Autor: Ray Bradbury
Nationalitate: american
Titlu original: Fahrenheit 451
Anul aparitiei: 1953
Premii: nu
Ecranizare: Fahreheit 451 (1966)
Nota mea: 9.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

În septembrie, Fahrenheit 451 a fost singura carte de la sdc care mi-a atras atenţia. Din nou am lăsat cartea să mă aleagă pe mine, pentru că plănuiam să o citesc mult mai târziu. Deja 3 distopii în decurs de 2 luni e cam mult şi cred că până la Portocala mecanică şi Minunata lume nouă va mai trece ceva timp.

M-am declarat deja fană a genului şi n-o să dezmint pentru că Fahrenheit 451 mi-a plăcut la fel de mult ca şi celelalte, poate puţin mai mult datorită legăturii strânse pe care o are cu literatura.
Distopia s-ar putea defini simplu prin interzicerea gândirii proprii, pentru că în orice roman distopic veţi găsi nişte personaje-maşini, programate să execute, nu să gândească. Cum altfel dacă nu prin lectură, se dezvoltă imaginaţia, analiza, gândirea, judecata, raţiunea şi sufletul?

În Fahrenheit 451 se pune accentul pe distrugerea cărţilor în cel mai dureros mod cu putinţă: prin ardere. Cititul dăunează grav minţii şi cum sistemul doreşte să împiedice răzvrătirea populaţiei guvernată de idealuri descoperite în cărţi, problema e distrusă de la rădăcină. Mai mult decât minţii, cărţile dăunează fericirii. În trecut au existat tot felul de discriminări, iar cărţile alimentau spiritele oamenilor cu păreri şi prejudecăţi şi îi influenţau fie pentru, fie împotrivă, pentru eliminarea merelor discordiei, lumea trebuie să fie egală.

Desigur că denunţul este prezent ca în orice sistem totalitar, iar arestările sunt imediate. Cu toate astea, atmosfera şi societatea sunt mult mai relaxate decât în alte distopii. Adică totul e să nu citeşti, alte interdicţii nu prea există. Creierele sunt şi aici spălate cu ajutorul ecranelor şi al căştilor.

Montag este cel care se înverşunează împotriva sistemului din momentul în care o vecină de 17 ani îi pune tot felul de întrebări şi are nişte apucături anormale, cum ar fi să culeagă flori, să se uite la lună sau să se gândească la iubire. Aproape îndrăgostit de munca lui de pompier incendiator de cărţi (!!!), Montag rămâne tulburat în urma discuţiei sale cu Clarissa şi a întrebării ei: „Citeşti vreo carte înainte să o arzi?” Ispita îi e strecurată în suflet şi evident că la următoarea razie, fură un roman şi-l citeşte. Şi-i place. Şi în el începe lupta. Apoi lupta începe cu sistemul, fuga, frica şi finalul. Care, spre deliciul meu, nu e ca şi la celelalte distopii.

Mi-a plăcut Fahrenheit 451 şi o recomand tuturor neiubitorilor de literatură. Aşa vor înţelege.
Ah, şi filmul e foarte reuşit.

Autor: Tatiana Tolstaia
Nationalitate: rusoaica
Titlu original: Kîs
Anul aparitiei: 2000
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Zâtul este una din primele cărţi despre care am aflat de pe bloguri. Eu nu citesc prea des recenzii înainte să citesc o carte, pentru că dacă aş citi, lista mea de lecturi s-ar tripla. Din Zâtul n-am citit decât nişte citate pe care autoarea unui blog* le pusese după ce citise cartea. Mi-au atras atenţia prin umor şi undeva am notat titlul pentru a-l citi cândva. Cândva-ul ei a fost acum.

Nu ştiam nimic despre Zât şi cum fragmentele citite nu mă lamureau prea mult, am bâjbâit printre pagini, lăsând impresiile să mă acapareze.

