Autor: Fiodor Dostoievski
Nationalitate: rus
Titlu original: Преступление и наказание Prestupleniye i Nakazaniye
Anul aparitiei: 1866
Premii: nu
Ecranizare: Crime and Punishment (2002)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

De foarte mult timp mi-am facut curaj sa ma apropii de Crima si pedeapsa. Acest monstru sacru al literaturii universale si legendele despre maretia lui m-au tinut departe de operele sale si recunosc ca le-am evitat. Imi era teama ca n-o sa inteleg, ca n-o sa pot patrunde tainele scriiturii lui Dostoievski, ca n-o sa ma ridic la adevarata valoare a lor. Insa m-am inselat. M-am inselat intr-un mod pozitiv pentru ca Dostoievski nu e atat de inaccesibil pe cat mi-l imaginam eu. Nu e obscur sau cabalistic, ci doar extraordinar de bun.

Nu stiu ce as putea spune despre Crima si pedeapsa sau despre Dostoievski ce nu s-a spus deja. Poate doar parerea mea personala, care e foarte posibil sa coincida cu multe altele.

Cand am inceput sa citesc cartea, asteptarile mele erau foarte mari si eram la un pas sa cad prada dezamagirii datorita felulul in care avansa povestea. Dezobisnuita fiind de prea multe detalii, de prea multe reluari si repovestiri prin intermediul altor personaje, am simtit o usoara senzatie de plictiseala in primele treizeci de pagini. Aveam impresia ca pierd timp recitind aceleasi lucruri spuse in alta maniera. Insa cand am patruns cu adevarat in paginile romanului, greu mi-a fost sa ma mai despart de el.

Inca de la inceput facem cunostinta cu diabolicul Raskolnikov, dupa prima impresie preocupat de niste ganduri necurate ce nu-i dau pace si ne cuibarim printre ele pentru a-l insoti in toate drumurile sale, pana cand le omoara pe cele doua femei. Apoi deliram odata cu el, ii simtim febra si transpiratiile reci provocate de teama, de frica, de spaima, de groaza ca va fi arestat, paricipam la discutiile pe care le are cu familia lui, cu prietenul lui si cu politia, tresarim la fiecare mic semnal de alarma, si cu toate ca uneori putem anticipa urmarea, ne lasam surprinsi de firul actiunii.

Pentru Raskolnikov, primul sentiment pe care l-am avut a fost cel de ura. Le-am spus celor de la schimb de carti ca il urasc de-a binelea, si i-am intrebat daca vreunul s-a simtit solidar cu acest ucigas sau daca au simtit simpatie pentru el vreodata pe parcursul cartii. Pentru ca mie imi era imposibil. M-am gandit la Grenouille al lui Suskind si nu puteam sa imi dau seama daca si pe el l-am urat asa, desi el e si mai infiorator decat Raskolnikov. Cei de la SdC mi-au spus compatimitori: „Stai sa termini cartea si mai vorbim dup-aia!” Intr-adevar… sentimentele pentru Raskolnikov mi s-au schimbat pana la finalul romanului pentru ca Dostoievski il umanieaza cu ajutorul altor personaje. Al Duniei, sora lui, si al Soniei, fiica prostituata a unui betivan pe care il intalneste intr-o carciuma. Nici Razumihin nu e mai prejos, fiind de la bun inceput unul dintre personajele mele preferate.

Raskolnikov comite un omor, o crima dubla pe care el nici macar nu o considera crima. Omoara o batrana camatareasa, aparent pentru ca are nevoie de bani. Afla din scrisoarea mamei lui ca Dunia urmeaza sa se casatoreasca cu un avocat bogat care isi doreste o sotie umila fara nici o avere. Raskolnikov stie ca Dunia este o martira si o face doar pentru a-l putea intretine pe el la facultate; el nu poate accepta una ca asta si situatia serveste foarte bine de mobil al crimei. Intalnim un Rodion Romanici plin de ura, ursuz, inversunat, mizantrop, demonic in gandire care isi duce planul la indeplinire. Un plan despre care autorul ne vorbeste inca de la inceputul cartii, fara a mentiona insa esenta lui, ne spune doar ca tanarul se pregateste pentru experimentul lui, isi face curaj si alte mici tatonari de genul asta.

