Autor: Louisa May Alcott
Nationalitate: american
Titlu original: Little Women
Anul aparitiei: 1868 (prima parte) 1869 (a doua parte)
Premii: nu
Ecranizare: Litttle women (1994)
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Despre Micuţele doamne nu se poate vorbi altfel decât la superlativ. Cel puţin eu nu pot. Am amânat mult să citesc cartea, din diverse motive, dar când ocazia mi s-a dat, hotărârea a fost mai mult decât simplă. Ştiam de carte de foarte mult timp, de când am văzut filmul Fetele doctorului March şi cu fiecare revizionare îmi doream tot mai mult să pot “vedea” povestea prin ochii minţii mele, deşi eram sigură ca Winona Ryder nu îmi va dispărea din faţa ochilor cu fiecare menţionare a numelui Jo. Acuma, după ce am citit Micuţele doamne, pot spune cu cea mai mare convingere că nici o altă actriţă nu i-ar fi putut da viaţa lui Jo mai artistic şi mai real decât ea.

Micuţele doamne este povestea a patru surori, fiecare cu altă fire, fiecare frumoasă prin altă trăsătură fizică. Meg, cea mare, e cea mai cuminte şi mai matură dintre ele, o a doua mamă şi o fată de o bunătate ieşită din comun. Singura ei dorinţă e ca în viitor, când se aşează la casa ei, să aibă din nou ocazia să aibă lucruri frumoase şi să nu îi lipsească nimic. Însă viaţa i se aranjează de aşa manieră că aceste gânduri şi dorinţe sunt înlocuite cu o căsnicie şi o familie care o face cea mai fericită femeie din lume.

Jo, personajul central a romanului, e unul dintre personajele mele preferate dintotdeauna şi cu siguranţă va râmâne aşa pentru totdeauna. Felul ei de a nu fi perfectă, de o sinceritate brutală şi o bunătate care înmoaie şi pietrele au făcut-o chiar şi pe nesuferita de Matuşă March să îi lase casa ei, după moarte. O fată care nu crede în iubirea din romane, deşi scrie cu pasiune poveşti de dragoste, nu crede că vreodată îşi va dărui inima vreunui bărbat, pentru că îşi doreşte ea însăşi să poată să se comporte ca unul. De mică şi până se instalează în casa mătuşii sale, bucuria ei cea mai mare a fost să fie împresurata de băieţi.

Beth, a treia soră e cel mai înduioşător personaj, fata căreia niciodată nu i s-a putut reproşa nimic, copilul pe care toţi l-au iubit, atât cei din familie cât şi vecinii, rude îndepărtate sau prieteni apropiaţi. Relaţia ei specială cu domnul Laurence mi-a stors ceva lacrimi şi, la fel ca orice relaţie dintre un copil şi un batrân, mă face să îmi doresc şi mai mulţi copii să îmi facă şi mai mulţi nepoţi. Beth se îmbolnăveşte şi, deşi scapă o vreme, umbra morţii planează asupra ei, până o răpune. Fiind sora preferată a lui Jo, acest lucru o dărâmă, şi fară Beth, Jo învaţă ce e singurătatea.

Amy. Despre ea nu pot să vorbesc în termeni elogioşi, deşi merită. Întotdeauna şi-a dorit să trăiască în lux şi s-a autoeducat pentru a putea să fie o doamnă atunci când viaţa îi va oferi ocazia. Dacă nu ştiam că îi va lua locul lui Jo, poate aş fi putut să o plac, dar ştiind dinainte ce urmează să se întâmple, am citit despre ea de fiecare dată cu o reţinere. Şi chiar nu e un personaj rău, nu supără (prea mult) pe nimeni. Însă pentru mine, Amy n-a fost decât sora lui Jo, pe care eu am acceptat-o doar de dragul ei.

Pe măsură ce scriu recenzia îmi dau seama că e mai bine să vă povestesc despre personaje, pentru că e o carte frumoasă datorită lor, nu ideilor, nu contextului.

Laurie e băiatul bogat ce locuieşte împreună cu bunicul lui într-o casă mare lângă familia March. Luat de Jo sub aripa ei protectoare (deşi e cu un an mai mică decât el), între ei se infiripeaza o prietenie pe care nimeni nu o poate rupe, nimeni nici nu încearcă, o prietenie care îi va forma caracterul şi îi va pune viaţa pe linia cea dreaptă. Laurie o cunoaşte pe Jo şi totuşi, se îndrăgosteşte de ea. Ştie că ea nu e capabilă de sentimentele pe care le aşteaptă el de la ea, dar speră. Trăieşte cu dorinţa că la un moment dat, îl va iubi la fel de mult cum o iubeşte el. Ştiam dinainte ce se întâmplă şi n-am putut să nu sper că filmul a distorsionat realitatea cărţii. Cu fiecare lucru pe care nu îl ştiam din desfăşurarea acţiunii, trăiam cu speranţa că Jo şi Laurie vor râmâne împreună la final. Dar sfâşietorul capitol în care ea îi spune că nu îl va putea niciodată iubi aşa cum vrea el, m-a terminat.

Mai vreau să vă mai spun două cuvinte despre Marmee. Marmee este mama celor patru fete, modelul de mamă perfectă, mama care mi-aş dori şi eu să fiu când momentul o va cere. La fel cum Atticus Finch din Să ucizi o pasare  cântătoare e modelul suprem de tată, aşa e şi Marmee cel de mamă.

