Autor: Louisa May Alcott
Nationalitate: american
Titlu original: Little Women
Anul aparitiei: 1868 (prima parte) 1869 (a doua parte)
Premii: nu
Ecranizare: Litttle women (1994)
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Despre Micuţele doamne nu se poate vorbi altfel decât la superlativ. Cel puţin eu nu pot. Am amânat mult să citesc cartea, din diverse motive, dar când ocazia mi s-a dat, hotărârea a fost mai mult decât simplă. Ştiam de carte de foarte mult timp, de când am văzut filmul Fetele doctorului March şi cu fiecare revizionare îmi doream tot mai mult să pot “vedea” povestea prin ochii minţii mele, deşi eram sigură ca Winona Ryder nu îmi va dispărea din faţa ochilor cu fiecare menţionare a numelui Jo. Acuma, după ce am citit Micuţele doamne, pot spune cu cea mai mare convingere că nici o altă actriţă nu i-ar fi putut da viaţa lui Jo mai artistic şi mai real decât ea.

Micuţele doamne este povestea a patru surori, fiecare cu altă fire, fiecare frumoasă prin altă trăsătură fizică. Meg, cea mare, e cea mai cuminte şi mai matură dintre ele, o a doua mamă şi o fată de o bunătate ieşită din comun. Singura ei dorinţă e ca în viitor, când se aşează la casa ei, să aibă din nou ocazia să aibă lucruri frumoase şi să nu îi lipsească nimic. Însă viaţa i se aranjează de aşa manieră că aceste gânduri şi dorinţe sunt înlocuite cu o căsnicie şi o familie care o face cea mai fericită femeie din lume.

Jo, personajul central a romanului, e unul dintre personajele mele preferate dintotdeauna şi cu siguranţă va râmâne aşa pentru totdeauna. Felul ei de a nu fi perfectă, de o sinceritate brutală şi o bunătate care înmoaie şi pietrele au făcut-o chiar şi pe nesuferita de Matuşă March să îi lase casa ei, după moarte. O fată care nu crede în iubirea din romane, deşi scrie cu pasiune poveşti de dragoste, nu crede că vreodată îşi va dărui inima vreunui bărbat, pentru că îşi doreşte ea însăşi să poată să se comporte ca unul. De mică şi până se instalează în casa mătuşii sale, bucuria ei cea mai mare a fost să fie împresurata de băieţi.

Beth, a treia soră e cel mai înduioşător personaj, fata căreia niciodată nu i s-a putut reproşa nimic, copilul pe care toţi l-au iubit, atât cei din familie cât şi vecinii, rude îndepărtate sau prieteni apropiaţi. Relaţia ei specială cu domnul Laurence mi-a stors ceva lacrimi şi, la fel ca orice relaţie dintre un copil şi un batrân, mă face să îmi doresc şi mai mulţi copii să îmi facă şi mai mulţi nepoţi. Beth se îmbolnăveşte şi, deşi scapă o vreme, umbra morţii planează asupra ei, până o răpune. Fiind sora preferată a lui Jo, acest lucru o dărâmă, şi fară Beth, Jo învaţă ce e singurătatea.

Amy. Despre ea nu pot să vorbesc în termeni elogioşi, deşi merită. Întotdeauna şi-a dorit să trăiască în lux şi s-a autoeducat pentru a putea să fie o doamnă atunci când viaţa îi va oferi ocazia. Dacă nu ştiam că îi va lua locul lui Jo, poate aş fi putut să o plac, dar ştiind dinainte ce urmează să se întâmple, am citit despre ea de fiecare dată cu o reţinere. Şi chiar nu e un personaj rău, nu supără (prea mult) pe nimeni. Însă pentru mine, Amy n-a fost decât sora lui Jo, pe care eu am acceptat-o doar de dragul ei.

Pe măsură ce scriu recenzia îmi dau seama că e mai bine să vă povestesc despre personaje, pentru că e o carte frumoasă datorită lor, nu ideilor, nu contextului.

Laurie e băiatul bogat ce locuieşte împreună cu bunicul lui într-o casă mare lângă familia March. Luat de Jo sub aripa ei protectoare (deşi e cu un an mai mică decât el), între ei se infiripeaza o prietenie pe care nimeni nu o poate rupe, nimeni nici nu încearcă, o prietenie care îi va forma caracterul şi îi va pune viaţa pe linia cea dreaptă. Laurie o cunoaşte pe Jo şi totuşi, se îndrăgosteşte de ea. Ştie că ea nu e capabilă de sentimentele pe care le aşteaptă el de la ea, dar speră. Trăieşte cu dorinţa că la un moment dat, îl va iubi la fel de mult cum o iubeşte el. Ştiam dinainte ce se întâmplă şi n-am putut să nu sper că filmul a distorsionat realitatea cărţii. Cu fiecare lucru pe care nu îl ştiam din desfăşurarea acţiunii, trăiam cu speranţa că Jo şi Laurie vor râmâne împreună la final. Dar sfâşietorul capitol în care ea îi spune că nu îl va putea niciodată iubi aşa cum vrea el, m-a terminat.

Mai vreau să vă mai spun două cuvinte despre Marmee. Marmee este mama celor patru fete, modelul de mamă perfectă, mama care mi-aş dori şi eu să fiu când momentul o va cere. La fel cum Atticus Finch din Să ucizi o pasare  cântătoare e modelul suprem de tată, aşa e şi Marmee cel de mamă.

Gata închei şi vă recomand această carte din toată inima. Ah, şi să nu uit, citiţi-o în engleză.

Autor: Alice Hoffman
Nationalitate: americanca
Titlu original: The Ice Queen
Anul aparitiei: 2006
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 9/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

N-am avut chef de altă distopie, nici de prostituate, nici de cărţi groase, aşa că m-am dus pe mâna Biancăi şi-am scos din biblioteca Regina de gheaţă. N-auzisem despre Alice Hoffman până acum, dar oricum eu n-am auzit cam de 65% dintre autorii de la Cotidianul.