Având un fir cronologic, Zâtul îl are ca erou pe Benedinkt, pe care îl poartă încă din faşă până spre a doua lui tinereţe. Ne povesteşte despre marea lui dorinţă de a deveni fochist (pentru că în concepţia lui, a fi fochist e cam ca şi cum ai fi un fel de conducător) dar potrivit dorinţei mamei lui, ajunge scrib, menit să lucreze în slujba statului copiind cărţi. Apoi ni se descrie mizeria în care trăieşte, societatea şi personajele ei, apoi pe Olenka, o frumuseţe care îi pică cu tronc şi pe care o ia de nevastă.

V-aţi dat seama până acum că Zâtul este o distopie? Nici eu nu m-am prins de asta, decât când s-a pomenit de gândirea personală. Apoi de Fiodor Kuzminsk, „slăvit fie-i numele!” care şi-a lipit brandul peste tot – pe stat, pe legi, pe mersul lucrurilor. Pentru că nu prea citesc cele câteva explicaţii de pe coperţile cărţilor. „Prăpădul” despre care scrie Tolstaia îl bănuiam a fi Cernobîlul, mai ales că majoritatea personajelor aveau urmări.  Doar în parte. Autoarea doreşte să îndepărteze Zâtul de orice ar avea legătură cu realitatea**; este o distopie ce se petrece într-un loc care cu 200 de ani în urmă purtase numele de Moscova.

Mi-a plăcut extraordinar de mult stilul Tatianei Tolstaia (presupusă nepoata a lui Lev Tolstoi), oralitatea proaspătă şi capacitatea incredibilă de a reda tragicomicul. Să te amuzi când şoarecii sunt monedă de schimb, că tot ei, fierţi în şapte ape, fac o supă comestibilă, sau prăjiţi sunt o delicatesă rară, nu prea iţi vine. Dar dacă o citeşti pe Tolstaia povestind, cu greu poţi să îţi stăpâneşti râsul.

Atât de multe piste pe care se poate pleca în analiza acestei cărţi, atâtea simboluri şi atâtea interpretări posibile, încât mă simt inaptă să dezvolt una singura. Păcat că nu se studiază la facultate, că tare mi-ar fi plăcut un seminar de hermeneutică pe ea.

A deţine o carte arhetipărită constituie o ilegalitate şi mai mult decât atât, cine o atinge, se poate îmbolnăvi. Drept pentru care nimeni din sat nu are cărţi arhetipărite şi nu vor să audă de ele, cu atât mai mult cu cât sanitarii roşii abia aşteaptă un denunţ. Deşi este copist, Benedikt – şi toţi ceilalţi – trăiesc cu impresia că autorul tuturor cărţilor de pe lume este unicul Fiodor Kuzminsk. Când însă ajunge în casa socrului său şi descoperă o cameră întreagă cu cărţi arhetipărite, după ce socrul îl convinge că nu e nimic rău în a citi şi că nu i se va întâmpla nimic daca le va atinge, Benedikt nu se mai poate opri din citit. Cu toate astea, el nu pătrunde înţelesul celor citite şi pentru el, fie că citeşte o carte de bucate, o revistă de modă sau un mare roman, e cam totuna. Parte proastă e că în loc să îi deschidă mintea, să îi trezească sentimente arse de Prăpăd, lectura îl dezumanizează, îl obsedează şi naşte în mintea lui gânduri criminale.

Poate vă întrebaţi, la fel ca mine, ce este Zâtul? Poftiţi explicaţie:

„unde sunt pădurile dese, cu arbori doborâţi de furtuni, cu ramurile atât de împletite între ele că n-ai cum să treci, ramurile copacilor îţi smulg căciula de pe cap. în aceste păduri, spun bătrânii, trăieşte Zâtul. El stă pe ramurile întunecate şi ţipă sălbatic, jalnic: Zî-hîîîî! Zî-hî-îîîîî! Nu-l poate vedea nimeni. Trece omul prin pădure şi el hop! în ceafa lui. Şi îl apucă de şira spinării şi cu dinţii – hârşti! – şi prinde cu ghearele vena cea mare şi o sfâşie, şi iese toată mintea din el. Şi când se întoarce, nu mai e acelaşi […] nu poate face nimic singur, nici să se uşureze nu ştie, de fiecare dată trebuie să-i arăţi. Ei, şi dacă nevesti-sii ori maică-sii îi e milă de el, îl duce la latrină, dar dacă nu-i nimeni să aibă grijă de el, e pierdut: îi explodează vezica şi pur şi simplu moare. Asta face Zâtul.”