Gata închei şi vă recomand această carte din toată inima. Ah, şi să nu uit, citiţi-o în engleză.

Autor: Philip Roth
Nationalitate: american
Titlu original: The Breast
Anul aparitiei: 1972
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 5/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Am auzit de Sânul de la Cinabru, dar recenzia i-am citit-o doar acum după ce am citit şi eu cartea. Proastă mişcare pentru că nu e de ajuns să vezi un titlu pe un blog şi să fii sigur că recenzia e o recomandare. Aşa cum nici la mine nu găsiţi numai recomandări, la fel se întâmplă şi la alţii, dar dacă eu nu citesc recenziile am impresia că toate zic de bine.

Sânul este o nuvelă absurdă şi imposibilă, al cărui înţeles eu nu l-am priceput. Recunosc asta cu ruşine pentru că poate ar fi trebuit să pot, însă de data asta mă simt depăşită: nu reuşesc să dezleg misterul pe care îl ascunde morala acestei cărţi, pentru că vreau să cred că există un anume înţeles şi nu e doar o înşiruire de inchipuiri. Când am văzut că nu merge şi pace, mi-am zis că sigur Google-ul mă va salva de la această mărturisire ruşionasă, dar nu, nici el nu mi-a dezvăluit unde m-am împotmolit, ce n-am prins, ce mi-a scăpat şi ce vrea de fapt Philip Roth să spuna cu cartea asta.

Sânul e lucrul în care se transformă David Kepesh, un profesor de literatură, la câtva timp după ce-şi pune dorinţa de a fi un sân sau de a avea sâni. Partea nasoală pentru el, după ce devine sân, e că lucrurile nu sunt aşa minunate cum şi-a închipuit el. Adică, fiind o masă cărnoasă cu sfârc, fără ochi, urechi, mâini sau picioare, nu-i rămâne decât să stea nemişcat într-un hamac, să facă conversaţie cu doctorul, tatăl lui sau iubita sa. Ah, şi să se excite de fiecare dată când o infirmieră îl spală şi când prietena lui îl atinge. Ajunge până într-acolo încat îi cere acesteia să îi sugă sfârcul pentru a prelungi senzaţia erotică. Bineînţeles că această stimulare n-are nici o finalitate, nici un punct culminant care să îi potolească poftele, pentru că el este un sân.

La un moment dat, fiind foarte cătrănit că i s-a întâmplat una ca asta, este sigur că a înnebunit şi că, de fapt, nu e un sân, doar îşi imaginează asta. Şi se căzneşte să îşi revină la inteligenţa raţională pe care a acumulat-o în atâţia ani de studiu.

Cartea se încheie cu o poezie de-a lui Rilke şi totuşi eu n-am reuşit să elucidez misterul acestui exerciţiu de imaginaţie. Felul în care Cinabru a vorbit despre Sânul e mult mai convingător decât al meu, aşadar, dacă simţiţi nevoia să aprofundaţi, vă fac legatură cu o recenzie extraordinară şi dacă aveţi chef să încercaţi pe pielea voastră, faceţi-o. Eu n-o recomand.

Ah, că mi-am adus aminte: nu mi se pare o carte demnă de lista celor 1001.

Autor: Ray Bradbury
Nationalitate: american
Titlu original: Fahrenheit 451
Anul aparitiei: 1953
Premii: nu
Ecranizare: Fahreheit 451 (1966)
Nota mea: 9.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

În septembrie, Fahrenheit 451 a fost singura carte de la sdc care mi-a atras atenţia. Din nou am lăsat cartea să mă aleagă pe mine, pentru că plănuiam să o citesc mult mai târziu. Deja 3 distopii în decurs de 2 luni e cam mult şi cred că până la Portocala mecanică şi Minunata lume nouă va mai trece ceva timp.

M-am declarat deja fană a genului şi n-o să dezmint pentru că Fahrenheit 451 mi-a plăcut la fel de mult ca şi celelalte, poate puţin mai mult datorită legăturii strânse pe care o are cu literatura.
Distopia s-ar putea defini simplu prin interzicerea gândirii proprii, pentru că în orice roman distopic veţi găsi nişte personaje-maşini, programate să execute, nu să gândească. Cum altfel dacă nu prin lectură, se dezvoltă imaginaţia, analiza, gândirea, judecata, raţiunea şi sufletul?

În Fahrenheit 451 se pune accentul pe distrugerea cărţilor în cel mai dureros mod cu putinţă: prin ardere. Cititul dăunează grav minţii şi cum sistemul doreşte să împiedice răzvrătirea populaţiei guvernată de idealuri descoperite în cărţi, problema e distrusă de la rădăcină. Mai mult decât minţii, cărţile dăunează fericirii. În trecut au existat tot felul de discriminări, iar cărţile alimentau spiritele oamenilor cu păreri şi prejudecăţi şi îi influenţau fie pentru, fie împotrivă, pentru eliminarea merelor discordiei, lumea trebuie să fie egală.

Desigur că denunţul este prezent ca în orice sistem totalitar, iar arestările sunt imediate. Cu toate astea, atmosfera şi societatea sunt mult mai relaxate decât în alte distopii. Adică totul e să nu citeşti, alte interdicţii nu prea există. Creierele sunt şi aici spălate cu ajutorul ecranelor şi al căştilor.