Abia când mă gândeam la recenzie, mi-am dat seama că femeia din carte, regina de gheaţă, n-avea nume. I-am devorat paginile pe nerăsuflate şi din cauza persoanei I, numele ei mi-a fost dispensabil. Ciudat, acum sunt curioasă ce nume ar putea avea. Numele în carte nu sunt deloc întâmplătoare, cel puţin două dintre ele, dar ajungem şi acolo acuşica.

Povestea, şi spun povestea doar pentru că titlul mi se pare mai potrivit pentru un basm de copii, începe cu un avertisment: „Ai grijă ce îţi doreşti” pentru că se poate adeveri. Şi cât de groaznic e sentimentul pe care-l încerci când dorinţa pe care ţi-o pui şi care se îndeplineşte e tocmai una pe care ai formulat-o la nervi şi care de fapt n-ai fi vrut să se întâmple!

O fetiţă îi strigă mamei ei să nu se mai întoarcă atunci când aceasta se pregăteşte să plece in oraş cu prietenele ei pentru a-şi sărbători ziua de naştere. Şi mama nu se mai întoarce. Moare într-un accident de maşină provocat de alunecarea pe gheaţă (!!!).

Acest trist eveniment îi paralizează fetiţei orice sentiment sau impuls de socializare. Îşi reprimă orice trăire şi mai cu seamă cuvintele. Se zgârceşte să vorbească şi să simtă. Tot ce o pasionează e moartea şi e expertă în diferite feluri de a muri; colaborează cu un poliţist a cărui specialitate e moartea, care o face să se simtă în largul ei şi cu care face sex ocazional în parcarea bibliotecii la care lucrează femeia.

Moartea bunicii ei o devastează. Fiind singura care avea grijă de ea, în timp ce Ned, fratele ei, plecase să-şi facă un rost în Florida studiind meteorologia, bunica trezeşte în ea cele mai umane sentimente, pe care nici nu ştia că le are.

Din New Jersey, oraşul frigului şi-al zăpezii se mută în Florida pentru a fi mai aproape de familia ce i-a mai rămas. Pe drum însă articulează altă dorinţă care i se îndeplineşte: să fie lovită de fulger. Şi va fi. Ca urmare, condiţia sănătăţii ei se înrăutăţeşte, nu mai vede culoarea roşie şi aude un clinchet în ceafă. Faptul că nu vede culoarea roşie o face să vadă totul ca şi cum ar fi acoperit de zăpadă sau de gheaţă. Nici nu-şi dăduse seama, şi probabil mulţi nu ne dăm, cât de important era roşul pentru starea de bine. Intră într-un grup supus cercetării la facultatea la care studiază şi predă Ned.

Aici se împrieteneşte greu cu Remy, un tânăr cu particule de aur în mâini, şi aude de cazul lui Seth Jones, un om lovit de fulger care a fost mort timp de 45 de minute. Curiozitatea pentru moarte se dezmorţeşte şi pleacă în căutarea lui.

De aici am putea spune că începe un episod de poveste, care mie mi s-a părut din loc în loc că seamănă cu romanele din specia Sandra Brown, dar realismul întâmplărilor dovedite cu argumente ştiinţifice salvează Regina de gheaţă de la a deveni un roman siropos pentru gospodine.
Mă opresc din divulgat secrete că altfel risc să scriu tot şi voi nu veţi mai citi cartea.

Spuneam la început de simbolistica numelor şi revin: Lazarus Jones, este porecla pe care asistentele i-au dat-o lui Seth Jones când a fost dus la spital. Întors din moarte, este puţin cam evidentă legătura cu Lazăr cel biblic. Apoi, Mariposa este numele fiicei lui Ned, care apare imediat după un superb pasaj de descriere al migraţiei fluturilor. Şi cine nu ştie că „mariposa” înseamnă „fluture” în spaniolă?

Nu consider această carte o capodoperă literară sau o analiză psihologică ce te ţine zile în şir cu gândul la efecte şi cauze. Dar Regina de gheaţă, al cărei titlul nu-mi place, este  carte ce mizează pe sentimente, ce impresionează prin neobişnuitul potrivit cu verosimilul.

O carte pe care unii s-au grăbit s-o integreze printre basme, dar care, citită atent, se leapădă de această etichetare. Pentru că întâmplările sunt posibile chiar dacă la scară mult prea redusă.
Şi dacă aţi văzut filmul sau aţi citit Practical Magic, veţi vedea că fetita care-şi pune dorinţe ciudate apare şi acolo.

Autor: Tatiana Tolstaia
Nationalitate: rusoaica
Titlu original: Kîs
Anul aparitiei: 2000
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Zâtul este una din primele cărţi despre care am aflat de pe bloguri. Eu nu citesc prea des recenzii înainte să citesc o carte, pentru că dacă aş citi, lista mea de lecturi s-ar tripla. Din Zâtul n-am citit decât nişte citate pe care autoarea unui blog* le pusese după ce citise cartea. Mi-au atras atenţia prin umor şi undeva am notat titlul pentru a-l citi cândva. Cândva-ul ei a fost acum.

Nu ştiam nimic despre Zât şi cum fragmentele citite nu mă lamureau prea mult, am bâjbâit printre pagini, lăsând impresiile să mă acapareze.

Având un fir cronologic, Zâtul îl are ca erou pe Benedinkt, pe care îl poartă încă din faşă până spre a doua lui tinereţe. Ne povesteşte despre marea lui dorinţă de a deveni fochist (pentru că în concepţia lui, a fi fochist e cam ca şi cum ai fi un fel de conducător) dar potrivit dorinţei mamei lui, ajunge scrib, menit să lucreze în slujba statului copiind cărţi. Apoi ni se descrie mizeria în care trăieşte, societatea şi personajele ei, apoi pe Olenka, o frumuseţe care îi pică cu tronc şi pe care o ia de nevastă.