Ar fi urât din partea mea să vă stric surpriza.

_________________________________________________________

* blogul nu mai există
** interviu

Autor: Evgheni Ivanovici Zamiatin
Nationalitate: rus
Titlu original: Мы
Anul aparitiei: 1921
Premii: Prometheus Award
Ecranizare: Wir (1981)
Nota mea: 9/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Noi si 1984 au fost propunerile câştigătoare pentru cercul de lectură. Din păcate ideea a fost îngropată înainte de a se naşte pentru că discuţiile despre carte au durat foarte puţin, cam atâta cât ne ia de obicei să prezentam subiectul unui roman. Oricum, chiar şi fără această dezbatere, Noi n-a fost o pierdere de timp, ci am savurat-o din plin şi m-am convins să nu renunţ la ruşi.

A patra distopie pe care o citesc mă convinge că sunt un fan al genului. Lumile inexistente, oribile, în care n-aş putea trăi, îmi creează o stare de linişte când închid cartea şi realizez că ceea ce am citit nu e aievea, că fără libertatea pe care o am, aş prefera să mor. Noi este puţin mai diferită dacă o compar cu celelalte distopii pe care le-am citit – perspectiva pe care ne-o oferă D-503, personajul principal, este una de acceptare, de îmbrăţişare a regulilor şi de supunere unui control atotputernic, aproape un fanatic ce respectă legile cu sfinţenie. Până apare dracu’ şi îşi baga codiţa. Şi cum altfel ar putea să apară, daca nu în corpul unei femei? Apropos, mă cam oboseşte clişeul ăsta. O femeie, I-330, care îl ispiteşte cu vicii din Lumea antică, si care treptat treptat îl îmbolnăveşte de o boală numită „suflet”.

Rutina care se desfăşoară după Tabelele Orare este pângărită cu minciuni pe care el trebuie să le inventeze pentru a se desfăta cu plăcerile trupeşti oferite de I-330. Că tot am ajuns aici să ştiţi că mie nu m-a plăcut deloc de I-330, deşi în mod logic şi raţional ea era „the good guy”. Felul în care a construit-o Zamiatin, misterul în care a învăluit-o m-a influenţat într-un mod total ilogic. În schimb mi-a părut tare rău de naiva O-90. Biata de ea ar fi făcut orice pentru D-503 şi el s-a purtat ca un măgar. Dar ăsta-i un alt clişeu, poveste fumată în literatura tuturor popoarelor.

Mi-a plăcut stilul lui Zamiatin, care n-as putea spune că îi este specific lui, ci mai degrabă ruşilor. Din toată literatură rusă pe care am răsfoit-o până acum, n-am întâlnit nici măcar un autor care să nu se adreseze direct cititorului. Zamiatin e conştient pe tot parcursul cărţii de publicul lui şi are grijă să mascheze acest fapt prin explicaţia că însemnările lui D-503 urmează să rămână moştenire pentru strămoşi, posibil saturnieni, venusieni sau asirieni.

Cum existenţa conflictului de orice fel nu poate lipsi, in Noi avem mai multe. Pe de o parte cele spuse pe şleau – lupta Binefăcătorului împotriva duşmanilor fericirii – şi pe de altă parte cele insinuate, sugerate:  lupta dintre real şi uman, dintre matematică şi filozofie, dintre raţiune şi simţire. Nu sunt o fană a matematicii, niciodată n-am fost, dar chiar şi eu, o profană, pot aprecia comparaţiile şi explicaţiile matematice pe care Zamiatin le dezvoltă în paginile cărţii. Aproape că m-a făcut curioasă de elipse, parabole, integrale şi funcţii, dar cele care au fost cu adevărat provocatoare au fost misterioasele X-uri.

Pentru cei care iubesc matematica şi literatura această carte e un dezmăţ al plăcerii. Dar şi pentru cei ca mine, pentru care matematica ar trebuie sa fie exterminată.