Montag este cel care se înverşunează împotriva sistemului din momentul în care o vecină de 17 ani îi pune tot felul de întrebări şi are nişte apucături anormale, cum ar fi să culeagă flori, să se uite la lună sau să se gândească la iubire. Aproape îndrăgostit de munca lui de pompier incendiator de cărţi (!!!), Montag rămâne tulburat în urma discuţiei sale cu Clarissa şi a întrebării ei: „Citeşti vreo carte înainte să o arzi?” Ispita îi e strecurată în suflet şi evident că la următoarea razie, fură un roman şi-l citeşte. Şi-i place. Şi în el începe lupta. Apoi lupta începe cu sistemul, fuga, frica şi finalul. Care, spre deliciul meu, nu e ca şi la celelalte distopii.

Mi-a plăcut Fahrenheit 451 şi o recomand tuturor neiubitorilor de literatură. Aşa vor înţelege.
Ah, şi filmul e foarte reuşit.

Autor: Evgheni Ivanovici Zamiatin
Nationalitate: rus
Titlu original: Мы
Anul aparitiei: 1921
Premii: Prometheus Award
Ecranizare: Wir (1981)
Nota mea: 9/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Noi si 1984 au fost propunerile câştigătoare pentru cercul de lectură. Din păcate ideea a fost îngropată înainte de a se naşte pentru că discuţiile despre carte au durat foarte puţin, cam atâta cât ne ia de obicei să prezentam subiectul unui roman. Oricum, chiar şi fără această dezbatere, Noi n-a fost o pierdere de timp, ci am savurat-o din plin şi m-am convins să nu renunţ la ruşi.

A patra distopie pe care o citesc mă convinge că sunt un fan al genului. Lumile inexistente, oribile, în care n-aş putea trăi, îmi creează o stare de linişte când închid cartea şi realizez că ceea ce am citit nu e aievea, că fără libertatea pe care o am, aş prefera să mor. Noi este puţin mai diferită dacă o compar cu celelalte distopii pe care le-am citit – perspectiva pe care ne-o oferă D-503, personajul principal, este una de acceptare, de îmbrăţişare a regulilor şi de supunere unui control atotputernic, aproape un fanatic ce respectă legile cu sfinţenie. Până apare dracu’ şi îşi baga codiţa. Şi cum altfel ar putea să apară, daca nu în corpul unei femei? Apropos, mă cam oboseşte clişeul ăsta. O femeie, I-330, care îl ispiteşte cu vicii din Lumea antică, si care treptat treptat îl îmbolnăveşte de o boală numită „suflet”.

Rutina care se desfăşoară după Tabelele Orare este pângărită cu minciuni pe care el trebuie să le inventeze pentru a se desfăta cu plăcerile trupeşti oferite de I-330. Că tot am ajuns aici să ştiţi că mie nu m-a plăcut deloc de I-330, deşi în mod logic şi raţional ea era „the good guy”. Felul în care a construit-o Zamiatin, misterul în care a învăluit-o m-a influenţat într-un mod total ilogic. În schimb mi-a părut tare rău de naiva O-90. Biata de ea ar fi făcut orice pentru D-503 şi el s-a purtat ca un măgar. Dar ăsta-i un alt clişeu, poveste fumată în literatura tuturor popoarelor.

Mi-a plăcut stilul lui Zamiatin, care n-as putea spune că îi este specific lui, ci mai degrabă ruşilor. Din toată literatură rusă pe care am răsfoit-o până acum, n-am întâlnit nici măcar un autor care să nu se adreseze direct cititorului. Zamiatin e conştient pe tot parcursul cărţii de publicul lui şi are grijă să mascheze acest fapt prin explicaţia că însemnările lui D-503 urmează să rămână moştenire pentru strămoşi, posibil saturnieni, venusieni sau asirieni.

Cum existenţa conflictului de orice fel nu poate lipsi, in Noi avem mai multe. Pe de o parte cele spuse pe şleau – lupta Binefăcătorului împotriva duşmanilor fericirii – şi pe de altă parte cele insinuate, sugerate:  lupta dintre real şi uman, dintre matematică şi filozofie, dintre raţiune şi simţire. Nu sunt o fană a matematicii, niciodată n-am fost, dar chiar şi eu, o profană, pot aprecia comparaţiile şi explicaţiile matematice pe care Zamiatin le dezvoltă în paginile cărţii. Aproape că m-a făcut curioasă de elipse, parabole, integrale şi funcţii, dar cele care au fost cu adevărat provocatoare au fost misterioasele X-uri.

Pentru cei care iubesc matematica şi literatura această carte e un dezmăţ al plăcerii. Dar şi pentru cei ca mine, pentru care matematica ar trebuie sa fie exterminată.

Statul Unic mai oferă, faţă de alte ţări imaginare distopice, beneficiul de a te bucura de două ore în care poţi face ce vrei, aşa zisele ore personale. De cele mai multe ori seara, în orele personale se făcea sex. Nu aşa oricum şi cu oricine, ci în funcţie de înregistrări şi cupoane roz.

În vederea dezbaterii ce trebuia să fie, mă tot gândesc la Noi în comparaţie cu 1984, cum fac de altfel în cazul oricărei distopii. Noi mi s-a părut mai soft, mai umană, mai relaxantă în timp ce  1984 e dură, te face să treci prin infernul prin care trece Winston. Dar sunt bune amândouă. Extrem de bune.