Am spus ca o omoara pe batrana aparent pentru bani. Pe parcurs insa aflam adevaratul motiv pentru care Raskolnikov comite crima, si anume o teorie proprie despre dreptul la varsarea de sange. El imparte oamenii in „obisnuiti” si „deosebiti”. Cei deosebiti sunt de talia lui Napoleon, Mahomed, etc, carora varsarea de sange le e permisa pentru ca se intampla cu un scop precis, oficial. Oamenii obisnuiti sunt restul, cei pe care varsarea de sange ii face criminali, nu conducatori. Raskolnikov le omoara pe cele doua femei pentru a transcende conditia lui de om obisnuit, considerandu-se alt Napoleon datorita faptului ca el nu a ucis un om, ci un principiu (principiul ca batrana nu era folositoare societatii, ba chiar era un paduche de care nu avea nimeni nevoie).

Pe langa trairile interioare ale tanarului criminal, firul actiunii ii are ca personaje principale ba pe Dunia si povestea ei cu Lujin, ingamfatul avocat care exact pentru motivele pe care le banuieste fratele ei, vrea sa se insoare cu ea, ba pe mititica Sonia, fiinta curata sufleteste obligata sa se prostitueze pentru a-si intretine familia, ba pe membrii familiei ei, pe Marmeladov, betivanul calcat de o trasura si pe sotia acestuia Katerina Ivanovna, bolnava de oftica. De prin putina literatura rusa pe care am citit-o (Tolstoi, Gogol si acum Dostoievski), extrag ca trasatura general valabila urmatoarea constatare: toti isi iubesc toate personajele in egala masura si le acorda spatiul si timpul necesar pentru a se desfasura dinaintea ochilor nostri fara a prefera pe altul mai mult decat pe celalalt. Absolut toate personajale din Crima si pedeapsa, incepand de la Marmeladov (primul cu care intra Raskolnikov in contact) si terminand cu Svidrigailov, au partea lor de faima si pe nici unul nu il nedreptateste in bogatia caracterizarii.

Pedeapsa pe care o indura nu e ocna ci delirul, boala care il cuprinde pe Raskolnikov dupa ce infaptuieste crima. Constiinta care ii zapaceste simturile, insa nu parerea de rau ca a omorat doi oameni (pentru ca el nu se simte criminal) e cea care il arunca in disperare. Dupa propriile-i vorbe: „Cine are constiinta, sa sufere, daca devine constient de greseala lui. Asta-i va fi pedeapsa – in afara de ocna, bineinteles.”

Crima si pedeapsa e o carte despre mizerie, despre saracie, despre deznadejdea la care te aduc lipsurile materiale. Noroi, intuneric, murdarie, zdrente, darapanaturi, locuri inguste si bolnavicioase sunt decorurile in care se petrec intamplarile. Nici macar femeile, atat de frumoase cum le descrie autorul, nu salveaza aparentele si le lasa si pe ele in aceeasi mizerie. Mi-a parut rau ca povestea Soniei cu Rodion nu a ocupat mai multe file, pentru ca la un moment dat chiar simteam nevoia unei guri de liniste, insa tot e bine ca pana la urma s-a terminat cu bine.
Mult, multe mai sunt de spus, insa orice s-ar spune, nimic nu egaleaza cartea.

___________________________________________________________

Oarecum offtopic: profit de ocazie sa va reamintesc de Cuvintele din carti, caruia i-am facut un lifting si sunt foarte mandra de cum arata.

Autor: Muriel Spark
Nationalitate: scotiana
Titlu original: The Prime of Miss Jean Brodie
Anul aparitiei: 1981
Premii: nu
Ecranizare: The Prime of Miss Jean Brodie (1969)
Nota mea: 9.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Avem impresia ca Domnisoara Brodie in floarea varstei e de fapt o babeta cocheta, tiitoarea unui amant tinerel, toata machiata si imbracata strident. In afara de partea cu amantul m-am inselat teribil.

Domnisoara Jean Brodie e o femeie in toata splendoarea, independenta si feminitatea de care poate da dovada, o feminista ce isi educa elevele in spiritul liberului arbitru si mai ales in folosul artei. Invatatoare la o scoala de fete, domnisoara Brodie in floarea varstei recruteaza 6 copile de 10 ani pentru a le forma dupa bunul ei plac. „Trupa lui Brodie” cum ajunge sa fie cunoscuta de toti profesorii si de toate elevele, e compusa din Sandy, Jenny, Monica, Eunice, Mary si Rose. Fiecare are o particularitate care o deosebeste de celelalte si mai ales un viitor care le stigmatizeaza pentru ca Muriel Spark se foloseste de cateva laitmotivuri pentru a vorbi despre ele. Astfel Sandy e cea care va scrie o carte de psihologie si apoi se va calugari, Monica are accese de furie si e buna la matematica, ea se va casatori cu un om de stiinta, Rose va deveni cunoscuta datorita relatiilor ei sexuale, Eunice e o sportiva buna, Mary e proasta si va muri intr-un incendiu, Jenny e prietena nedespartita a lui Sandy care insa la un moment dat pleaca in lume sa devina actrita.