V-aţi dat seama până acum că Zâtul este o distopie? Nici eu nu m-am prins de asta, decât când s-a pomenit de gândirea personală. Apoi de Fiodor Kuzminsk, „slăvit fie-i numele!” care şi-a lipit brandul peste tot – pe stat, pe legi, pe mersul lucrurilor. Pentru că nu prea citesc cele câteva explicaţii de pe coperţile cărţilor. „Prăpădul” despre care scrie Tolstaia îl bănuiam a fi Cernobîlul, mai ales că majoritatea personajelor aveau urmări.  Doar în parte. Autoarea doreşte să îndepărteze Zâtul de orice ar avea legătură cu realitatea**; este o distopie ce se petrece într-un loc care cu 200 de ani în urmă purtase numele de Moscova.

Mi-a plăcut extraordinar de mult stilul Tatianei Tolstaia (presupusă nepoata a lui Lev Tolstoi), oralitatea proaspătă şi capacitatea incredibilă de a reda tragicomicul. Să te amuzi când şoarecii sunt monedă de schimb, că tot ei, fierţi în şapte ape, fac o supă comestibilă, sau prăjiţi sunt o delicatesă rară, nu prea iţi vine. Dar dacă o citeşti pe Tolstaia povestind, cu greu poţi să îţi stăpâneşti râsul.

Atât de multe piste pe care se poate pleca în analiza acestei cărţi, atâtea simboluri şi atâtea interpretări posibile, încât mă simt inaptă să dezvolt una singura. Păcat că nu se studiază la facultate, că tare mi-ar fi plăcut un seminar de hermeneutică pe ea.

A deţine o carte arhetipărită constituie o ilegalitate şi mai mult decât atât, cine o atinge, se poate îmbolnăvi. Drept pentru care nimeni din sat nu are cărţi arhetipărite şi nu vor să audă de ele, cu atât mai mult cu cât sanitarii roşii abia aşteaptă un denunţ. Deşi este copist, Benedikt – şi toţi ceilalţi – trăiesc cu impresia că autorul tuturor cărţilor de pe lume este unicul Fiodor Kuzminsk. Când însă ajunge în casa socrului său şi descoperă o cameră întreagă cu cărţi arhetipărite, după ce socrul îl convinge că nu e nimic rău în a citi şi că nu i se va întâmpla nimic daca le va atinge, Benedikt nu se mai poate opri din citit. Cu toate astea, el nu pătrunde înţelesul celor citite şi pentru el, fie că citeşte o carte de bucate, o revistă de modă sau un mare roman, e cam totuna. Parte proastă e că în loc să îi deschidă mintea, să îi trezească sentimente arse de Prăpăd, lectura îl dezumanizează, îl obsedează şi naşte în mintea lui gânduri criminale.

Poate vă întrebaţi, la fel ca mine, ce este Zâtul? Poftiţi explicaţie:

„unde sunt pădurile dese, cu arbori doborâţi de furtuni, cu ramurile atât de împletite între ele că n-ai cum să treci, ramurile copacilor îţi smulg căciula de pe cap. în aceste păduri, spun bătrânii, trăieşte Zâtul. El stă pe ramurile întunecate şi ţipă sălbatic, jalnic: Zî-hîîîî! Zî-hî-îîîîî! Nu-l poate vedea nimeni. Trece omul prin pădure şi el hop! în ceafa lui. Şi îl apucă de şira spinării şi cu dinţii – hârşti! – şi prinde cu ghearele vena cea mare şi o sfâşie, şi iese toată mintea din el. Şi când se întoarce, nu mai e acelaşi […] nu poate face nimic singur, nici să se uşureze nu ştie, de fiecare dată trebuie să-i arăţi. Ei, şi dacă nevesti-sii ori maică-sii îi e milă de el, îl duce la latrină, dar dacă nu-i nimeni să aibă grijă de el, e pierdut: îi explodează vezica şi pur şi simplu moare. Asta face Zâtul.”

Ar fi urât din partea mea să vă stric surpriza.

_________________________________________________________

* blogul nu mai există
** interviu

Autor: Zadie Smith
Nationalitate: englezoaica
Titlu original: On Beauty
Anul aparitiei: 2005
Premii: Orange Prize for Fiction (2006); Somerset Maugham Award (2006)
Ecranizare: nu
Nota mea: 9.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: Dinti albi

Ca de fiecare dată în introducerea posturilor despre cărţi, ar trebui să vorbesc despre motivul şi factorul determinant pentru aceasta lectură. Nu găsesc niciunul. Pur şi simplu am vrut să citesc Despre frumuseţe şi fiind în circuitul de la SDC am luat-o.

N-am ştiut la ce să mă aştept, pentru că, la fel ca şi în alte cazuri, am uitat ce au spus ceilalţi despre ea. Titlul nu mi-a dat nici o sugestie şi oricum nici acum, după ce am citit-o nu sunt sigură că explicaţia  pe care i-am găsit-o eu e cea corectă. Ca să rezum în câteva cuvinte subiectul, deşi nu e doar unul singur, în roman e urmărit cursul vieţii unei familii mixte alcătuite dintr-o soţie neagră, Kiki, un soţ alb, Howard, o fiica albă, Zora şi doi fii negri: Jerome şi Levi. Sper să nu fi înţeles greşit culorile lor pentru că, de exemplu, despre Zora, abia la final am aflat ca-i alba, asta după ce de la început am vizualizat-o neagră.