Autor: Zadie Smith
Nationalitate: englezoaica
Titlu original: On Beauty
Anul aparitiei: 2005
Premii: Orange Prize for Fiction (2006); Somerset Maugham Award (2006)
Ecranizare: nu
Nota mea: 9.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: Dinti albi

Ca de fiecare dată în introducerea posturilor despre cărţi, ar trebui să vorbesc despre motivul şi factorul determinant pentru aceasta lectură. Nu găsesc niciunul. Pur şi simplu am vrut să citesc Despre frumuseţe şi fiind în circuitul de la SDC am luat-o.

N-am ştiut la ce să mă aştept, pentru că, la fel ca şi în alte cazuri, am uitat ce au spus ceilalţi despre ea. Titlul nu mi-a dat nici o sugestie şi oricum nici acum, după ce am citit-o nu sunt sigură că explicaţia  pe care i-am găsit-o eu e cea corectă. Ca să rezum în câteva cuvinte subiectul, deşi nu e doar unul singur, în roman e urmărit cursul vieţii unei familii mixte alcătuite dintr-o soţie neagră, Kiki, un soţ alb, Howard, o fiica albă, Zora şi doi fii negri: Jerome şi Levi. Sper să nu fi înţeles greşit culorile lor pentru că, de exemplu, despre Zora, abia la final am aflat ca-i alba, asta după ce de la început am vizualizat-o neagră.

Deşi paşnic, romanul înglobează în paginile lui trei mari războaie, care se pare că niciodată nu vor lua sfârşit. Eterna problemă a rasismului, de data asta privită din unghiul civilizaţiei, prin ochii negrilor, care au fost acceptaţi de albi. Mi s-a părut că mult mai mult s-a pus accentul pe relaţiile dintre negrii din diverse clase sociale. Dacă în mod obişnuit negrii sunt în conflict cu albii în Despre frumuseţe, negrii cu şcoală le sunt superiori celor din stradă. Levi, fiul cel mic al familiei, deşi se trage din tată profesor de Universitate, este atras de modul de viaţa al „fraţilor de cartier”, se îmbracă şi se comportă ca un homeless, deşi mama lui se străduieşte să-i dea o educaţie de american mediocru.

Al doilea război se dă între două civilizaţii: englezii şi americanii. Howard Belsey, profesor de Istoria Artei, părăseşte Anglia pentru a se realiza la Universitatea Wellington din America. Apoi, diverse episoade, mai ales cele în care Levi încearcă să le explice tovarăşilor lui cum stă treaba în America arată fie dorinţa de a se lepăda de origini, fie cea de a se întoarce la ele, cum ar fi petrecerea Crăciunului în fiecare an la Londra.

Apoi, al treilea război şi cel mai evident este cel dintre liberali şi conservatori adică dintre Howard Belsey şi Monty Kipps, rivali de-o viaţă, ce se întâlnesc cu foarte multe ocazii. Din cauza convingerilor lor politice, aceşti doi profesori iluştri nu vor face pace niciodată.

Vorbind despre personaje, n-aş vrea să ratez ocazia de a-mi arăta antipatia faţă de Zora, care de la început până la sfârşit m-a călcat pe nervi. Oricât de deşteaptă, înfigăreaţă, calculată e, caracterul pe care Zadie Smith i-l pune în braţe o face dezgustătoare. Apoi Howard. Howard e genul de bărbat care nu ştie să-şi dorească ceva, un bărbat care face tot ce-i vine fără să se gândească la consecinţe, un bărbat care gândeşte cu creierul din pantaloni, un bărbat care e spectator la destrămarea căsniciei lui de 30 de ani, care nu ştie să profite de şansele care i se pun sub nas. M-a dezamăgit.

Kiki e personajul meu preferat. Grăsună, dar totuşi răpitor de frumoasă, o negresă bună şi caldă ca o pâine scoasă din cuptor. Mi-a părut tare rău de cum s-a purtat Howard cu ea. Jerome mi s-a părut personajul cel mai absent, dar cu toate astea destul de bine conturat.

În comparaţie cu Dinţi albi, că nu mă pot abţine, Despre frumuseţe mi-a plăcut mai mult. Mult mai închegată, mai cursivă, mai uşor de reţinut. Dinţi albi luptă pe prea multe fronturi şi cu prea multe personaje. Deşi am scris ca-mi voi aduce aminte de ea, amintirile îmi sunt cam vagi.

Aaaa şi să nu uit: în carte există un pasaj tare drăguţ despre tomate: „Pentru a înţelege cum trebuie tomata, trebuie mai întâi să descoperim istoria suprimată a tomatei.” Să vă gândiţi la mine când citiţi cartea.

Autor: Ryunosuke Akutagawa
Nationalitate: japonez
Titlu original: Rashōmon
Anul aparitiei: 1914
Premii: nu
Ecranizare: Rashômon (1950)
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Rashomon este singura carte pe care am comandat-o datorită coperţii. Nu fac lucrul ăsta niciodată, dar capul japonezei m-a dus cu gândul la tradiţia gheişelor şi dorindu-mi să aprofundez subiectul m-am lăsat amăgită că micuţa carte îmi va povesti despre frumoasele Gionului.

Rashomon este o culegere de povestiri şi în acelaşi timp numele uneia dintre ele. Trebuie să vă spun de la început că eu nu ştiu să apreciez genul ăsta de scrieri scurte, nu-mi rămân în minte aproape niciodată şi cu greu pot să-mi reamintesc o idee despre ele.

De exemplu din prima povestire (Rashomon) voi păstra o imagine a unei bătrâne ce smulgea firele de păr din capul unei femei moarte pentru a face peruci din ele.