Educatia pe care domnisoara Brodie in floarea varstei le-o ofera se bazeaza pe povesti si intamplari personale pe care profesoara le serveste elevelor ei sub ulmul din curtea scolii. Oricat de deplasata li se pare celorlalti profesori aceasta metoda, trupa ei se dovedeste a fi cea mai desteapta si cea mai bine pregatita din scoala.
Ce mi-a placut in mod deosebit la micutul roman e felul in care e povestit. Muriel Spark nu se jeneaza sa anunte anticipat ce se va intampla in viitor, ba chiar se serveste de digresiuni temporale pentru a ne povesti cum s-a desfasurat toata viata celor 7 personaje principale.

La fel ca si autoarea, la fel ca si domnisoara ei, am folosit si eu obsedant calificativul „in floarea varstei” pentru ca asta se pare ca o descrie cel mai bine pe Jean Brodie. Pentru ea, floarea varstei e esenta vietii, cea mai buna varsta, deplinatatea maturitatii ei pe care incearca sa le-o inoculeze celor 6 fete. Folosindu-se de propriile-i trairi vrea sa le pregateasca pentru incercarile vietii, dar mai ales sa devina „creme de la creme”.
La varsta liceului, din dorinta de a le desparti, directoarea le cazeaza pe fete in case diferite insa incercarea de dobandire a spiritului de echipa esueaza, lovindu-se de lectiile de individualitate tinute de domnisoara Brodie inainte ca liceul sa apara la orizont.
Un aspect foarte important al cartii e dragostea inabusita a domnisoarei Brodie si a profesorului de desen, subiect foarte discutat de profesoara si de fetele ei. Profesorul este casatorit, deci nu incape discutia compromiterii lui Jean Brodie, asa ca dansa il ia drept amant convenabil (ca doar are nevoi sexuale) pe profesorul de muzica. Pentru ca pe ea n-o lasa constiinta sa fie amanta unui om cu familie, incearca sa o investeasca in acest rol pe Rose, care ii poza profesorului pentru tablourile pe care le picta. Planul esueaza si cea care ii devine pentru scurt timp amanta e Sandy.

Uf, vad ca nu ma mai opresc. Cartea e foarte frumoasa, vioaie si merita citita. Eu cu greu am lasat-o din mana. Ah, si la un moment dat aducea cu Mona Lisa smile...

Autor: Virginia Woolf
Nationalitate: englezoaica
Titlu original: Jacob’s room
Anul aparitiei: 1922
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 7/10
Alte romane de acelasi autor: Spre far, Valurile, Doamna Dalloway

Virginia Woolf e una dintre femeile pe care le admir. Asa ca, ce am citit in facultate nu mi-a ajuns si m-am gandit sa mai pun mana pe inca un volumas din scrierile ei. Aveam pe lista Orlando, A room of one’s own, dar la biblioteca am gasit doar Camera lui Jacob si Jurnalul unei scriitoare + cele pe care le citisem deja. Pentru Jurnal e inca devreme, mai vreau sa citesc cel putin cele doua mentionate si abia apoi sa ma cufund in paginile lui.

Camera lui Jacob ma asteptam sa fie altfel. Desi am citit pe coperta despre subiect, desi n-am luat in seama avertizarea ca e un roman experimental, am purces totusi la citit. Sincer, daca n-as fi fost exilata undeva unde sa am liniste si timp, nu cred ca as fi dus-o la bun sfarsit. Cartea e cam insipida ca subiect, de fapt nici nu pot sa spun ca are unul bine conturat. E o serie de impresii lasate de Jacob in mintea celor pe care ii intalneste si in locurile prin care trece. N-as putea sa povestesc prea multe despre el pentru ca, desi pe coperta era amintit termenul de „bildungsroman”, nu prea poate fi vorba de asa ceva. E drept ca il suprinde pe acesta in diversele lui camere, de cand era un copilas, apoi la Cambridge, mai mult pe la Londra si in diverse altele de prin Italia si Grecia, dar mare lucru din formarea lui ca om nu prea gasim. Aflam unele placeri si neplaceri ce il incearca, pasiunea pentru literatura, franturi de conversatie cu prietenii lui sau momente petrecute in compania femeilor ce ii gadila simturile si ii bantuie mintile.

