Am început să scriu postul ăsta încă dinainte de data de 23, dar timpul ăsta, care nu mai are deloc răbdare cu mine, m-a împiedicat să-l duc până la capăt. Pe 23 septembrie se împlinesc 6 luni de când tatal meu a trecut în lumea celor drepţi. 6 luni!!! Nu-mi vine să cred că de atâta vreme n-am mai vorbit cu el, de atâta timp nu l-am mai văzut şi nu ne-am mai certat. A dispărut pur şi simplu de pe faţa pământului. Ştiu că este un truism, dar când eşti pus în faţa lui, nu-ţi vine să înţelegi cât de adevărat poate fi.
Şi eu încă îl mai aştept să vină acasă, să-i aud vocea prin spatele blocului şi câteodată mă uit la bărbaţi în speranţa că o să-l regăsesc pe el. Aproape toţi îmi pare că-i seamană. mai mult…
27 iunie e o zi tristă. Nici măcar n-am ştiut cât de tristă până să mă duc la magazin.
Azi, tati ar fi împlinit 55 de ani. Doamne… ce vârstă rotundă… ar fi trebuit să se bucure de nepoţi acuma, nu sa fie la 2m în pământ.
În ultimul timp, datorită evenimentelor din viaţa mea, nu m-am mai gândit atât de intens la el, deşi înainte să adorm în fiecare seară îmi aduc aminte tot de alt moment petrecut cu el. Dar nu cu tristeţe, nu cu durere, fără lacrimi. Însă ieri, după un vis pe care l-am avut vineri noaptea, în care îl vedeam pentru a 3-a oară, cred, că învie şi că deschide ochii, ieri am fost destul de tristă. Deşi am fost într-o excursie până în Serbia, la Belgrad (dacă tot e voie numai cu buletinul). Nici asta parcă nu m-a înveselit de tot. Iar azi… plănuisem cu mătuşa mea să mergem la cimitir să îi ducem crini. Mătuşa mea spune că crinii îi aduc aminte de el, pentru că atunci când s-a născut el, crinii erau înfloriţi în grădină.
A plouat. Nu ne-am mai dus pentru că e noroi şi nici lumânările nu ar fi stat aprinse. Aşa că am aprins o lumânare în amintirea lui, în loc de o lumânare pe o prăjitură sau pe un tort.
M-am dus la terasa unde obişnuia să bea o bere cu prietenii lui să le dau de băut în amintirea lui, de pomana lui, nu în cinstea lui, să trăiască la mulţi ani… Nu erau toţi acolo, dar unul dintre ei, când i-am spus că azi ar fi fost ziua lui, s-a uitat la mine cu atâta înţelegere şi cu atâta tristeţe, parcă şi cu mândrie. N-am putut să termin fraza pentru că m-a podidit plânsul. A înţeles şi mi-a zâmbit resemnat…
Atunci am înţeles şi eu. Doar în prezenţa prietenilor tatălui meu, a mătuşii mele şi a unchiului meu, doar între ei îmi regăsesc durerea, îmi simt înţeleasă tristeţea şi pierderea. Pentru că e şi pierderea lor…
Nu ştiu din ce cauză, însă baia chiar pare un loc reconfortant pentru clipele când nu mai poţi ţine în tine toate lacrimile. Dacă eşti într-un loc public, e clar că nu te poţi pune pe plâns în hohote de faţă cu toată lumea. Şi atunci dai fuga la baie, acolo unde nimeni n-o sa te urmeze. Nici să te întrebe din ce cauză, nici să te consoleze, nici să se uite urât la tine. Şi chiar dacă nu eşti singur acolo, toţi pe care îi vei găsi în baie, îţi vor respecta dorinţa nerostită de a rămâne cu ale tale. Pentru că dacă te-ai dus să plângi între patru pereţi cu faianţă colorată şi cât mai modern decoraţi, într-un spaţiu suficient de mic încât durerea ta să fie numai a ta, oamenii înţeleg. Pentru că la un moment dat în viaţă, toţi am plâns într-o baie. Sau, mă rog, toate. Încă nu m-am lămurit dacă e o chestie feminină sau nu, însă tind să cred că da. mai mult…
M-ai făcut să plâng cu toată fiinţa mea, cu sufletul, cu ochii, cu amintirile şi cu viitorul meu. M-ai făcut să îmi revăd viaţa ca într-un flashback înainte de moarte, ca o privire aruncată fugitiv în viitor. M-ai făcut să-mi fie dor, m-ai făcut să sper. M-ai ajutat să accept cu durere şi cu zâmbetul pe buze. Chiar dacă acuma doar plâng…
Deşi mă doare, îţi mulţumesc că mi-ai arătat asta:
Time, is going by, so much faster than I
And I’m starting to regret not spending all of here with you
Now I’m wondering why I’ve kept this bottled inside
So I’m starting to regret not selling all of it to you
So if I haven’t yet, I’ve gotta let you know
You’re never gonna be alone from this moment on
If you ever feel like letting go, I won’t let you fall
You’re never gonna be alone, I’ll hold you ’til the hurt is gone
And now, as long as I can, I’m holding on with both hands
‘Cause forever I believe
That there’s nothing I could need but you
So if I haven’t yet, I’ve gotta let you know
You’re never gonna be alone from this moment on
If you ever feel like letting go, I won’t let you fall
When all hope is gone, I know that you can carry on
We’re gonna see the world out, I’ll hold you ’til the hurt is gone
Oh, you’ve gotta live every single day
Like it’s the only one, what if tomorrow never comes?