Apoi din Într-un lăstăriş, îmi voi aminti că o crimă este povestită de un tăietor de lemne, de un poliţist, de mama unei fete, apoi de fată, de însuşi criminalul pentru a culmina cu mărturisirea mortului ieşită pe gura unui medium.

Batista va fi prima întâlnire a mea cu numele lui Shrindberg, despre care oricum nu ştiu mai nimic, dar numele lui apare şi mai târziu în povestirea Kappa. O să reţin de-aici pe bătrâna mamă a unui student ce-i povesteşte profesorului că fiul ei a murit. O face cu un chip aproape luminar, dar detaliul care îi redă întreaga suferinţă e frământarea batistei în mâini.

Firul de păianjen are o concluzie mai ostentativă din punct de vedere al moralei ce se desprinde din ea. Pentru a nu vă strica bucuria, vă las pe voi să o descoperiţi. Povestioara are doar vreo 4-5 pagini.

Cea mai lungă dintre toate este povestea despre Kappa, mici fiinţe imaginare din folclorul japonez, care sunt asemănătoare la chip cu broaştele şi apar câteodată în lumea oamenilor pentru a-i ajuta sau a-i păcăli. Un tip, internat la spitalul de nebuni povesteşte experienţa lui în lumea acestor Kappa, pe care pretinde că o cunoaşte în detaliu. Înfăţişează ascultătorului un mic univers în care vieţuitoarele trăiesc la fel ca şi oamenii muncind, având pasiuni, prieteni, iubesc, urăsc, sunt chiar şi criminali. O chestie amuzantă: pentru a ucide pe cineva e de ajuns să îi pronunţi numele, nu trebuie să foloseşti vreo arma. Poţi chiar să te anti-sinucizi, dacă după ce te-ai sinucis te mai omori o dată. ) O coincidenţă sau poate o sursă de inspiraţie pentru F.S.Fitzgerald: există în povestire un Kappa care s-a născut bătrân şi pe măsura ce înaintează în vârstă întinereşte. Apoi am reîntâlnit sindromul lui Robinson Crusoe, care odată întors de pe insulă nu sem ai poate adapta la viaţa normală. La fel şi nebunul nostru, işi doreşte să se întoarcă în lumea Kappa, deşi nu se poate.

Mandarinele e ultima povestire, cred ca e cea mai scurtă şi n-am reţinut decât că o fată are 6 mandarine pe care le aruncă de pe geamul unui tren unor copii.

Iată! Acum ca am notat toate impresiile pe care l-am dobândit în timpul lecturii, când voi fi uitat ceva, mă întorc aici pentru a reciti.

*Am înscris recenzia la concursul Humanitas, iar Rashomon o puteţi găsi aici. Eu am aflat de concurs de la Cristina Bazavan.

Autor: Bernhard Schlink
Nationalitate: german
Titlu original: Der Vorleser
Anul aparitiei: 1995
Premii: Boeke Prize
Ecranizare: The Reader (2008)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Nu, n-am aflat de carte după ce-a apărut filmul şi nici n-o citesc pentru că s-a făcut film. Am aflat de ea dintr-o revistă glossy care o recomanda. Mi-am notat titlul în agendă şi am pus-o pe lista de „trebuie citite”.Întâmplarea şi amânarea au făcut ca cineva să o ecranizeze înainte să apuc eu să o citesc. Am văzut şi jumătate din film după ce am terminat cu romanul, şi mărturisesc că dacă nu l-aş fi citit înainte, filmul mi s-ar fi părut plictisitor rău. Dar aşa, ca ecranizare, e bun. Surprinde bine multe situaţii cheie care aş fi fost curioasă cum arată pe peliculă.

Cititorul este împărţită în trei etape dintre care doar prima şi a treia îi justifică numele, a doua fiind o punte de legătură între ele. În prima parte, despre care se spune ca este erotică, Bernhard Schlink înfăţişează legătura amoroasă şi sexuală, mai ales cea sexuală, dintre un băiat de 15 ani şi o taxatoare de bilete de 36 de ani. Un fel de Lolita la masculin, relaţia lui Michael Berg şi a Hannei Schmitz se bazează pe sex, băi făcute împreună şi citit. Ea-l spală, el îi citeşte. Despre acest tip de relaţii, eu n-am o părere prea bună. Mi se pare puţin ridicol ca o femeie sau un bărbat de o anumită vârstă să îşi găsească împlinirea sexuală alături de un băieţel sau o fetiţă, care la vârsta pubertăţii abia începe să îşi dea seama de ce se petrece cu el, să nu vorbim de toate simţurile care îi sunt date peste cap. Chiar Michael mărturiseşte la un moment dat că realizează că ceea ce trăieşte cu Hanna e puţin stingheritor şi nu poate spune clar şi răspicat că ar vrea să fie văzut cu ea, sau că şi-ar dori ca prietenii lui să afle de relaţia lor. Pe de altă parte, văzând filmul m-am gândit la un alt aspect la care nu m-am gândit când am citit cartea: după primul război, la fel ca şi după al doilea, femeile erau mult mai numeroase decât bărbaţii, mult mai speriate şi poate mult prea reticente înaintea unei relaţii cu posibili parteneri, iar pentru Hanna, un tânăr de 15 ani probabil că fusese ocazia potrivită de a se simţi femeie şi, de ce nu, şi mamă, ţinând cont ca la 36 de ani, singură fiind, şansele ei să procreeze se reduceau destul de mult.