Deşi paşnic, romanul înglobează în paginile lui trei mari războaie, care se pare că niciodată nu vor lua sfârşit. Eterna problemă a rasismului, de data asta privită din unghiul civilizaţiei, prin ochii negrilor, care au fost acceptaţi de albi. Mi s-a părut că mult mai mult s-a pus accentul pe relaţiile dintre negrii din diverse clase sociale. Dacă în mod obişnuit negrii sunt în conflict cu albii în Despre frumuseţe, negrii cu şcoală le sunt superiori celor din stradă. Levi, fiul cel mic al familiei, deşi se trage din tată profesor de Universitate, este atras de modul de viaţa al „fraţilor de cartier”, se îmbracă şi se comportă ca un homeless, deşi mama lui se străduieşte să-i dea o educaţie de american mediocru.

Al doilea război se dă între două civilizaţii: englezii şi americanii. Howard Belsey, profesor de Istoria Artei, părăseşte Anglia pentru a se realiza la Universitatea Wellington din America. Apoi, diverse episoade, mai ales cele în care Levi încearcă să le explice tovarăşilor lui cum stă treaba în America arată fie dorinţa de a se lepăda de origini, fie cea de a se întoarce la ele, cum ar fi petrecerea Crăciunului în fiecare an la Londra.

Apoi, al treilea război şi cel mai evident este cel dintre liberali şi conservatori adică dintre Howard Belsey şi Monty Kipps, rivali de-o viaţă, ce se întâlnesc cu foarte multe ocazii. Din cauza convingerilor lor politice, aceşti doi profesori iluştri nu vor face pace niciodată.

Vorbind despre personaje, n-aş vrea să ratez ocazia de a-mi arăta antipatia faţă de Zora, care de la început până la sfârşit m-a călcat pe nervi. Oricât de deşteaptă, înfigăreaţă, calculată e, caracterul pe care Zadie Smith i-l pune în braţe o face dezgustătoare. Apoi Howard. Howard e genul de bărbat care nu ştie să-şi dorească ceva, un bărbat care face tot ce-i vine fără să se gândească la consecinţe, un bărbat care gândeşte cu creierul din pantaloni, un bărbat care e spectator la destrămarea căsniciei lui de 30 de ani, care nu ştie să profite de şansele care i se pun sub nas. M-a dezamăgit.

Kiki e personajul meu preferat. Grăsună, dar totuşi răpitor de frumoasă, o negresă bună şi caldă ca o pâine scoasă din cuptor. Mi-a părut tare rău de cum s-a purtat Howard cu ea. Jerome mi s-a părut personajul cel mai absent, dar cu toate astea destul de bine conturat.

În comparaţie cu Dinţi albi, că nu mă pot abţine, Despre frumuseţe mi-a plăcut mai mult. Mult mai închegată, mai cursivă, mai uşor de reţinut. Dinţi albi luptă pe prea multe fronturi şi cu prea multe personaje. Deşi am scris ca-mi voi aduce aminte de ea, amintirile îmi sunt cam vagi.

Aaaa şi să nu uit: în carte există un pasaj tare drăguţ despre tomate: „Pentru a înţelege cum trebuie tomata, trebuie mai întâi să descoperim istoria suprimată a tomatei.” Să vă gândiţi la mine când citiţi cartea.

Autor: Edith Wharton
Nationalitate: americana
Titlu original: The age of innocence
Anul aparitiei: 1920
Premii: Pulitzer
Ecranizare: The Age of Innocence
Nota mea: 8.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am auzit prima oară de Vârsta inocenţei când cineva mi-a spus că mi-ar face-o cadou pentru că mi s-ar potrivi. A fost destul pentru a-mi dezmorţi curiozitatea. Zilele au trecut, lecturile s-au învălmăşit şi eu am uitat de recomandare. Noroc că a apărut în colecţia de la Cotidianul şi mi-a adus aminte astfel încât n-am mai amânat.

Edith Wharton nu-mi era cunoscută absolut deloc, deşi ar fi trebuit pentru că e prima femeie care a câştigat premiul Pulitzer şi vâlva din jurul acestui lucru ar fi trebuit să ajungă şi la urechile mele.

În primul rând, din punctul meu de vedere, Vârsta inocenţei este un titlu care induce în eroare. Primul lucru pe care l-am bănuit a fost că în carte există vreo ingenua de care cineva urma să profite; apoi m-am gândit că poate evenimentele se petrec în timpul adolescenţei cuiva. Când am terminat cartea şi n-am putut-o categorisi nici măcar pe May ca fiind ingenua, mi-am spus că trebuie să găsesc răspunsul în alte surse. Astfel, Wikipedia m-a dumirit, aducând în lumina reflectoarelor un alt suspect: New Yorkul. Asta avea mai mult sens, dat fiind că Edith Wharton alocă destul de mult timp şi spaţiu în cartea sa oraşului anilor 1880. Întotdeauna am crezut despre New York că e un oraş care pare să aibă propria lui personalitate, parcă există independent de oameni şi împreună cu Parisul sunt doua locaţii ce există per se. La fel ca şi în Sex and the City, şi în Vârsta inocenţei, New Yorkul este un personaj despre care Edith Wharton scrie mult, îl analizează din toate unghiurile, ba îl şi introspectează. Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt pentru a-l caracteriza, acela ar fi snobismul. Dacă ar fi să aleg mai multe, as adăuga: reguli, prejudecăţi, norme, limite, acceptare şi în acelaşi timp respingere.

În peisajul acestui New York, tânărul Archer Newland o cunoaşte pe contesa Ellen Olenska, verişoara logodnicei lui, May Welland. Aceasta Ellen Olenska, venită din Europa, este o prezenţă tulburătoare atât datorită frumuseţii ei exotice, a comportamentului european, dar mai ales datorită trecutului ei cu care se pare că întreaga societate e la curent. Previzibil, între cei doi, Newland şi Ellen, se naşte o dragoste ce nu se consumă, dar e recunoscută de amândoi. Pe scurt, despre asta e vorba în carte. Pe lung, vă las să descoperiţi singuri.