Cartea e presarata cu detalii, descrieri, divagatii, ni se prezinta gesturi, infatisari, gusturi. Cu toate acestea Virginia Woolf lasa impresia ca nu e omniscienta, ne intampina cu fraze de genul: „la ce s-a gandit atunci Jacob, nu putem sti cu precizie.”

Si aici, ca mai in toate scrierile ei, e obsedanta preferinta ei pentru mare, valuri, faruri si mai ales corabii pe care le personalizeaza si le adapteaza presonajelor sale.

Stilul cartii de deruleaza pe principiul „show, don’t tell” al cursurilor de Creative Writing pe care le-am facut in facultate. Din asta rezulta ca romanul trebuie citit atent, incet, pentru ca orice scapare lezeaza intelegerea. Mie nu mi-a iesit in totalitate, dar cat am putut m-am straduit.

Nu prea stiu ce sa mai spun despre Camera lui Jacob. Am facut cautari sa vad ce au mai scris altii despre ea, insa nimic. N-a citit nimeni cartea. Cel putin n-a scris nimeni despre ea.
De data asta nu va incurajez sa o cititi, nu e o pierdere de timp, insa daca aveti altele mai bune de rasfoit, lasati-o pe cand nu mai aveti nimic. Sau cititi asta, ca poate intelegeti mai mult.

Autor: Ernest Hemingway
Nationalitate: american
Titlu original: The Old Man and the Sea
Anul aparitiei: 1952
Premii: Pulitzer 1953, Nobel 1954
Ecranizare: The Old Man and the Sea (1958)
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Ultimul roman al lui Ernest Hemingway a fost primul pentru mine din intreaga lui opera. Am luat cartea de la Schimb de carti pentru ca in timpul liceului n-am avut chef sa o citesc pentru Literatura universala, iar la facultate mi s-a parut o prostie ca nu s-a studiat si n-am avut ocazia sa o citesc mai repede.

Povestea acestei carti spune asa: a fost odata un batran care „s-a nascut pentru a pescui”, care iubeste marea si pestii la fel ca si baseball-ul si pe Joe DiMaggio; dupa 84 de zile de ghinion in care n-a prins nimic, batranul iese din nou pe mare pentru ca e convins ca a 85-a zi e una cu noroc. Si intr-adevar pare sa fie pentru ca prinde un peste-spada, unul mare cum nu mai vazuse pana atunci. Insa acest peste nu se lasa usor doborat si il duce pe batran mult prea departe in larg, tragand barca dupa el. Batranul, la randul lui se chinuie sa reduca lungimea sforii cu care e legat pestele, astfel incat sa il oboseasca si sa il rapuna. Dupa mult efort, dupa multa durere si epuizare fizica pe care le ignora, pestele cedeaza in sfarsit si pescarul se poate intoarce la mal. Problema e ca pestele sangereaza si atrage atentia si mirosul rechinilor. Nu mai retin numarul exact al tuturor rechinilor care l-au atacat, insa au fost destui. Destui cat sa il manance pe tot si pe Santiago sa il usuce de puteri.

Pe tot parcursul acestei lupte batranul incearca sa isi mentina puterile, sa nu cedeze nici psihic, nici fizic, sa nu bage in seama ranile pe care le au mainile lui si nici celelate dureri pe care le resimte dupa 4-5 zile petrecute pe mare nemancat, nedormit.

Pentru mine, Batranul si marea este o carte despre singuratate in primul rand. Este si despre lupta cu greutatile, si despre stoicismul cu care trebuie sa rabzi in momente ingrozitoare, si despre stapanirea fricii atunci cand situatia si imprejurarile nu ti-o permit, si despre batranete, si despre mare si despre pesti, dar peste toate astea despre solitudine. Poate altii ma contrazic, insa mie aspectul acesta mi-a atras atentia. Monologul interior sau dialogul batranului cu constiinta si cu gandurile sale n-au facut decat sa amplifice impresia mea. La un moment dat imi inchipuiam ca spre finalul cartii, Santiago va innebuni, satul sa se auda doar pe sine si miscarea apei. Dar finalul il descoperiti voi, cei care n-ati citit inca aceasta opera de mare valoare, recompensata cu premiul Pulitzer.