Partea a doua ni-l înfăţişează pe Michael student la drept, statut ce îi facilitează asistarea la procesul unor gardiene de la Auschwitz, judecate pentru o crimă de război. Printre ele se află şi Hanna. Pe parcursul procesului, Michael află un adevăr despre ea, un lucru la care nu se gândise niciodată, dar imediat cum îl realizează tot trecutul are înţeles pentru faptele ei.

Pentru titlu, ultima parte este cea mai relevantă. Deşi n-o vizitează niciodată, deşi nu-i scrie şi nu e prezent în nici un alt fel în viaţa ei, Hanna este în permanenţă în compania lui Michael. Datorită cărţilor pe care el i le citeşte, datorită personajelor pe care i le introduce şi mai ales pentru că îi oferă exact lucrul care i-ar fi adus libertatea dacă ar fi vorbit la momentul potrivit.

Cititorul e o carte fină, uşor de citit, care se împământeneşte în minte şi în suflet pentru totdeauna. Deşi pare bolnăvicioasă, povestea e salvată de secretul pe care Hanna îl ascunde şi de prezenţa constantă a lui Michael în viaţa ei. Chiar trebuie citită.

Autor: Denis Diderot
Nationalitate: francez
Titlu original: Le neveu de Rameau
Anul aparitiei: 1805; 1891
Ecranizare: nu
Nota mea: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

De pe lista de 1001, Nepotul lui Rameau era printre primele de la capăt pe care voiam să le citesc. Aflasem de Diderot în facultate, când povestea lui Jacques fatalistul mi se părea o carte destul de interesantă, dar pe care nici până în ziua de azi n-am apucat să o citesc. Aşa că, având lista de faţă la îndemână, cartea fiind accesibilă la câteva clickuri distanţă, mi-am spus: „de ce nu?”.

M-a prins imediat, mi-au plăcut replicile, cele două personaje, dar până să ajung înspre final (pentru că mi-au mai rămas vreo 20 de pagini necitite), mi-am dat seama că este o carte al cărui subiect nu mi-l voi mai aduce aminte odată ce o voi fi terminat. Adică, în linii mari, cam despre asta e vorba: o discuţie filosofică între un filosof (cum altfel?) şi nepotul vestitului muzician Jean François Rameau. Cei doi discută despre educaţie, despre geniu, despre virtute şi în urma acestei conversaţii descoperim un nepot pe post de Gică Contra, căruia nimic ce ţine de buna purtare nu i se pare demn de luat în seamă. Am tot încercat să scap de o imagine pe măsură ce citeam, da’ oricât m-am chinuit, n-am reuşit. O fi pentru că am o obsesie în ultimul timp, da’ în nepotul lui Rameau am văzut prototipul unui alt personaj: House. La fel ca şi doctorul asta, nepotul lui Rameau nu dă doi bani pe nimic, pe niciuna dintre valorile umane, pe nici o tradiţie, pe nici un gest frumos. Elogiază ipocrizia şi scopul lui în viaţă e să parvină prin orice mijloc. Se dedă la orice şiretlic pentru a obţine ce vrea. Urăşte aproape orice fel de oameni, pe cei de geniu ii consideră nişte netrebnici şi foarte nefolositori (îl include aici şi pe unchiul lui), dar după ce ii denigrează, îşi dezvăluie adevăratul motiv pentru care are această părere: ar vrea şi el să fie un om de geniu şi îi invidiază. Stăpâneşte cu măiestrie abilitatea de a face pe bufonul care îi distrează pe bogătaşi şi în felul acesta are parte de mese îmbelşugate, de paturi bogate în care să-şi petreacă nopţile, de companii pe care nu dă doi bani, deşi fac parte din crema societăţii franţuzeşti. Citeşte piesele moraliştilor cu scopul precis de a se feri de ridicol şi de a se folosi cât mai mult de el. Deşi bârfeşte, este de o sinceritate brutală şi judecă pe toata lumea. Nimeni, în opinia lui, nu este bun de ceva. Următoarele citate sunt descrierea completă a firii lui:

“Şi fiindcă pot să-mi câştig fericirea prin vicii înnăscute, dobândite fără muncă, păstrate fără sforţări, potrivite cu moravurile naţiei mele, pe placul celor care mă ocrotesc şi mai asemănătoare cu micile lor nevoi personale decât virtuţile care i-ar stingheri acuzându-i de dimineaţă până seara, ar fi ciudat să încep să mă frământ ca un suflet blestemat, să mă schimonosesc şi să mă fac altul decât sunt. Ar fi ciudat să plămădesc o fire care-mi e străină; ar fi ciudat să-mi caut însuşiri – hai să zicem demne de toată stima, ca să nu mai lungim vorba –, însuşiri a căror dobândire şi punere în practică m-ar costa mult de tot şi nu m-ar duce la nimic, ba poate chiar la mai rău decât nimic, făcându-i de batjocură pe bogătaşii pe lângă care cerşetorii de teapa mea încearcă să trăiască. Virtutea e lăudată, dar în schimb e urâtă şi fugi de ea, fiindcă te îngheaţă cu răceala ei, iar în lumea asta e bine să trăieşti mai la căldură. Şi-apoi aş deveni morocănos; de ce-ţi închipui oare că vezi, adeseori, cum cei cucernici sunt aspri, supărăcioşi şi neprietenoşi!? Fiindcă şi-au luat în spinare o sarcină care nu li se potriveşte; ei suferă şi, când suferi, îi faci şi pe alţii să sufere; un asemenea lucru nu-mi convine nici mie, nici ocrotitorilor mei; trebuie să fiu vesel, să ştiu să mă plec, să fiu glumeţ, bufon, caraghios. Virtutea se cere respectată, iar respectul e stânjenitor; virtutea se cere admirată şi nu e prea distractiv să tot admiri. Eu am de-a face cu oameni care se plictisesc şi trebuie să-i fac să râdă. Iar pentru că numai caraghiosul şi nebunul îi fac pe oameni să râdă, trebuie să fiu caraghios şi nebun, şi dacă natura nu m-ar fi făcut aşa, cel mai simplu lucru ar fi să par că sunt. Din fericire, nu-i nevoie să mă prefac; există şi aşa destui prefăcuţi, de toate soiurile, chiar dacă nu-i mai punem la socoteală pe cei care se prefac faţă de ei înşişi.”