Însă a spune despre Vârsta inocenţei că este o simplă poveste de dragoste neîmplinita ar fi o nedreptate. Pentru că ar însemna să neglijam cele 3 personaje principale, încărcate cu atâta semnificaţie, nişte tipologii emblematice pentru epoca respectivă.

Cea care mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost tânăra şi inocenta May Welland, în primul rând pentru că am presupus că titlul ii este dedicat ei. May este exact genul de femeie supusă, ascultătoare, al cărei cel mai mare defect este că nu gândeşte cu capul ei. Supusă familiei în primul rând, când vorbeşte e că şi când pe fundal s-ar auzi mama sau tatăl ei şi buzele s-ar mişca pentru a executa un playback reuşit. Una dintre dezamăgirile cele mai mari ale lui Archer, dacă nu cea mai mare, este că May n-are propriile sale păreri, nu e emancipată şi în afara de frumuseţe şi educaţie nu are nimic. Ar vrea s-o provoace să îşi iasă din tipare, să o vadă că are iniţiative, să-l surprindă, să-l mire, dar din păcate nu-i reuşeşte decât o dată.

Ellen Olenska e la polul opus: exuberantă, liberă, dezbrăcată de regulile stupide ale societăţii, ea este femeia care vrea să divorţeze de soţul său şi să fie liberă să îşi trăiască viaţa cum vrea. Divorţul însă este unul dintre păcatele pe care societatea new-yorkeză nu le tolerează, nu le acceptă şi pentru care o femeie este blamată şi respinsă. Este femeia care acceptă flirtul, căreia nu-i pasă de ce impune societatea, dar cu toate acestea rămâne protejată de familia ei respectabilă.

Archer Newland e unul dintre puţinele personaje masculine care trăieşte destinul unei femei. Viaţa se ordonează, mai bine zis este ordonată de cineva în aşa fel încât visele lui se sting şi viata pe care o trăieşte îl nemulţumeşte. Aproape mereu în rolul unei marionete, Archer nu ia nici o decizie favorabilă lui. În cazul în care nu ii dictează alţii mersul vieţii, viaţa însăşi îl face să meargă pe un drum stabilit dinainte. Mi-a părut rău de el, că a fost atât de slab, dar dacă n-ar fi fost, cartea n-ar fi avut atâtea de oferit.

Vârsta inocenţei vorbeşte despre societatea aflată în pragul schimbării când lumea nu ştie ce să accepte şi ce nu, ce să blameze şi ce să aplaude. Nu ştiu de ce, dar mi-am amintit de Concertul Hortensiei Papadat-Bengescu. Nu mai ţin minte chiar nimic din ea, dar atmosfera de snobism pe care o respiră cartea lui Wharton mi-a amintit de ea.

Autor: Jane Austen
Nationalitate: englez
Titlu original: Pride and Prejudice
Anul aparitiei: 1813
Premii: nu
Ecranizare: Pride and Prejudice (1940); Pride & Prejudice: A Latter-Day Comedy (2003); Pride & Prejudice (2005)
Nota mea: 9,5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Când prea multă realitate sau lucruri negative se adună în universul propriu, îmi caut liniştea în cărţi uşoare sau în romane care nu m-ar solicita sentimental într-un mod negativ. Din aceste motive am ales-o pe Jane Austen să-mi ţină companie câteva seri. Am evitat-o mulţi ani şi am spus la un moment dat că n-o să citesc Mândrie şi prejudecată probabil niciodată pentru că dacă n-am făcut-o când şcoala o cerea, cu siguranţa în alt moment nu mă va mai interesa.  Wrong! Acesta a fost momentul ei şi a fost ales cum nu se poate mai bine.

Mândrie şi prejudecata a fost ca un balsam pentru trăirile mele interioare exact genul de poveste care mă relaxează, mă bucură, mă emoţionează ca o comedie romantică savurată într-o sâmbătă seară.

Multe dintre prietenele mele şi probabil multe fete, în general, îşi doresc să fi făcut parte din aristocraţia secolelor 18-19, multe visăm la un tânăr nobil care să ne cucerească cu scrisori şi dansuri de bal, cu plimbări şi priviri admirative aruncate ostentativ în timp ce noi ne ferim privirile şi roşim în fiecare minut pe care îl petrecem singure cu el. Desigur, aceste fabulaţii nu ne ţin mai mult de perioada în care citim un roman de gen, pentru că nu cred că vreuna dintre aceste visătoare, inclusiv eu, ar putea trai în stricteţea unei societăţi care interzice sau impune lucruri pe care noi, în libertatea cu care am crescut, le-am putea accepta.

Povestea romanului e una clasică, una telenovelistică aproape. Ne-am obişnuit atât de mult cu acest fel de isprăvi, încât tindem să scăpam din vedere că la vremea la care această carte a apărut, genul de personaje precum Elizabeth se năşteau foarte rar. Dacă mai punem la socoteală şi faptul că Mândrie şi prejudecată e scris de o femeie, una care îndrăzneşte să ironizeze capriciile şi mofturile societăţii engleze, tocmai ale acelei societăţi care urma să ii citească volumul, nu l-am mai cataloga drept o lectură facilă ce păleşte în comparaţie cu marile idei ce-au născut literatura universală.

Elizabeth şi Darcy sunt două personaje şi personalităţi puternice, genul de personaje pe care nu le-ai vedea niciodată împreună pentru că nu s-ar suporta şi totuşi exact genul de personaje între care s-ar putea înfiripa Dragostea, sentimentul cu D mare, ăla dureros, ăla care te face să înţelegi că doar o iubire ce te răneşte e mai puternică decât una care nu are nici un obstacol de sărit. În cazul celor doi, factorii care intervin în curgerea lină a evenimentelor sunt chiar cele două elemente din titlu: mândria lui şi prejudecăţile ei, sau mândria ei şi prejudecăţile lui, mă rog, oricum ar fi, amândoi au o raţiune impresionantă şi totuşi se lasă prostiţi de încăpăţânare şi ghidaţi de mândrie. Mai adăugăm la amestecul asta nişte femei intrigante şi hapsâne, reguli nescrise ale societăţii, baluri şi trăsuri, săptămâni petrecute la diverse castele, domenii elegante, invidie, falsitate, domni manieraţi sau din contră, nişte snobi sau parveniţi, şi am putea acoperi în mare parte subiectul din Mândrie şi prejudecată.