Don’t let it slip away, could be our only one
You know it’s only just begun, every single day
Maybe our only one, what if tomorrow never comes?
Tomorrow never comes
Time is going by so much faster than I
And I’m starting to regret not telling all of this to you
You’re never gonna be alone from this moment on
If you ever feel like letting go, I won’t let you fall
When all hope is gone, I know that you can carry on
We’re gonna see the world out, I’ll hold you ’til the hurt is gone
I’m gonna be there always
I won’t be missing a word all day
I’m gonna be there always
I won’t be missing a word all day
Am spus la un moment dat caa nu voi avea nici un post in care nu il voi aminti pe tatal meu. Am vazut insa ca asta nu e posibil mereu, asa ca probabil voi avea posturi de-astea o data sau de cateva ori pe saptamana. Daca nu scriu despre el sau daca par mai vesela in ultimul timp, nu inseamna ca nu mi-e dor de el de mor, nu inseamna ca nu ma gandesc non-stop la el, nu inseamna ca nu ii simt lipsa. Insa, asa cum mi-ati povestit toti care mi-ati scris… am inceput sa ma resemnez, sa accept, sa nu mai plang asa mult (cred ca n-am mai plans de joia trecuta, iar intalnirile cu bloggerii mi-au facut un bine enorm). Si am inceput sa rad mai des, uneori ma surprind chiar cantand sau fluierand, obiceiuri pe care le aveam si inainte si care enervau mai pe toata lumea.
Ma asteapta o curatenie printre lucrurile lui pentru ca urmeaza pomana de 40 de zile, care o sa fie sambata, de 1 Mai. Ce chestie… 1 Mai era una dintre zilele care ii placeau cel mai mult si mereu ar fi vrut sa o petreaca cu prietenii la iarba verde. Acum or sa se stranga cei mai apropiati la un restaurant, in jurul unei mese la care vom vorbi despre el… si iarasi o sa fiu trista…
Dar cunoscandu-ma… o sa-mi revin.
De când a murit tatăl meu anumite gânduri nu-mi dau pace. Cum e acolo unde s-a dus? Oare s-o fi întâlnit cu cei pe care i-a pierdut în timpul vieţii? Oare stă la poveşti cu străbunica mea? Si-o fi revăzut părinţii? Oare joacă table cu taţii altor prieteni de-ai mei care s-au dus înaintea lui? Oare îi e bine?
Şi caut dovezi, semne, indicii, aştept vise în care să-mi vorbească, să-mi spună că pentru el e mai bine acolo, că în lumea cealaltă s-a terminat cu pesimismul, că nu-l mai doare nimic şi ca nimeni nu-l mai enervează. Că râde cu poftă aşa cum râdea când ne povestea ceva sau când îi povesteau lui alţii.
Astăzi, în timp ce mergeam la magazin, cu capul plecat şi cu sufletul plin de tristeţe am găsit pe jos ce vedeţi în poză. Nu ştiu ce e, de unde provine, pe ce a fost lipit. Puteam să calc pe el, să trec mai departe şi să nu ştiu niciodată. Dar nu. L-am văzut, aşa mic cum e. Acesta e semnul pe care mi l-a trimis tati de-acolo de sus, aceasta e dovada pe care am aşteptat-o să ştiu că e bine.
Numiţi-mă nebună, compătimiţi-mă că mă agăţ de orice lucru, dar cuvântul „fericit!” (putea fi orice cuvant, orice eticheta) aruncat pe jos în calea mea, pentru mine e cuvântul lui. E starea lui de acolo de sus. Acum ştiu şi sunt şi eu fericită.
Se pare ca acum, de fiecare data cand scriu, o fac pentru a vorbi despre ce nu-mi place sau ce ma enerveaza. Sper totusi sa-mi revin si sa nu devin o revoltata impotriva a tot si a toate.