“Iar prietenul Rameau, dacă s-ar apuca într-o bună zi să arate dispreţ pentru bogăţie, pentru femei, pentru traiul bun, pentru trândăvie; dacă s-ar apuca să facă pe virtuosul, ce-ar fi atunci? Un ipocrit. Rameau trebuie să fie ceea ce este, adică un tâlhar fericit printre tâlharii bogaţi, şi nu un fanfaron al virtuţii ori un virtuos silit să-şi ronţăie coaja de pâine singur sau printre calici. Şi-apoi, ca să-ţi vorbesc deschis, nu mă împac defel cu fericirea dumitale netulburată, nici cu aceea a câtorva visători de teapa dumitale.”

Cam în jurul acestor observaţii se învârte subiectul cărţii. Un dialog între cei doi poate fi foarte uşor comparat cu o discuţie între House şi Wilson. Aproape ca i-am şi auzit vorbind.

Mi-a plăcut foarte mult stilul, cuvintele alese, construirea frazelor şi a ideilor. Pentru ca îl îndrăgesc pe House l-am îndrăgit şi pe nepotul lui Rameau. Spre să termin cândva cartea.  Poate pe voi vă conving citatele.

Autor: Edith Wharton
Nationalitate: americana
Titlu original: The age of innocence
Anul aparitiei: 1920
Premii: Pulitzer
Ecranizare: The Age of Innocence
Nota mea: 8.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am auzit prima oară de Vârsta inocenţei când cineva mi-a spus că mi-ar face-o cadou pentru că mi s-ar potrivi. A fost destul pentru a-mi dezmorţi curiozitatea. Zilele au trecut, lecturile s-au învălmăşit şi eu am uitat de recomandare. Noroc că a apărut în colecţia de la Cotidianul şi mi-a adus aminte astfel încât n-am mai amânat.

Edith Wharton nu-mi era cunoscută absolut deloc, deşi ar fi trebuit pentru că e prima femeie care a câştigat premiul Pulitzer şi vâlva din jurul acestui lucru ar fi trebuit să ajungă şi la urechile mele.

În primul rând, din punctul meu de vedere, Vârsta inocenţei este un titlu care induce în eroare. Primul lucru pe care l-am bănuit a fost că în carte există vreo ingenua de care cineva urma să profite; apoi m-am gândit că poate evenimentele se petrec în timpul adolescenţei cuiva. Când am terminat cartea şi n-am putut-o categorisi nici măcar pe May ca fiind ingenua, mi-am spus că trebuie să găsesc răspunsul în alte surse. Astfel, Wikipedia m-a dumirit, aducând în lumina reflectoarelor un alt suspect: New Yorkul. Asta avea mai mult sens, dat fiind că Edith Wharton alocă destul de mult timp şi spaţiu în cartea sa oraşului anilor 1880. Întotdeauna am crezut despre New York că e un oraş care pare să aibă propria lui personalitate, parcă există independent de oameni şi împreună cu Parisul sunt doua locaţii ce există per se. La fel ca şi în Sex and the City, şi în Vârsta inocenţei, New Yorkul este un personaj despre care Edith Wharton scrie mult, îl analizează din toate unghiurile, ba îl şi introspectează. Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt pentru a-l caracteriza, acela ar fi snobismul. Dacă ar fi să aleg mai multe, as adăuga: reguli, prejudecăţi, norme, limite, acceptare şi în acelaşi timp respingere.

În peisajul acestui New York, tânărul Archer Newland o cunoaşte pe contesa Ellen Olenska, verişoara logodnicei lui, May Welland. Aceasta Ellen Olenska, venită din Europa, este o prezenţă tulburătoare atât datorită frumuseţii ei exotice, a comportamentului european, dar mai ales datorită trecutului ei cu care se pare că întreaga societate e la curent. Previzibil, între cei doi, Newland şi Ellen, se naşte o dragoste ce nu se consumă, dar e recunoscută de amândoi. Pe scurt, despre asta e vorba în carte. Pe lung, vă las să descoperiţi singuri.

Însă a spune despre Vârsta inocenţei că este o simplă poveste de dragoste neîmplinita ar fi o nedreptate. Pentru că ar însemna să neglijam cele 3 personaje principale, încărcate cu atâta semnificaţie, nişte tipologii emblematice pentru epoca respectivă.