Am vrut să povestesc puţin din subiect, cum fac de fiecare dată, să vă spun cum se cunosc cei doi, ce întâmplări ii apropie şi ce ii desparte, cum trăiesc şi ce ii împiedică să trăiască, să vă introduc şi alte personaje (personal, cam toate mi-au displăcut, în afara de dl. Bennet, tatăl celor 5 fete şi de Lizzy) dar la câtă notorietate are cartea, de câte ecranizări a beneficiat, nu mai are nici un rost. Pot însă să vă îndemn să o citiţi, chiar dacă ştiţi deja subiectul. Pentru mine e una dintre favorite.

Cei care au citit cartea pot să descifreze harta asta mai bine, cei care n-au citit-o sper să nu se lase speriaţi.

Autor: Amelie Nothomb
Nationalitate: belgiana
Titlu original: Robert des noms propres
Anul aparitiei: 2002
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: Antichrista

Prima carte prin intermediul careia am cunoscut-o pe Amélie Nothomb e Dictionar Robert de nume proprii. Mi s-a parut un titlu ciudat pentru o carte. La inceput nici n-am crezut ca e roman si ma miram ce cauta in raionul literaturii contemporane si mai ales de ce era asa de subtire (cand toata lumea stie cat de gros este un dictionar Robert, fie el si de nume proprii). N-am cumparat-o, dar mi-a ramas in minte. Si totusi o am, pentru ca Mihai a scos “la licitatie” pe blog 2 carti dintre care Dictionar Robert de nume proprii a ajuns la mine.

Abia acum i-am facut loc printre lecturi si doar datorita faptului ca nu puteam lua cu mine in excursie ditamai cartoaia lui Bulgakov.

Dictionarul lui Nothomb, desi simplista, pe subiecte demult “fumate” de filmele americane, m-a prins destul de repede. La fel ca si Antichrista, multe episoade din actiunea ei par desprinse din filme, atat doar ca se petrec in Franta, in familii mai mult sau mai putin normale. Ca veni vorba de familie, si aici am observat un anume laitmotiv pe care il foloseste in scrierile ei : e vorba de cate o fetita al carei destin il urmareste pana la un moment dat, si o mare parte din pagini e ocupata de descrierea relatiilor familiare. Si familia asta intotdeauna are aceeasi problema : nu stie cum sa-si gestioneze sentimentele cand vine vorba de copii.

Plectrude se naste dintr-o mama de 18 ani si un tata la fel de tanar. Aceasta mama ii doreste copilului ei nenascut un viitor deosebit, unic (cam la fel ca si mama Copilului divin) si are impresia ca acest viitor ii este destinat numai unei persoane cu un nume special. Din cauza acestui nume se intampla lucruri care o plaseaza pe Plectrude in sanul familiei matusii ei. Inca dinainte de a se naste, mama ei ii prezice o cariera de dansatoare, dorinta perpetuata si de matusa ei, transmisa fetei astfel incat n-are cum sa nu se adevereasca.

La scoala, Plectrude este copilul cu cele mai proaste rezultate la invatatura, insa asta nu o impiedica sa fie idolatrizata de colegii ei, chiar si de unii dintre profesori. Popularitatea incarnata se imprieteneste cu o fetita nou venita la ea in clasa. O trasatura edificatoare pentru Plectrude este felul ei de a trai intamplarile cotidiene ca si cand ar trai intr-o poveste. Ii place sa se puna in pericol doar de dragul de a fi salvata de cineva, de a simti ca ii datoreaza ceva eroului sau eroinei ei, de a experimenta putin din moarte. Roselyne ghiceste intentiile si inconstienta pe care Plectrude le confera actelor ei si desi fermecata de personajul pe care micuta vrea sa il interpreteze nu se lasa orbita si incearca sa o readuca in simtiri.

Dansul e lumea in care Plectrude se simte cu adevarat un personaj de poveste si admirata asa cum merita. Find cea mai buna dansatoare de la scoala, si pe deasupra si foarte draguta, este transferata la una din cele mai bune scoli de balet din Paris. De aici incepe calvarul. Greutatea si disciplina la care este supusa ii aduc multe neplaceri fizice si aproape nici o satisfactie psihica. Cu timpul incepe sa se obisnuiasca si chiar sa ii placa, sa se autopedepseasca, mai mult chiar decat o fac profesorii.
Viitorul ei de balerina este pus in pericol de ea insasi, astfel ca se intoarce acasa, in familie si la singura ei iubire de care fugise in clasa a VIII-a.

La fel ca multe scrieri frantuzesti, Dictionar Robert de nume proprii este destul de ciudatica. Intamplarile sunt bizare, motivele sunt hilare si incredibile, personajele sunt putin fantasmagorice. Si cred ca asta e esenta lui Amelie Nothomb, esenta fiecarui scriitor francez. Desi seamana cu ceva american e atat de imbibat in francofonie incat devine aproape original.