Autor: Chinua Achebe
Nationalitate: african
Titlu original: Things fall apart
Anul aparitiei: 1958
Premii: nu
Ecranizare: Things Fall Apart (1987)
Nota mea: 8.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

In mod normal, cartea aceasta ar fi asteptat mai mult pana sa o citesc. Cartile de la Cotidianul sunt mici pauze pe care le fac intre operele mai importante pe care vreau sa le citesc. Motivul pentru care am citit-o pe aceasta: in ziua in care am cumparat-o, m-am gasit in situatia de a astepta. De aici si pana la a incepe sa o citesc a fost doar un pas. Ma felicit ca l-am facut. Mi-a placut foarte mult si profunzimea intamplarilor pe care le-am descoperit imi va ramane mult timp in suflet.

O lume se destrama de Chinua Achebe, ca titlu n-are nimic de ascuns, nu lasa loc de interpretare, nu ridica probleme de deslusire. Atat de simplu pe cat e, titlul vorbeste despre naruirea unei culturi, a unei lumi ce nu va mai exista niciodata.

Povestea lui Okonkwo este presarata cu cuvinte africane, cu zeitati si obiceiuri, cu farmece si ritualuri pe care omul alb le distruge din obsesia de a-i civiliza pe salbatici. Problema e ca triburile africane nu sunt salbatice, ele se conduc dupa un set de reguli ce impune o ordine si o disciplina pe care lumea alba si civilizata nu le cunoaste, desi e intesata de legi si regulamente care, de multe ori, sunt inutile.

In triburile africane, oamenii stiau ce au voie sa faca, ce nu au voie, stiau ca vor fi pedepsiti atat de clan cat si de spirite in cazul in care incalca obiceiul. Triburile africane pretuiesc familia si munca mai presus de orice alte valori, se roaga si se inchina unor bucati de lemn sau piatra, dar asta ii tine uniti.

Okonkwo este personajul principal in jurul caruia se tese povestea despre cultura unei bucati a Africii. Mie mi-a aparut ca un personaj crud, lipsit de suflet, intotdeauna inversunat impotriva oricarei manifestari de afectiune, intotdeauna muncitor si razboinic, intotdeauna dornic de respect, pe care il si primeste. Este stapanit de refuzul de a-si arata sentimentele, pentru ca in conceptia lui asta insemna sa te porti ca o femeie, si unui barbat nu i se ingaduie sa simta. De-a lungul celor cativa ani pe care ii surprinde romanul, Okonkwo face cateva greseli pentru care este sanctionat, oricat de respectat ar fi.

In toata rutina in care se deruleaza viata africanilor, isi face aparitia omul alb. Acesta patrunde in lumea lor cu povesti despre un singur Dumnezeu, cu ideea educatiei si cu sfidarea zeilor localnicilor. Unii adopta noua perspectiva, altii se inversuneaza impotriva ei. Omul alb se autoproclama stapan peste pamantul lor, isi impune legea, religia, stilul de viata si din ceea ce fusese odinioara organizat dupa legile naturii acum nu mai ramane nimic.

Citind cartea asta mi-am reconfirmat acceptarea religiilor de (aproape) orice fel. Nu-mi place sa vorbesc despre religie si o voi face cat de rar trebuie. Acum, insa, e unul dintre momentele in care trebuie sa-mi exprim parerea. Desigur ca nu mi se pare normal sa-ti omori copiii daca sunt gemeni, desigur ca e o aberatie sa fii ingropat cu cel mai mare dispret daca mori de boala, desigur ca exista lucrui condamnabile la celelalte religii, dar pentru ele, nici crestinismul nu e mai normal. Pentru ca „normal” e relativ:

„Nu ne intelege obiceiurile, asa cum nici noi nu le intelegem pe ale lui. Spunem ca nu are minte pentru ca nu intelege modul nostru de viata si poate el spune despre noi ca nu avem minte pentru ca nici noi nu-i intelegem modul de viata. Sa plece de aici.”

In concluzie, recomand cartea, atat pentru delicatetea povestitorului cat si pentru subiectul original.

Alte recenzii gasiti la White Noise si la Zmeura.