Cea care mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost tânăra şi inocenta May Welland, în primul rând pentru că am presupus că titlul ii este dedicat ei. May este exact genul de femeie supusă, ascultătoare, al cărei cel mai mare defect este că nu gândeşte cu capul ei. Supusă familiei în primul rând, când vorbeşte e că şi când pe fundal s-ar auzi mama sau tatăl ei şi buzele s-ar mişca pentru a executa un playback reuşit. Una dintre dezamăgirile cele mai mari ale lui Archer, dacă nu cea mai mare, este că May n-are propriile sale păreri, nu e emancipată şi în afara de frumuseţe şi educaţie nu are nimic. Ar vrea s-o provoace să îşi iasă din tipare, să o vadă că are iniţiative, să-l surprindă, să-l mire, dar din păcate nu-i reuşeşte decât o dată.

Ellen Olenska e la polul opus: exuberantă, liberă, dezbrăcată de regulile stupide ale societăţii, ea este femeia care vrea să divorţeze de soţul său şi să fie liberă să îşi trăiască viaţa cum vrea. Divorţul însă este unul dintre păcatele pe care societatea new-yorkeză nu le tolerează, nu le acceptă şi pentru care o femeie este blamată şi respinsă. Este femeia care acceptă flirtul, căreia nu-i pasă de ce impune societatea, dar cu toate acestea rămâne protejată de familia ei respectabilă.

Archer Newland e unul dintre puţinele personaje masculine care trăieşte destinul unei femei. Viaţa se ordonează, mai bine zis este ordonată de cineva în aşa fel încât visele lui se sting şi viata pe care o trăieşte îl nemulţumeşte. Aproape mereu în rolul unei marionete, Archer nu ia nici o decizie favorabilă lui. În cazul în care nu ii dictează alţii mersul vieţii, viaţa însăşi îl face să meargă pe un drum stabilit dinainte. Mi-a părut rău de el, că a fost atât de slab, dar dacă n-ar fi fost, cartea n-ar fi avut atâtea de oferit.

Vârsta inocenţei vorbeşte despre societatea aflată în pragul schimbării când lumea nu ştie ce să accepte şi ce nu, ce să blameze şi ce să aplaude. Nu ştiu de ce, dar mi-am amintit de Concertul Hortensiei Papadat-Bengescu. Nu mai ţin minte chiar nimic din ea, dar atmosfera de snobism pe care o respiră cartea lui Wharton mi-a amintit de ea.

Autor: George Orwell
Nationalitate: englez
Titlu original: Animal farm
Anul aparitiei: 1945
Premii: Hugo Award 1996
Ecranizare: Animal Farm
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Ferma animalelor reprezenta pentru mine un desen animat, pe care l-am văzut când eram mai mică şi care de-a lungul timpului s-a pierdut printre amintiri. Apoi am aflat de George Orwell, dar nu imediat şi despre Ferma animalelor. Acum însă după ce am citit şi această lucrare a lui, nu cred că mă mai tentează şi altceva scris de el. Adică 1984 e distopia care îmi va rămâne cel mai bine înfiptă în memorie, şi probabil nici o alta nu ii va lua locul, pentru că a fost prima pe care am citit-o.

Ferma animalelor e altă distopie a lui Orwell, scrisă sub forma unei alegorii şi în mod direct orientată împotriva lui Stalin. Magistral organizată, cartea are ca personaje principale animalele de la ferma Manor. Vaci, cai, găini, căini, măgari şi mai presus de toate, porci, plănuiesc să preia conducerea fermei, pentru că unul dintre porci, Seniorul, le bagă în cap că omul profită de ele şi recompensa  pentru toată munca lor e nesemnificativă în comparaţie cu răsplata de care ar avea parte dacă omul ar fi înlăturat şi animalele ar munci pentru ele însele. Zis şi făcut, sub îndrumarea lui Napoleon, necuvântătoarele pun la cale o revoltă, care se întâmplă fără ca ele să îşi dea seama, pe nepusă masă. Omul este înlăturat şi ele rămân stăpâne peste fermă în ideea egalităţii între ele şi a înţelegerii reciproce. Însă, peste ele, se ridică mai presus o gaşcă de porci ce reuşeşte să le convingă că specia lor sunt vieţuitoare mai înţelepte că oricare şi numai ei ar fi în stare să conducă ferma cu succes. Şi animalele cred, li se supun şi le fac întocmai cum porcii ordonă. Nu-şi pun întrebări când cele 10 legi scrise pe peretele hambarului se schimbă, ba chiar încearcă să se convingă singure că aşa erau scrise de la început. Sunt obligate să muncească mult iar răsplata care li s-a promis nu e nici pe departe aceeaşi. Pe acelaşi principiu pe care Stalin şi-a clădit dictatura, pe acelaşi sistem de manipulare şi de minciuna cu care Molotov a dirijat masele, Napoleon şi Squealer influenţează adunătura de animale.

Fiind mai conştientă de substratul mesajului decât de suprafaţa lui, Ferma Animalelor nu mi s-a părut o carte prea amuzantă. E drept că un porc ce bea vin sau altul care citeşte, chiar nişte animale care construiesc o moara, pot părea amuzante, dar contextul în care sunt plasate şi referirea la o situaţie adevărată, m-au cam împiedicat să rad. Să nu mai spun că aproape mi-au dat lacrimile când l-au dus pe Boxer la abator.
Nu prea mai am ce să spun despre Ferma Animalelor, şi nu pentru că nu mi-a plăcut, ci dimpotrivă, pentru că e atât de bine scrisă, încât o recenzie n-ar face decât să-i altereze conţinutul.