Autor: Dalia Sofer
Nationalitate: iraniana
Titlu original: The Septembers of Shiraz
Anul aparitiei: 2007
Nr.pagini: 393
Premii: Whiting Writers’ Award (2008)
Ecranizare: nu
Nota mea: 9/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Nu mai ştiu cum a ajuns Septembrie în Shiraz pe lista mea de cărţi pe care vreau să le citesc. Parcă am citit despre ea într-o revistă glossy, că din ele doar recomandările de cărţi le reţin. În definitiv nu asta e important, ci faptul că dacă n-o citeam, pierdeam o carte bună, scrisă frumos şi atât de asemănătoare cu ceea ce simt eu acum.

Desigur, întâmplările şi contextul istoric în care se desfăşoară acţiunea nu au nimic în comun cu prezentul României, însă scurte episoade sau pagini întregi de introspecţie şi fapte în care îmi regăsesc viaţa, mi-au apropiat foarte mult acest roman de suflet. mai mult…

Autor: Kader Abdolah
Nationalitate: iranian
Titlu original: Het huis van de moskee
Anul aparitiei: 2005
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Cu Iranul am patit la fel ca si cu Japonia. E de ajuns o carte, un insight, ca sa imi dau seama cat de fascinanta e o lume pe care nu o cunosc. Desi evenimentele petrecute in lumea islamica nu ne sunt tocmai straine, desi intamplarile de acolo sunt mediatizate cat de mult se poate, pe mine nu m-a interesat mai deloc situatia din Orientul Mijlociu, a femeilor musulmane sau a vietii de pe meleagurile acelea. Nu m-au interesat pentru ca personal m-am resemnat, m-am impacat cu ideea ca acolo lucrurile asa vor ramane intotdeauna, ca fanatismul va continua sa omoare oameni nevinovati si ca, in fond, e o lume inchisa, inaccesibila. Mea culpa pentru ignoranta. Sa nu va spun cat imi doresc acum sa ajung la Teheran.

Am descoperit Iranul datorita lui Azar Nafisi si a romanului ei Citind Lolita in Teheran. Am aflat despre razboiul de 8 ani, despre crimele odioase ce au afectat linistea oamenilor si mi-am dat seama ca o distopie nu e nici pe departe atat de monstruoasa ca realitatea. Dornica sa aflu mai mult, am asteptat La portile moscheii cu sufletul la gura, fiind convinsa ca amintirile unui barbat sunt mai violente si mai realiste decat suferinta si descrierile unei femei. Nu mi-o luati in nume de rau, nu sunt misogina, nu desconsider scriitura unei femei, insa e destul de clar faptul ca un barbat nu trece printr-un razboi cum o face o femeie. Simtamintele sunt atat de diferite si durerea e atat de altfel exprimata, si asta puteti sa verificati si singuri daca cititi cele doua romane.

Cam trei sferturi din La portile moscheii este o poveste. O poveste superba ce te duce cu gandul fie la 1001 de nopti, fie la Un veac de singuratate, fie la un serial in care fiecare episod se ocupa de alt personaj. Comparatiile astea le-am facut cand am gasit in paginile cartii senzualitatea Seherezadei intrupata in femeile ce traiau in casa de langa moschee, cand am urmarit destinul unei familii ale carei generatii se succeda, se intalnesc si se risipiesc de-a lungul istoriei, asemeni familiei lui Jose Arcadio Buendia, si atunci cand fiecare capitol imi dezvaluia un alt caracter, o alta minte, alte idei si alte evenimente.

Familia din casa de langa moschee este condusa de Aga Djan, care traieste acolo impreuna cu cei doi veri ai lui (Alsaberi - imamul – si Muezinul), sotiile si copii lor, dar si cu doua bunici, o pisica batrana si o cioara batrana. Asa cum am spus, pe trei sferturi din carte se deruleaza obiceiurile, traditiile si sarbatorile din viata personajelor ce populeaza casa, precum si a celor din afara ei, creandu-se impresia ca feericul si pacea invaluie tot, lasand in afara Senedjanului nebunia si groaza razboiului. De fapt, e doar linistea dinaintea prapadului, ce se dezlantuie pe ultima suta de metri, cand totul e atat de alert, atat de impotmolit si atat de halucinant, incat n-ai cum sa treci de paginile acelea fara sa simti oroarea. Ayatollahul Khomeini, adeptii lui si regimul islamic sunt ceva ce eu cu greu pot pricepe. Fanatismul si crimele in numele lui Allah ma ingrozesc si ma tulbura pentru ca nu pot sa concep ca religia te poate innebuni in asa fel. Dar stiu, eu sunt o naiva ce traieste intr-o lume a binelui, unde cea mai mare nedreptate este derizorie in comparatie cu vremurile in care s-a zbatut omenirea de-a lungul timpului.