Autor: Azar Nafisi
Nationalitate: iraniana
Titlu original: Reading Lolita in Tehran
Anul aparitiei: 2005
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 9.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am fost curioasa sa citesc cartea datorita unui articol din Dilemateca. Nu mai stiu cine o recomanda, nici ce spune despre ea, oricum nu mai conteaza. Ii sunt insa foarte recunoscatoare instinctului meu ca m-a impins catre Citind Lolita in Teheran deoarece am descoperit o scriitura foarte pe gustul meu, foarte familiara si extrem de aerisita. Chiar daca romanul pare inspaimantator ca dimensiuni, e o adevarata placere sa vezi cat de repede alearga capitolele pe pagini.
Mii de impresii si revelatii s-au impletit pe masura ce inaintam in lectura, de la comparatii cu alte romane, cu alte personaje si cu alti scriitori pana la comparatia cu propria noastra istorie, am avut un sentiment de „stiu ce zici” pe tot parcursul ei. Vremurile in care romanii traiau in teroarea controlului securistilor, interzicerile de tot felul, ilegalitatea unei antene satelit, raziile si torturile, dorinta de a-ti parasi tara din dorinta de a fi liber, totul suna atat de cunoscut pentru noi.
Daca la inceput mi-am spus ca romanul nu e decat o replica a Domnisoarei Brodie (lucru pe care insasi autoarea l-a prevazut), am dat de cu totul alta lume in capitolul Gatsby, cand senzatia de 1984 a fost mai puternica decat visul american. Capitolele sunt atat de bine structurate si cu o ancorare atat de puternica in realitate, cu metafore si legaturi fine intre literatura si istoria Iranului incat cartea n-are nevoie de nici o filozofie sa fie descifrata. Azar Nafisi alege cartile in concordanta cu marile probleme pe care memoriile ei le dezbat, le întrețese astfel incat vorbind despre capodopere cunoscute sa exemplifice mai bine trairile iranienilor.
Este recomandat ca inainte de a citi acest roman sa fi citit inainte cele despre care se vorbeste: Lolita, Invitatie la Esafod, Marele Gatsby, Daisy Miller, Mandrie si prejudecata, Emma, Doamna Bovary si Domnisoara Brodie in floarea varstei. Veti intelege atunci de ce vorbeste despre Lolita intr-o tara in care femeile sunt maritate de la 9 ani, de ce il alege pe Gatsby si visul lui american intr-o tara care scrie pe ziduri „Moarte Americii”, de ce o da exemplu pe Daisy Miller unor femei care nu isi cunosc nici macar trupul, care nu au voie sa gandeasca pentru ele, care sunt considerate a fi jumatate dintr-un barbat, care isi ascund parul pentru a nu incita un trecator, veti cunoaste ritualul premergator casatoriei in antiteza cu inversunarea Emmei, si veti suferi alaturi de iranience ca nu pot merge neinsotite pe strada sau nu pot alerga pe coridoarele scolilor pentru a ajunge la cursuri. O lume infioratoare, o distopie ce il face pe Orwell sa roseasca, un univers ce a existat pana nu demult, un spatiu din care oamenii vor sa evadeze din cauza terorii, a fricii, a nesigurantei si a neincrederii.
Citind Lolita in Teheran, are ca subtitlu: „Memorii despre carti”, o sintagma cu dublu inteles pentru ca desi unul din personajele principale sunt cartile, autoarea vorbeste mai liber ca oricand despre viata ei din Teheran, despre trairile si experientele care au manat-o in Statele Unite, despre familia ei, despre profesia ei si mai ales despre pasiunea ei. Pe backgroundul imaginat de alti scriitori isi deapana autobiografia care, desi se poate verifica oricand, desi adevarul ei e aproape incontestabil, nu e nicaieri mai palpabila decat in cuvintele unui email pe care i-l trimite Manna profesoarei ei:

„In fiecare dimineata, la rasaritul aceluiasi soare ma trezesc si imi pun valul in fata oglinzii, pentru a iesi din casa si pentru a face parte din ceea ce se numeste realitate. Stiu ca mai exista de asemenea un alt eu, dezgolit in paginile unei carti: intr-o lume imaginara, am devenit de nestramutat, ca o statuie a lui Rodin. Si asa voi ramane atata timp cat ma veti privi in ochi, dragi cititori.”

Acum femeile din Iran se bucura de o libertate mai mare, se pot machia, pot fuma in public, pot purta chiar si pierce-uri. Am gasit un site cu poze din Teheran, un oras impresionant, poze cu femeile din Iran si un cod al imbracamintii.
Cartea primeste un 10 de la mine.

Autor: Muriel Spark
Nationalitate: scotiana
Titlu original: The Prime of Miss Jean Brodie
Anul aparitiei: 1981
Premii: nu
Ecranizare: The Prime of Miss Jean Brodie (1969)
Nota mea: 9.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Avem impresia ca Domnisoara Brodie in floarea varstei e de fapt o babeta cocheta, tiitoarea unui amant tinerel, toata machiata si imbracata strident. In afara de partea cu amantul m-am inselat teribil.

Domnisoara Jean Brodie e o femeie in toata splendoarea, independenta si feminitatea de care poate da dovada, o feminista ce isi educa elevele in spiritul liberului arbitru si mai ales in folosul artei. Invatatoare la o scoala de fete, domnisoara Brodie in floarea varstei recruteaza 6 copile de 10 ani pentru a le forma dupa bunul ei plac. „Trupa lui Brodie” cum ajunge sa fie cunoscuta de toti profesorii si de toate elevele, e compusa din Sandy, Jenny, Monica, Eunice, Mary si Rose. Fiecare are o particularitate care o deosebeste de celelalte si mai ales un viitor care le stigmatizeaza pentru ca Muriel Spark se foloseste de cateva laitmotivuri pentru a vorbi despre ele. Astfel Sandy e cea care va scrie o carte de psihologie si apoi se va calugari, Monica are accese de furie si e buna la matematica, ea se va casatori cu un om de stiinta, Rose va deveni cunoscuta datorita relatiilor ei sexuale, Eunice e o sportiva buna, Mary e proasta si va muri intr-un incendiu, Jenny e prietena nedespartita a lui Sandy care insa la un moment dat pleaca in lume sa devina actrita.