Autor: Harper Lee
Nationalitate: american
Titlu original: To Kill a Mockingbird
Anul aparitiei: 1960
Premii: Pulitzer 1961, Brotherhood Award of the National Conference of Christians and Jews (1961)
Ecranizare: To Kill a Mockingbird (1962)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am terminat cartea acum o saptamana, insa mi-am luat timp pana sa scriu despre ea pentru ca e o carte care iti ramane in suflet destul timp dupa ce o citesti. Ma bucur ca am citit inca un roman care a reusit sa ma faca sa ma transpun in lumea lui, sa traiesc odata cu personajele si sa le inteleg dramele. La inceputul lecturii am avut senzatia ca sunt in romanul lui Capote, Cu sange rece, dar am inteles ca doar datorita faptului ca stiam ca Harper Lee si el fusesera amici foarte buni. Cred ca ceea ce au in comun cele doua romane sunt gingasia, umanizarea personajelor si capacitatea autorilor de a ne face sa ii indragim. In cazul lui Harper Lee nici nu a fost asa de greu avand in vedere ca personajul central e o fetita ce numai a inceput scoala si sensibilizeaza cititorul prin inocenta si inteligenta ei.

Romanul are forma lineara, intersectandu-se din cand in cand cu flashbackuri din trecut prin care Scout, povestitoarea, explica intamplarile din prezent. Actiunea prezinta perioada dintre clasa I si clasa a III-a a fetitei, cu anotimpurile ce se succeda si cu intamplarile aferente. Una singura insa isi pune amprenta asupra intregului roman, si devine tema principala: procesul unui tanar de culoare acuzat de violarea unei tinere albe.
Ceea ce incepe cu inocenta copilariei, cu jocurile si cu nazbatiile unor frati se termina cu oroarea crimelor albilor impotriva negrilor, cu ura ce o au unii impotriva altora.

Fac o paranteza aici, pentru a vorbi putin despre rasism, pentru ca pana acum am evitat subiectul. Daca e ceva ce urasc pe lumea asta, mai mult decat orice, acel lucru e discriminarea si crima din nici un motiv, doar de placere sau din superioritate. N-am reusit niciodata sa inteleg, si nici nu voi reusi vreodata, cum si-au permis unii sa ii omoare pe altii doar pentru culoarea pielii. Cu ce le-au fost inferiori negrii albilor? Cum si-au permis sa ii asupreasca asa cum au facut-o atata amar de vreme? Ce autoritate le-a dat pigmentul lor mai deschis?

Cand am ajuns in carte la pasajul cu procesul negrului primul gand care mi-a venit in minte a fost „procesul” lui Iisus (de fapt n-a avut nici unul). Cand juratii s-au intors in sala si au dat verdictul „vinovat”, cand judecatorul n-a facut nimic pentru a combate decizia lor, l-am vazut cu ochii mintii pe Pillat din Pont care pentru ca asa cerea poporul, li l-a dat pe Iisus, constient fiind de crima lui Barabas. Indraznesc sa fac asemenea comparatie pentru ca inca de la inceputul istoriei gloata infometata de sange a avut o putere de neimaginat asupra aceluia care are dreptul si puterea sa ia hotararea finala. Nedreptatea a facut poate mai multe crime decat a reusit dreptatea sa rezolve. Dar deja sunt prea multe idei care mi se invalmasesc in cap si ideea era alta, sa va vorbesc despre carte.

Unul dintre personajele mele favorite este Atticus Finch, tatal lui Scout si Jem, si avocatul negrului. Un lucru care mi-a placut in mod deosebit a fost faptul ca a stiut sa le fie un model celor doi strengari, ca tot ce a facut atat acasa, cat si la tribunal, a stat sub semnul moralitatii si nu s-a abatut de la drumul lui drept si cinstit nici cat negru sub unghie, tocmai din dorinta de a le da un exemplu bun copiilor lui care ramasesera demult fara mama.
Sunt mult mai multe lucruri care se pot spune despre carte, insa e mai bine sa le descoperiti voi. Eu recomand cartea asta oricui, si la Schimb de carti, de unde am luat-o, sper sa nu plece fara ca toti sa o fi citit.

Autor: Nikolai V. Gogol
Nationalitate: rus
Titlu original: Мёртвые души
Anul aparitiei: 1842
Premii: nu
Nota mea: -/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Incep postul cu o precizare: unora nu o sa va placa ce o sa cititi. Dat fiind ca aceasta carte este una clasica si apartine unui autor remarcabil, o sa ii acord respectul pe care il merita, dar o sa imi exprim parerea.

