Ochi albastri, parul negru

marguerite durasochi albastri parul negru
Autor: Marguerite Duras
Nationalitate: frantuzoiaca
Titlu original: Les yeux bleus, cheveux noirs
Anul aparitiei: 1986
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 9/10
Alte romane de acelasi autor: Amantul
Am citit acum ceva timp o carticica despre care n-am vorbit mai pe larg pe blog pentru ca nu am avut inspiratia necesara: Ochi albastri, parul negru. Cartea are 100 de pagini, am citit-o intr-o zi. Desi e atat de subtirica nu e la fel de usor de citit. Marguerite Duras scrie laconic, scrie abstract, foloseste atatea pauze incat sintagma „tacerea e un raspuns” se potriveste romanelor ei mai bine decat in oricare situatie. Pauzele, linistea dintre randurile ei sunt atat de incarcate de inteles incat cuvintele sunt mult prea impotente pentru a semnifica ceva. Foloseste puncte, insa nu puncte finale, caci dincolo de ele ramane dialogul si complicitatea cu cel care citeste. Cartea, cum am spus, am citit-o incet, intorcandu-ma la primele pagini pentru a fi sigura ca inteleg bine despre ce e vorba. Personajele ei sunt abstracte, comune si banale, toate in acelasi timp. In cartea asta nu foloseste nici un nume propriu, cei despre care scrie sunt „femeia” si „barbatul”, sunt „ea” si „el”. Isi abstractizeaza atat de mult personajele incat fiecare propozitie e o provocare. O provocare la gandire, la interpretare, la completare, ceva de genul fill in the blanks.
O alta carte de Marguerite Duras care mi-a placut enorm a fost Amantul. Am citit-o de 2 ori si in franceza si in romana, am studiat-o paragraf cu paragraf (pentru licenta) si nu m-am saturat de ea. De fiecare data cand citesc sfarsitul, ma cuprinde un sentiment ciudat, o tristete inexplicabila si imi dau lacrimile. Serios. Nu stiu de ce, nu imi aminteste de nimic. Unele carti imi provoaca o stare din asta pe care nu pot sa o explic, dar de care ma bucur numai eu si pe care nu pot sa o impart cu nimeni. Devorez cuvintele si recitesc frazele pentru a nu le uita, pentru a savura cat mai mult din senzatia pe care mi-o induc. Si apoi le uit, raman cu ideea si gustul ca mi-a placut cartea, chiar daca nu tin minte tot ce mi-a provocat aceasta placere. Cred ca asa se naste pasiunea pentru carti.