Simfonia catastrofelor

Acum câţiva ani, nu-mi aduc aminte câţi, la fel ca mulţi ignoranţi ca mine, am participat cu fervoare la poveştile care prevesteau sfârşitul lumii. Când s-au aliniat cele 7 planete, istorioarele hazlii ce preziceau cutremure neiertătoare, ape ce aveau să înghită cai si bebeluşi, vânturi ce urmau să smulgă pomii din rădăcina, n-au făcut decât să îmi îmbogăţească serile petrecute cu copiii in spatele blocului. Ne speriam unii pe alţii imaginânduera-ne cum vom sfârşi absorbiţi de valuri uriaşe sau măturaţi de vânturi ce ne vor târî genunchii deasupra paharelor de plastic aruncate pe plajele scoicilor naufragiate. Unul s-a gândit chiar că ar putea să moară de sete intr-o Românie deşertificată. Ce gând îndrăzneţ! Au început şi glumele: cum ar fi dacă ne-am duce cu cămila la scoală, sau dacă viitura ar putea servi la deplasarea mai rapidă până în satul bunicilor? Am merge cu barca, nu cu maşina, măcar n-am mai polua atmosfera. Ce mişto ar fi să avem şi noi tornade, de-alea mari ca la televizor, sau, şi mai şi, cicloane ca in vrăjitorul din Oz. Oare casele noastre chiar ar putea să zboare? Şi dacă da… ce frumos ar putea fi acolo unde ar ateriza!
Erau cuvinte a căror rezonanţă ne făcea să pierdem din vedere sensurile si adevărurile dureroase pe care le ascundeau. Imaginaţia copilăriei scăpată de sub control, hrănită prea mult cu basme si născociri de Jules Verne ne făcea să vedem dezastrele naturale prin lentilele ochelarilor pozitivi. Momentul când ochelarii s-au spart, când imaginaţia a depăşit limitele ficţiunii, ei bine, acel moment a fost sfârşitul lumii. Pentru cei care au murit in urma unui val uriaş, al cărui nume abia am învăţat să îl pronunţ, „tsunami”, pentru cei care s-au stins sub clădirile şubrede din China, pentru africanii ce mor de foame şi de sete, pentru aceia care şi-au văzut patul plutind la vale împreuna cu pereţii caselor lor, pentru sătenii de la poalele vulcanilor cu care s-a săturat lava, pentru toţi aceştia sfârşitul lumii s-a întâmplat deja. Nu mai aşteaptă alta aliniere a planetelor, nici măcar Apocalipsa.
Natura se răzbună si când o face nu ţine cont de faptele bune pe care le-ai făcut in viată. Plăteşti tu pentru păcatele altuia, la fel cum altul va plăti pentru păcatele tale. Comuniunea cu ea, legătura simbiotica despre care am auzit in Mioriţa se va destrăma intr-o clipită pentru că ne-am învăţat să ne purtam urât cu ea, pentru că nu o mai respectăm şi pentru că o tratam ca pe un bun propriu. Ea ni s-a dăruit singura, ne-a învăţat să-i semănam, şi drept răsplata am vrut sa o asuprim cu totul. Încătuşată, nedreptăţită, înfuriată erupe şi se dezlănţuie, iar dacă ne vom purta in continuare la fel, ne va face actori fără voie in filmul ei de groază şi teroare.
Depinde de noi să o îmblânzim.

* * *

Acest articol participa la concursul “Educ si informez in mediul meu inconjurator”. Il votati? :)