Am stat o luna de zile, daca nu mai mult, sa citesc o carte, pe care n-am terminat-o (mi-au mai ramas vreo 10 pagini) si careia i-am citit sfarsitul pe net. Recunosc ca sunt o inculta cand vine vorba despre marii rusi, avand la activ pana acum doar Anna Karenina, deci e posibil ca si acesta sa fie unul dintre motivele pentru care cartea m-a plictisit. Ma apropiam de ea fara nici o tragere de inima si fara nici o dorinta de a afla ce urma sa se intample. Totusi am apreciat anumite aspecte ale ei si le amintesc un pic mai incolo, dupa ce spun cate ceva despre subiect.

Suflete moarte nu se refera nicidecum la ideea pe care o aveam eu cand m-am hotarat sa ii patrund misterele. Credeam ca e vorba de suferinta multa, de dragoste chinuitoare, ba chiar si de ceva fantome. Cu ultima banuiala m-am apropiat un pic de adevar pentru ca sufletele moarte din roman sunt chiar mortii ingropati. Aceste suflete figurau insa ca active pe listele taranilor pe care boierii/nobilii ii aveau in subordine si pentru care plateau taxe. La un moment dat, apare din neant un boier, Cicikov, despre care nu se stie nimic, dar care in scurt timp devine atractia atat a femeilor cat si a barbatilor. Isi face prieteni printre oamenii cei mai de vaza ai unui oras rusesc, le suceste mintile astfel incat devine o senzatie la simpla aparitie intamplatoare pe strada. Rand pe rand, ii viziteaza pe mai marii orasului si din vorba in vorba le strecoara ideea ca ar vrea sa cumpere de la ei taranii care au murit, ca si asa lor nu mai le e de folos si macar ii scuteste de o taxa. Pe cativa ii abureste dupa ce poarta discutii interminabile si usor enervante, dar si amuzante pe ici pe colo si isi aduna un numar destul de maricel de tarani nefolositori. Cand unul dintre boieri cu gura mai mare da şfară in tara ca Cicikov cumpara sufletele moarte, necazurile se abat asupra lui. Lumea incepe sa freamete si se vede nevoit sa plece. De aici incepe nebunia si nu va mai povestesc ca sunt aproape de final.

Dupa putina informare despre carte, mi-am dat seama ca am intuit bine. Suflete moarte este o satira la adresa rusilor, la adresa Rusiei. Exista numeroase pasaje unde Gogol se opreste si face o paranteza despre obiceiurile rusilor de a face diverse lucruri. La nivelul personajelor, daca stau sa ma gandesc la Tolstoi, Gogol e chiar la capatul opus. Tolstoi scotea partea buna din toate aparitiile in Anna Karenina; oricat de pacatoase ar fi fost, nu le urai, in timp ce Gogol, desi are personaje care poate ar merita un dram de respect, le desfiinteaza. Scoate in evidenta latura maligna a tuturor, si nici sa vrei nu poti favoriza pe cineva. Un alt talent deosebit al lui Gogol e maiestria cu care isi zugraveste toate personajele. Isi ia timp sa ii descrie pe toti si fizic si moral, ba mai vorbeste si despre trecutul lor, despre planurile de viitor si despre situatia familiala a fiecaruia.

Oricum m-am lungit prea mult asa ca o sa mai fac o singura completare: ce mi-a placut in mod deosebit in cartea asta a fost respectul cu care autorul isi trateaza cititorul. I se adreseaza direct, ii explica pe indelete, ii da exemple si il face sa inteleaga exact la ce se refera. In anumite momente pare ca isi scapa personajele de sub control si ca fiecare actioneaza dupa capul lui, ca si cand destinele lor n-ar fi stat in penita lui Gogol. Mi-a amintit de Lawrence Sterne la intreruperile actiunii pentru a povesti te miri ce. Isi lasa personajele in niste situatii, la care ne intorcea dupa ce ne-a povestit pe 2 pagini despre altceva.
Am zis numai lucruri bune despre carte, desi nu mi-a placut in mod deosebit, ba chiar pot sa spun ca m-a plictisit. Cine are mai multa rabdare, il rog sa-mi impartaseasca parerea.