Statul Unic mai oferă, faţă de alte ţări imaginare distopice, beneficiul de a te bucura de două ore în care poţi face ce vrei, aşa zisele ore personale. De cele mai multe ori seara, în orele personale se făcea sex. Nu aşa oricum şi cu oricine, ci în funcţie de înregistrări şi cupoane roz.

În vederea dezbaterii ce trebuia să fie, mă tot gândesc la Noi în comparaţie cu 1984, cum fac de altfel în cazul oricărei distopii. Noi mi s-a părut mai soft, mai umană, mai relaxantă în timp ce  1984 e dură, te face să treci prin infernul prin care trece Winston. Dar sunt bune amândouă. Extrem de bune.

Autor: George Orwell
Nationalitate: englez
Titlu original: Animal farm
Anul aparitiei: 1945
Premii: Hugo Award 1996
Ecranizare: Animal Farm
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Ferma animalelor reprezenta pentru mine un desen animat, pe care l-am văzut când eram mai mică şi care de-a lungul timpului s-a pierdut printre amintiri. Apoi am aflat de George Orwell, dar nu imediat şi despre Ferma animalelor. Acum însă după ce am citit şi această lucrare a lui, nu cred că mă mai tentează şi altceva scris de el. Adică 1984 e distopia care îmi va rămâne cel mai bine înfiptă în memorie, şi probabil nici o alta nu ii va lua locul, pentru că a fost prima pe care am citit-o.

Ferma animalelor e altă distopie a lui Orwell, scrisă sub forma unei alegorii şi în mod direct orientată împotriva lui Stalin. Magistral organizată, cartea are ca personaje principale animalele de la ferma Manor. Vaci, cai, găini, căini, măgari şi mai presus de toate, porci, plănuiesc să preia conducerea fermei, pentru că unul dintre porci, Seniorul, le bagă în cap că omul profită de ele şi recompensa  pentru toată munca lor e nesemnificativă în comparaţie cu răsplata de care ar avea parte dacă omul ar fi înlăturat şi animalele ar munci pentru ele însele. Zis şi făcut, sub îndrumarea lui Napoleon, necuvântătoarele pun la cale o revoltă, care se întâmplă fără ca ele să îşi dea seama, pe nepusă masă. Omul este înlăturat şi ele rămân stăpâne peste fermă în ideea egalităţii între ele şi a înţelegerii reciproce. Însă, peste ele, se ridică mai presus o gaşcă de porci ce reuşeşte să le convingă că specia lor sunt vieţuitoare mai înţelepte că oricare şi numai ei ar fi în stare să conducă ferma cu succes. Şi animalele cred, li se supun şi le fac întocmai cum porcii ordonă. Nu-şi pun întrebări când cele 10 legi scrise pe peretele hambarului se schimbă, ba chiar încearcă să se convingă singure că aşa erau scrise de la început. Sunt obligate să muncească mult iar răsplata care li s-a promis nu e nici pe departe aceeaşi. Pe acelaşi principiu pe care Stalin şi-a clădit dictatura, pe acelaşi sistem de manipulare şi de minciuna cu care Molotov a dirijat masele, Napoleon şi Squealer influenţează adunătura de animale.

Fiind mai conştientă de substratul mesajului decât de suprafaţa lui, Ferma Animalelor nu mi s-a părut o carte prea amuzantă. E drept că un porc ce bea vin sau altul care citeşte, chiar nişte animale care construiesc o moara, pot părea amuzante, dar contextul în care sunt plasate şi referirea la o situaţie adevărată, m-au cam împiedicat să rad. Să nu mai spun că aproape mi-au dat lacrimile când l-au dus pe Boxer la abator.
Nu prea mai am ce să spun despre Ferma Animalelor, şi nu pentru că nu mi-a plăcut, ci dimpotrivă, pentru că e atât de bine scrisă, încât o recenzie n-ar face decât să-i altereze conţinutul.

Autor: Jose Saramago
Nationalitate: portugez
Titlu original: Ensaio sobre a Cegueira
Anul aparitiei: 1995
Premii: nu
Ecranizare: Blindness (2008)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: Intermitentele mortii

De Jose Saramago am aflat de pe bloguri. Ridicat in slavi si laudat de toata lumea am amanat lectura Eseului pentru ca nu voiam sa fac parte din trend. Citind cartea insa am realizat (pentru a nu stiu cata oara) ca la capitolul literatura ar trebui sa plec urechea cand vine vorba de o carte adulata de mase de cititori. Acum ma numar si eu printre cei care s-ar urca in balconul Operei din Timisoara pentru a striga in gura mare cat de buna e cartea.