As vrea sa va spun pe scurt despre subiectul si frumusetea acestei carti, despre cum nu toti iranienii sunt la fel, despre cum si-au pierdut drepturile de a-si ingropa mortii, sau despre cum o mama se dezice de fiul ei. Insa nu vreau sa va stric placerea si va las sa patrundeti singuri in minunata lume a lui Kader Abdolah, o lume presarata cu elemente autobiografice, din care eu am ramas cu o mare curiozitate. Cartea nu a fost inca tradusa in engleza, asa ca internetul si Google, mama Omida, nu mi-au putut raspunde: cat si ce anume exact este autobiografic in aceasta carte? Pentru ca am vaga impresie ca personajele au existat cu adevarat.

Autor: Azar Nafisi
Nationalitate: iraniana
Titlu original: Reading Lolita in Tehran
Anul aparitiei: 2005
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 9.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am fost curioasa sa citesc cartea datorita unui articol din Dilemateca. Nu mai stiu cine o recomanda, nici ce spune despre ea, oricum nu mai conteaza. Ii sunt insa foarte recunoscatoare instinctului meu ca m-a impins catre Citind Lolita in Teheran deoarece am descoperit o scriitura foarte pe gustul meu, foarte familiara si extrem de aerisita. Chiar daca romanul pare inspaimantator ca dimensiuni, e o adevarata placere sa vezi cat de repede alearga capitolele pe pagini.
Mii de impresii si revelatii s-au impletit pe masura ce inaintam in lectura, de la comparatii cu alte romane, cu alte personaje si cu alti scriitori pana la comparatia cu propria noastra istorie, am avut un sentiment de „stiu ce zici” pe tot parcursul ei. Vremurile in care romanii traiau in teroarea controlului securistilor, interzicerile de tot felul, ilegalitatea unei antene satelit, raziile si torturile, dorinta de a-ti parasi tara din dorinta de a fi liber, totul suna atat de cunoscut pentru noi.
Daca la inceput mi-am spus ca romanul nu e decat o replica a Domnisoarei Brodie (lucru pe care insasi autoarea l-a prevazut), am dat de cu totul alta lume in capitolul Gatsby, cand senzatia de 1984 a fost mai puternica decat visul american. Capitolele sunt atat de bine structurate si cu o ancorare atat de puternica in realitate, cu metafore si legaturi fine intre literatura si istoria Iranului incat cartea n-are nevoie de nici o filozofie sa fie descifrata. Azar Nafisi alege cartile in concordanta cu marile probleme pe care memoriile ei le dezbat, le întrețese astfel incat vorbind despre capodopere cunoscute sa exemplifice mai bine trairile iranienilor.
Este recomandat ca inainte de a citi acest roman sa fi citit inainte cele despre care se vorbeste: Lolita, Invitatie la Esafod, Marele Gatsby, Daisy Miller, Mandrie si prejudecata, Emma, Doamna Bovary si Domnisoara Brodie in floarea varstei. Veti intelege atunci de ce vorbeste despre Lolita intr-o tara in care femeile sunt maritate de la 9 ani, de ce il alege pe Gatsby si visul lui american intr-o tara care scrie pe ziduri „Moarte Americii”, de ce o da exemplu pe Daisy Miller unor femei care nu isi cunosc nici macar trupul, care nu au voie sa gandeasca pentru ele, care sunt considerate a fi jumatate dintr-un barbat, care isi ascund parul pentru a nu incita un trecator, veti cunoaste ritualul premergator casatoriei in antiteza cu inversunarea Emmei, si veti suferi alaturi de iranience ca nu pot merge neinsotite pe strada sau nu pot alerga pe coridoarele scolilor pentru a ajunge la cursuri. O lume infioratoare, o distopie ce il face pe Orwell sa roseasca, un univers ce a existat pana nu demult, un spatiu din care oamenii vor sa evadeze din cauza terorii, a fricii, a nesigurantei si a neincrederii.
Citind Lolita in Teheran, are ca subtitlu: „Memorii despre carti”, o sintagma cu dublu inteles pentru ca desi unul din personajele principale sunt cartile, autoarea vorbeste mai liber ca oricand despre viata ei din Teheran, despre trairile si experientele care au manat-o in Statele Unite, despre familia ei, despre profesia ei si mai ales despre pasiunea ei. Pe backgroundul imaginat de alti scriitori isi deapana autobiografia care, desi se poate verifica oricand, desi adevarul ei e aproape incontestabil, nu e nicaieri mai palpabila decat in cuvintele unui email pe care i-l trimite Manna profesoarei ei:

„In fiecare dimineata, la rasaritul aceluiasi soare ma trezesc si imi pun valul in fata oglinzii, pentru a iesi din casa si pentru a face parte din ceea ce se numeste realitate. Stiu ca mai exista de asemenea un alt eu, dezgolit in paginile unei carti: intr-o lume imaginara, am devenit de nestramutat, ca o statuie a lui Rodin. Si asa voi ramane atata timp cat ma veti privi in ochi, dragi cititori.”

Acum femeile din Iran se bucura de o libertate mai mare, se pot machia, pot fuma in public, pot purta chiar si pierce-uri. Am gasit un site cu poze din Teheran, un oras impresionant, poze cu femeile din Iran si un cod al imbracamintii.
Cartea primeste un 10 de la mine.