Nu v-am spus niciodata, poate pentru ca nu aveam motiv, poate pentru ca nu m-am gandit prea mult la asta, dar mie nu-mi plac Pastele. Niciodata nu mi-au placut, poate doar cand eram mica si abia asteptam sa vina Iepurasul… Pastele e o sarbatoare trista, inainte de toate. Reprezinta moartea, tradarea, brutalitatea oamenilor si tot ce e mai rau in ei. Chiar daca Invierea e triumful binelui asupra raului, chiar daca lumina invinge intunericul, pentru a ne bucura de ea, cineva a trebuit sa moara. Si din pacate, printre noi, oamenii nu invie… Craciunul imi place mai mult, atunci chiar exista un motiv de bucurie si totul e mai vesel… Desi stiu ca nici Craciunul care o sa vina n-o sa fie mai vesel decat Pastele asta…
In ultimii 3 ani am facut sarbatorile la Baia Mare, si anul asta ar fi trebuit sa mergem la sat la mine, daca lucrurile n-ar fi luat intorsatura trista pe care au luat-o. Asa ca anul asta merg totusi la sat, dar la altul, nu acolo unde ar fi trebuit sa fiu cu toata familia mea.
Abia astept sa vina ziua de marti sa ma intorc la lucru, sa treaca momentele in care toata lumea zambeste si pare ca e buna, cu sufletul curat si cu inima impacata. Abia astept sa ma cufund in munca, pentru ca doar atunci nu ma mai gandesc decat la ce am de facut…
Si ma asteapta 3 zile de ganduri, de vorbit despre ce s-a intamplat, 3 zile de tristete…
Dar voua va doresc sa va bucurati de Paste asa cum trebuie. Sa mancati bine, sa stati cu familiile voastre, sa va bucurati de ei si sa luati lumina.
Mie, nu-mi urati Paste fericit, pentru ca n-o sa fie nici macar placut.
Desi in sufletul meu nu mai prea e nimic in afara de tristete si dor si nepasare… totusi ma trezesc razand, zambind si plangand mai putin. Desi nu ma preocupa decat viitorul ce va sa vie si ma simt coplesita de necunoscut, am timp sa ma si enervez. Ma enerveaza o anumita persoana. Zilnic… si nu pot face nimic, dar sunt obedienta si fac tot ce vrea. Ce rost are sa ma enervez, cand oricum nu pot schimba nimic si nici n-am energia necesara ca sa ma cert?…
Desi nu mai am timp sa ma uit la seriale – nu ca as avea rabdare sau ca m-as putea concentra, desi nu mai am timp sa citesc – si in fiecare zi la lucru ma gandesc ca asa m-as duce intr-un parc sa imi termin cartea aia care ia moartea in deradere – seara, inainte sa ma culc, ma uit la TV. Numai prostii, dar oricum nu le bag in seama. Aseara am dat peste serialul The Mentalist, despre care nu mai stiu cine mi-a povestit si la vremea aia eram interesata. Dupa ce am vazut vreo 5-10 minute din el… am programat televizorul si m-am intors pe partea cealalata. Serialele, de cand cu House, par sa se invarta in jurul aceluiasi soi de personaj: atoatestiutor, perspicace, inteligent, din cale-afara de pe faza si atoateobservator. Nu zic ca nu-mi place, dar imi ajung House, Lie to me si In treatment… Antieroii sunt simpatici, pana cand devin omniprezenti. Dar mi-e dor si de House si de Cal Lightman.
Reincepusem sa ma uit la Nip/Tuck, dupa ce-l lasasem la sezonul 5 si am redescoperit de ce mi-a placut asa de mult la inceput. Abia asteptam sa vad si sezoanele care mi-au ramas… acum insa nu mai simt nevoia sa stiu ce se intampla.
Acum as vrea sa ma uit la filme cu personaje si situatii in care sa ma regasesc, cu care sa ma identific… nu va sfiiti sa-mi faceti recomandari, daca va vine ceva in minte. Nu vreau comedii… vreau filme triste, drame, dureri…
Iar celor doua persoane care sunt mereu cu mine, as vrea sa le multumesc din tot sufletul si sa le spun ca le iubesc mult si ca sprijinul lor conteaza enorm pentru mine.
Au trecut deja cateva zile de cand tatal meu a murit si doar 3 de cand l-am inmormantat. Nici acum nu-mi vine sa cred, desi cateodata am impresia ca m-am resemnat, ca am acceptat si ca m-am impacat cu ideea. Ma amagesc singura pentru ca de fiecare data se gaseste ceva care sa ma faca sa plang la fel ca si in ziua in care s-a intamplat. In seara asta i-am sters contul de pe calculatorul meu si inca plang pentru ca nu m-am gandit ca de acum inainte n-o sa mai vobim de pe mess si nici n-o sa ma mai intrebe „cum fac asta?” sau „asta ce face?” Si imi placea asa de mult sa vorbesc cu el pe mess, nu s-a intamplat decat de cateva ori si avea asa un stil politicos… mi-a ramas doar arhiva pe care inca nu vreau sa o deschid.
Pentru ca deja am scris o multime de mailuri in care am povestit ce s-a intamplat si cum s-a intamplat, o sa repovestesc si pe blog pentru ca aici e locul in care imi descarc sufletul, in care scrisul ma elibereaza si in care o sa pot sa ma reintorc oricand sa imi aduc aminte (nu ca ar fi vreun pericol sa uit vreun amanunt). mai mult…
Cele mai comentate