Eram pe punctul de a scrie ca titlul n-ascunde nici o filozofie, cand mi-am dat seama ca e chiar opusul acestui gand. In cuvantul „orbire” stau inchise toate simturile, sentimentele si trairile oamenilor, amortirea lor sau dimpotriva intetirea lor. Am citit ca romanul a fost atacat de o asociatie a orbilor pentru ca denigra nevazatorii, insinuand ca orbirea e cauza tuturor relelor. Chiar daca Eseu despre orbire este o distopie, chiar daca scarba, oroarea si stupoarea ating cote maxime, pe masura ce paginile se intorc nu totul poarta semnul negativ. Sa ne gandim la sotia doctorului, singura ce isi pastreaza lumina ochilor, care din prea multa bunatate, dintr-o dragoste enorma pentru oameni si sotul sau, renunta la ea insasi si se transforma intr-o calauza pentru cei care nu vad. La ea ceea ce orbeste e rautatea, apoi zgarcenia si egoismul, inlocuite cu antonimele lor si dand nastere unui personaj de exceptie si de un altruism iesit din comun. Apoi sunt celelalte personaje, fata cu ochelarii fumurii care il protejeaza pe baietelul strabic, medicul care ii ingrijeste pe bolnavi, femeile care isi ofera trupurile pentru ca ceilalti sa manance.

Pe scurt despre subiect: intr-un oras fara nume, care poate fi oriunde in lume, o epidemie de orbire alba pune stapanire pe toti locuitorii, rand pe rand. Primii sunt dusi in carantina la un spital de nebuni, si sunt paziti de soldati inarmati pentru a nu iesi sa raspandeasca boala. Aici au loc tot felul de intamplari, printre care impartirea orbilor in doua tabere, astfel incat unii ajung sa ii terorizeze pe ceilalti. Hotie, viol, crima, iata ordinea in care evolueaza lucrurile. Dupa un incendiu provocat la spitalul de nebuni, orbii reusesc sa evadeze. Ce gasesc pe strazi e de neimaginat.

Personajele nu au nume ci sunt numite dupa una dintre trasaturile care ii defineste: primul orb, batranul cu legatura neagra, cainele lacrimilor. Punctuatia e ciudata, fara linii de dialog, fara semne finale, un stil ce-l deosebeste pe Saramago de alti scriitori. Ar putea lasa impresia ca e o carte greu de citit. Nimic mai fals. E o placere sa vezi cum corpurile de text fara aliniat dau impresia ca ai citit un dialog de cateva replici.

O continua senzatie de 1984 m-a urmarit inca de cand am aflat de monitoarele prin care li se repeta orbilor regulamentul sau de portavocea ce ii anunta ca le-a venit mancarea. De multe ori fac referire la cartea lui Orwell poate pentru ca e prima distopie pe care am citit-o, insa nici Eseu despre orbire nu e mai prejos.

Apoi, cand orbii s-au impartit in doua tabere, cei buni si cei rai, mi-am adus aminte de Imparatul mustelor si de rautatea acelor copii care isi doreau sa conduca peste altii mai slabi ca ei.

Pagina cu pagina am avut sentimentul ca ma uit la un film. Pentru cata orbire trateaza, cartea e extraordinar de vizuala. Motiv pentru care am cautat sa vad daca nu cumva s-a gandit cineva sa faca si un film. Surpriza! Blindness e ecranizarea acesti carti exceptionale si cu putina critica de care sunt in stare, am gasit ca e o punere in scena foarte buna. Daca ati citit cartea, neaparat vedeti si filmul, daca n-ati citit-o, e obligatoriu sa o faceti.

Ah si inainte sa inchei, contrar multor pareri ca finalul e nepotrivit, dezamagitor sau previzibil, mie mi-a placut si m-am bucurat ca s-a sfarsit asa si nu altfel.