarim la fiecare mic semnal de alarma, si cu toate ca uneori putem anticipa urmarea, ne lasam surprinsi de firul actiunii.

Pentru Raskolnikov, primul sentiment pe care l-am avut a fost cel de ura. Le-am spus celor de la schimb de carti ca il urasc de-a binelea, si i-am intrebat daca vreunul s-a simtit solidar cu acest ucigas sau daca au simtit simpatie pentru el vreodata pe parcursul cartii. Pentru ca mie imi era imposibil. M-am gandit la Grenouille al lui Suskind si nu puteam sa imi dau seama daca si pe el l-am urat asa, desi el e si mai infiorator decat Raskolnikov. Cei de la SdC mi-au spus compatimitori: „Stai sa termini cartea si mai vorbim dup-aia!” Intr-adevar… sentimentele pentru Raskolnikov mi s-au schimbat pana la finalul romanului pentru ca Dostoievski il umanieaza cu ajutorul altor personaje. Al Duniei, sora lui, si al Soniei, fiica prostituata a unui betivan pe care il intalneste intr-o carciuma. Nici Razumihin nu e mai prejos, fiind de la bun inceput unul dintre personajele mele preferate.

Raskolnikov comite un omor, o crima dubla pe care el nici macar nu o considera crima. Omoara o batrana camatareasa, aparent pentru ca are nevoie de bani. Afla din scrisoarea mamei lui ca Dunia urmeaza sa se casatoreasca cu un avocat bogat care isi doreste o sotie umila fara nici o avere. Raskolnikov stie ca Dunia este o martira si o face doar pentru a-l putea intretine pe el la facultate; el nu poate accepta una ca asta si situatia serveste foarte bine de mobil al crimei. Intalnim un Rodion Romanici plin de ura, ursuz, inversunat, mizantrop, demonic in gandire care isi duce planul la indeplinire. Un plan despre care autorul ne vorbeste inca de la inceputul cartii, fara a mentiona insa esenta lui, ne spune doar ca tanarul se pregateste pentru experimentul lui, isi face curaj si alte mici tatonari de genul asta.

Am spus ca o omoara pe batrana aparent pentru bani. Pe parcurs insa aflam adevaratul motiv pentru care Raskolnikov comite crima, si anume o teorie proprie despre dreptul la varsarea de sange. El imparte oamenii in „obisnuiti” si „deosebiti”. Cei deosebiti sunt de talia lui Napoleon, Mahomed, etc, carora varsarea de sange le e permisa pentru ca se intampla cu un scop precis, oficial. Oamenii obisnuiti sunt restul, cei pe care varsarea de sange ii face criminali, nu conducatori. Raskolnikov le omoara pe cele doua femei pentru a transcende conditia lui de om obisnuit, considerandu-se alt Napoleon datorita faptului ca el nu a ucis un om, ci un principiu (principiul ca batrana nu era folositoare societatii, ba chiar era un paduche de care nu avea nimeni nevoie).

Pe langa trairile interioare ale tanarului criminal, firul actiunii ii are ca personaje principale ba pe Dunia si povestea ei cu Lujin, ingamfatul avocat care exact pentru motivele pe care le banuieste fratele ei, vrea sa se insoare cu ea, ba pe mititica Sonia, fiinta curata sufleteste obligata sa se prostitueze pentru a-si intretine familia, ba pe membrii familiei ei, pe Marmeladov, betivanul calcat de o trasura si pe sotia acestuia Katerina Ivanovna, bolnava de oftica. De prin putina literatura rusa pe care am citit-o (Tolstoi, Gogol si acum Dostoievski), extrag ca trasatura general valabila urmatoarea constatare: toti isi iubesc toate personajele in egala masura si le acorda spatiul si timpul necesar pentru a se desfasura dinaintea ochilor nostri fara a prefera pe altul mai mult decat pe celalalt. Absolut toate personajale din Crima si pedeapsa, incepand de la Marmeladov (primul cu care intra Raskolnikov in contact) si terminand cu Svidrigailov, au partea lor de faima si pe nici unul nu il nedreptateste in bogatia caracterizarii.

Pedeapsa pe care o indura nu e ocna ci delirul, boala care il cuprinde pe Raskolnikov dupa ce infaptuieste crima. Constiinta care ii zapaceste simturile, insa nu parerea de rau ca a omorat doi oameni (pentru ca el nu se simte criminal) e cea care il arunca in disperare. Dupa propriile-i vorbe: „Cine are constiinta, sa sufere, daca devine constient de greseala lui. Asta-i va fi pedeapsa – in afara de ocna, bineinteles.”

Crima si pedeapsa e o carte despre mizerie, despre saracie, despre deznadejdea la care te aduc lipsurile materiale. Noroi, intuneric, murdarie, zdrente, darapanaturi, locuri inguste si bolnavicioase sunt decorurile in care se petrec intamplarile. Nici macar femeile, atat de frumoase cum le descrie autorul, nu salveaza aparentele si le lasa si pe ele in aceeasi mizerie. Mi-a parut rau ca povestea Soniei cu Rodion nu a ocupat mai multe file, pentru ca la un moment dat chiar simteam nevoia unei guri de liniste, insa tot e bine ca pana la urma s-a terminat cu bine.
Mult, multe mai sunt de spus, insa orice s-ar spune, nimic nu egaleaza cartea.

___________________________________________________________

Oarecum offtopic: profit de ocazie sa va reamintesc de Cuvintele din carti, caruia i-am facut un lifting si sunt foarte mandra de cum arata. :)