Educatia pe care domnisoara Brodie in floarea varstei le-o ofera se bazeaza pe povesti si intamplari personale pe care profesoara le serveste elevelor ei sub ulmul din curtea scolii. Oricat de deplasata li se pare celorlalti profesori aceasta metoda, trupa ei se dovedeste a fi cea mai desteapta si cea mai bine pregatita din scoala.
Ce mi-a placut in mod deosebit la micutul roman e felul in care e povestit. Muriel Spark nu se jeneaza sa anunte anticipat ce se va intampla in viitor, ba chiar se serveste de digresiuni temporale pentru a ne povesti cum s-a desfasurat toata viata celor 7 personaje principale.

La fel ca si autoarea, la fel ca si domnisoara ei, am folosit si eu obsedant calificativul „in floarea varstei” pentru ca asta se pare ca o descrie cel mai bine pe Jean Brodie. Pentru ea, floarea varstei e esenta vietii, cea mai buna varsta, deplinatatea maturitatii ei pe care incearca sa le-o inoculeze celor 6 fete. Folosindu-se de propriile-i trairi vrea sa le pregateasca pentru incercarile vietii, dar mai ales sa devina „creme de la creme”.
La varsta liceului, din dorinta de a le desparti, directoarea le cazeaza pe fete in case diferite insa incercarea de dobandire a spiritului de echipa esueaza, lovindu-se de lectiile de individualitate tinute de domnisoara Brodie inainte ca liceul sa apara la orizont.
Un aspect foarte important al cartii e dragostea inabusita a domnisoarei Brodie si a profesorului de desen, subiect foarte discutat de profesoara si de fetele ei. Profesorul este casatorit, deci nu incape discutia compromiterii lui Jean Brodie, asa ca dansa il ia drept amant convenabil (ca doar are nevoi sexuale) pe profesorul de muzica. Pentru ca pe ea n-o lasa constiinta sa fie amanta unui om cu familie, incearca sa o investeasca in acest rol pe Rose, care ii poza profesorului pentru tablourile pe care le picta. Planul esueaza si cea care ii devine pentru scurt timp amanta e Sandy.

Uf, vad ca nu ma mai opresc. Cartea e foarte frumoasa, vioaie si merita citita. Eu cu greu am lasat-o din mana. Ah, si la un moment dat aducea cu Mona Lisa smile...

Autor: Simone de Beauvoir
Nationalitate: frantuzoaica
Titlu original: Tous les hommes sont mortels
Anul aparitiei: 1946
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 9.5/10
Alte romane de acelasi autor: Invitata, Femeia sfasiata, Al doilea sex

Miercurea in care Cotidianul a oferit Toti oamenii sunt muritori a fost una dintre cele mai fericite miercuri. Nu cred ca ma asteptam sa o vad pe Simone de Beauvoir in colectia lor, dar oricum surpriza a fost foarte placuta. Norocul facuse sa termin Camera lui Jacob in dimineata acelelasi zile si n-am avut nici cea mai mica ezitare sa incep cartea de la Cotidianul. Cu Simone de Beauvoir am o istorie mai veche: am studiat-o pentru licenta si din scrierile ei am citit Al doilea sex (carte fundamentala a feminismului), La femme rompue (in franceza) si Invitata (care m-a socat cu trioul amoros).

Toti oamenii sunt muritori este o carte superba despre conditia omului nemuritor, asta in cazul in care el ar exista. Angoasele, dramele, tristetea cu care se lupta, ipostaza de nimeni si nimic oriunde si oricand ar trai. Nascut in 1279, Raymundo Fosca bea un elixir care il face nemuritor. Pe atunci, o singura viata nu ii ajungea sa isi puna in practica toate proiectele pe care le avea. Incepand cu secolul 13, pornind din Italia ca si conducator al Carmonei, apoi aparand si veghind viata lui Carol Quintul prin Spania, explorator alaturi de Cartier, si in sfarsit in Franta, la Paris, Fosca se lupta cu el insusi si cauta in permanenta lucruri si persoane care sa il readuca la viata; desi nemuritor, el e un mort printre oameni.

Cartea incepe avand in prim plan o actrita, Regine care il vede pe Fosca pe fereastra camerei sale de hotel si intrigata, il abordeaza. Se indragosteste de el si cand acesta pleaca, ea il someaza sa ii spuna povestea lui. Si de fapt, toata cartea e istoria lui, povestita in flashback, cu o multime de detalii despre toate secolele pe care le-a trait. Spre deosebire de povestea din La rascruce de vanturi, cartea asta nu amesteca trecutul cu prezentul, nu intercaleaza dialogurile cu cel caruia i se povesteste cu ce se intampla cu ani in urma. Singurele reveniri la realitate sunt la sfarsitul fiecarei parti cand intr-un schimb de replici sumar, Regine este reamintita citiorului.

Cat despre Fosca, la inceput, cand l-am cunoscut, am avut in fata ochilor un Leopold* venit din vesnicie si aterizat in lumea noua care il lasa mut. Cand insa l-am regasit pe parcurs si mai ales la capatul partilor, dupa ce l-am insotit prin toate trairile lui mi s-a schimbat perspectiva asupra cuvintelor pe care i le spune lui Regine. Man from Earth e cea mai apropiata comparatie pe care pot sa i-o aduc acestui personaj deosebit de intrigant.

Desi pe alocuri prea multe detalii despre batalii, razboaie si lupte m-au plictisit, pasajele de filosofie si teoriile existentialiste pe care Simone de Beauvoir le elaboreaza m-au fascinat. De obicei imi dau seama imediat daca imi place sau nu o carte, dar cu Toti oamenii sunt muritori n-a fost acelasi sentiment de la inceput pana la sfarsit. Cand am inchis-o, avand lacrimi in ochi, mi-am dat seama ca daca m-a tulburat in felul ala e o carte care imi place. Pe modelul de la Schimb de carti: ii dau 10 fara nici o clipire.

PS. Inca o recenzie buna la Cinabru.
____________________________________
* Kate and Leopold