Autor: Miguel de Cervantes Saavedra
Nationalitate: spaniol
Titlu original: Don Quijote
Anul aparitiei: 1605-1615
Premii: nu
Ecranizare: Don Quijote de Orson Welles (1992) + o lista
Nota mea: -/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Don Quijote e o carte pitoreasca, amuzanta, plina de aventuri si ironie. Pentru cei care au rabdare sa citeasca vreo 2000 de pagini. Eu una n-am avut. M-am oprit dupa primele 80 de pagini al celui de-al doilea volum. Actiunea inainteaza prea greu, e intrerupta si intarziata de alte povestiri ale unor personaje episodice. Intamplarile, dupa ce sunt povestite de Cervantes din ipostaza autorului, mai sunt reluate si de personajele care au avut de-a face cu ele. Pentru mine a mers prea incet, plus ca nu a fost genul de carte care sa ma captiveze atat de tare incat sa nu mai am rabdare sa pun din nou mana pe ea sau sa las totul si sa citesc. Si cand o carte nu-mi provoaca senzatia asta o las.

Ce-i drept, nu prea am abandonat eu cartile la jumatate si nici nu le-am lasat pe multe neterminate, dar lista mea de asteptare e prea lunga pentru a pierde timpul cu o carte care nu ma face sa ard de nerabdare sa o termin.

Cu toate astea consider ca romanul lui Cervantes e o capodopera care prin notorietatea lui si-a depasit creatorul; cred ca e mai vehiculat numele lui Quijote decat al lui Saavedra. Aventurile lui sunt amuzante, desi datorita uzarii secolelor mi-au aparut cliseice, dar le-am acordat intelegerea cuvenita, pentru ca la 1600 si ceva cand a fost publicata nu erau nici pe departe banalitati, ci adevarate episoade de senzatie.

Desi eu n-am avut rabdarea sa o citesc pana la capat, ii acord tot creditul si increderea ca e o opera de arta si ii indemn pe toti cei carora le plac scrierile cu umor si aventurile cavalerilor (ironizate) si pe toti cei care au rabdare sa o citeasca. Eu o sa le citesc recenziile.

Autor: Lev Tolstoi
Nationalitate: rus
Titlu original: Анна Каренина
Anul aparitiei: 1875
Premii: nu
Ecranizare: Anna Karenina (1935); Anna Karenina (1948); Anna Karenina (1967); Anna Karenina (1977); Anna Karenina (1997); Anna Karenina (1985) (TV); Anna Karenina (2000);
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Azi, din lipsa de inspiratie, din dorinta sa postez ceva si din dragoste pentru literatura m-am gandit sa scriu despre una dintre cartile mele preferate. Si ea este Anna Karenina. Mi-a placut cartea asta pentru ca Tolstoi a reusit sa imi inspire ceva ce alti autori nu au putut. Adicatelea, un fel de afectiune pentru toate personajele lui. Mai, in cartea aia sunt la personaje cu duiumul si pe deasupra, fiecare are vreo 4 nume (ba cum i se adreseaza sotul, ba mama si cu tata, ba lumea, ba numele din buletin), si cu toate astea intelegi si te prinzi usor despre cine e vorba. Desi in carte sunt (ca in oricare carte) personaje bune si personale rele. Eh, rele, na…care in alta carte scrisa de altcineva iti puteau inspira dezgust sau macar indignare. In cartea asta insa, nu. Pana si pentru sotul inselat, de care in mod normal ai vrea sa scapi pentru a-ti vedea eroina impreuna cu amantul (care e personaj principal), si pentru el ai pareri de rau si compasiune, ba chiar admiratie. Nu poti sa fii impotriva nimanui, nu poti urai pe nimeni. In schimb Anna, desi inainte sa incep cartea mi se parea asa …oarecum demna de admirat, cand am terminat-o nu mai avea aceesi impresie. M-am regasit in unele apucaturi de-ale ei si mi-am dat seama ca nu imi place. Trateaza o tema atat de banala si de comuna, incat parca nici nu iti vine sa te apuci de ea. Si cand mai vezi si 1000 de pagini in 2 volume, chiar esti descurajat de tot. Dar daca totusi te ambitionezi sa o dai gata, n-o sa iti para rau. E o carte pe care n-o uiti, pe care o tii in suflet si din care iti amintesti fragmente si intamplari pe care credeai ca o sa le uiti odata ce citesti ultimul rand. Ei, nu-i chiar asa. Scriind aceste randuri imi amintesc situatii mai putin importante, care totusi mi-au ramas in memorie. De asta cred ca e o carte ce merita citita si o consider o valoare cum nu multe sunt.