… eu retrăiesc moartea tatălui meu. De când al meu s-a dus, au mai murit cel puțin 3 tați ai unor prieteni sau cunoștințe. Și de fiecare dată, fără să vreau mi-am amintit fiecare moment din cele 3 zile de coșmar până după înmormântare. Sâmbătă s-a dus dintre noi un alt tată, un tată pe care l-am cunoscut, un tată cool la fel ca și fiii lui, un tată care acum e înger. După ce-am aflat, toată ziua m-am gândit la cum curge oare timpul și ce se întâmplă în sufletul familiei lui. Mi i-am imaginat plângând, apoi oprindu-și lacrimile, apoi iarăsi dându-le drumul, i-am văzut în mintea mea alergând să rezolve treburi, poate la fel ca mine, ca prin vis și neputând să creadă că organizează înmormântarea tatălui. Cum să cumperi coroană pentru tatăl tău? Cum să-l vezi între patru scânduri, îmbrăcat la costum? Cum să-l vezi pentru ULTIMA OARĂ? Adică NICIODATĂ chiar e NICIODATĂ? Și iar mă doare-n piept și iar plâng și iar mă îmbrac în negru și iar un om dorme-n pământ.

E prea multă moarte în ultimul timp, anul trecut a fost Adelina (acuș se împlinește un an), anul ăsta un tată, doi tați și cine mai știe cine… Și crezi că dacă se întâmplă atât de des, poate te poți obișnui și poți accepta. Dar nu poți. Poți, eventual, să fii mai indiferent, dar la un moment dat tot se întoarce după tine și tot îți lasă golul ăla în stomac, durerea în piept și obrajii uzi de lacrimi. Și nici un gând nu te consolează pe deplin, oricâte explicații ai găsi.

Și tot ce poți să faci e să treci prin iadul ăsta, să plângi, să jelești, să cazi în genunchi, să suporți durerea, să o confrunți, s-o lași să treacă prin tine și să nu te ascunzi de ea. Va trece.

Dormi liniștit, dle. D. Știu că, la fel ca tati, vei avea grijă de ei.

Nu mă mai apuc să-ți scriu cu durere sau cu tristețe în suflet. După 3 ani pot zâmbi și pot să-mi amintesc de tine și cu alte sentimente decât cu tristețe. Chiar dacă ea va rămâne mereu acolo, alături de dor, mândrie că sunt fata ta, resemnare și o grămdă de „cum ar fi fost dacă?”. Nu mă pot abține, tati, întotdeauna mă voi întreba cum ar fi stat lucrurile dacă n-ai fi plecat de lângă mine pe 23 martie 2010. mai mult…

Imi plac tatuajele, dar niciodata n-am luat in considerare, pe bune, ideea de a-mi face unul. Mi-a placut un tatuaj cu niste labute de catel sau pisica, dar dupa ce-am vazut poza de mai jos in headerul Adinei, pe Facebook, parca m-a convins pe loc si mi-ar placea sa am mesajul asta tatuat undeva pe corp.

azi sunt fericita. azi noapte m-am intalnit cu tati. in vis. si-a fost atat de emotionant, incat imi tot repet imaginea in minte pentru a nu o uita. si-o si notez aici, sa fiu sigura ca nu dispare. ca de fiecare data cand visez cu el, nici de data asta nu era mort, era in alta tara. pentru a doua oara in Germania, l-am mai visat si prin Rusia. si era cu mama mea, avand grija de ea, aratand bine si sanatos. si, tot ca in fiecare vis, stiam ca e plecat in alta tara, dar din nu stiu ce motiv, nu l-am sunat deloc. si cand am facut-o, o doamna mi-a spus ca nu l-a mai vazut de 2 saptamani. m-a cuprins panica si tristetea ca poate nu-l voi mai vedea, doar ca imediat dupa ce am iesit din camera in care vorbisem la telefon, el era in sala de asteptare a unei pensiuni la care ma cazasem in Germania. si-acum simt bucuria si fericirea care m-a cuprins cand l-am vazut. si ne-am luat in brate si-am plans. amandoi. tatal meu nu plangea in real life, dar in visul meu era si el prea emotionat. stiu ca i-am miorlait ceva la ureche, cum fac copiii cand plang dupa ce se lovesc si parintii il iau in brate si ei povestesc printre suspine ce-au patit. cu gura deschisa si cu lacrimi de crocodil. asa si eu in bratele tatalui meu. mi-a spus si el ceva, dar nu-mi mai aduc aminte. niciodata nu-mi aduc aminte ce-mi spune…

asa ca azi sunt fericita.

ce pacat ca-n vise nu poti face poze pe care sa le pastrezi in viata reala…

Deși în momentele în care pierzi pe cineva drag, ai impresia că viața ta se poate sfârși atunci și acolo, pentru că oricum nimic nu mai contează după, odată ce înveți să trăiești cu durerea, odată ce lucrurile reintră într-o oarecare normalitate, o nouă normalitate, treptat descoperi că încă mai există lucruri care îți mai pot aduce măcar un zâmbet timid pe buze. mai mult…

Învârt întrebarea asta pe toate fețele, o rotesc pe limbă, o plimb printre gânduri și nu reușesc să-i dau nici un răspuns. Pentru că nu are răspuns, pentru că e imposibil, pentru că niciodată rămâne niciodată.

Mi-a venit în minte, citind ceva ce nu-mi mai amintesc despre ce vorbea. Un gând ca orice gând, apare din conexiuni, aparent fără nici o legătură cu ce faci, cu ce vezi, cu ce citești, cu ce gândești, cu ce scrii. De nicăieri apare întrebarea „Cum ar fi dacă m-ai suna?”. Ar fi șocant? Ar fi neașteptat? Ar fi liniștitor? Ar fi emoționant? Ar fi dureros? Ar fi eliberator? Ar fi ireal? Ar fi toate astea și încă și mai mult. Ar fi imposibil. E imposibil. De acolo de unde ești nu mă vei sună niciodată, nu mă vei întreba lucruri pe care nu le înțelegi, nu mă vei întreba ce mai fac, de ce fac, unde fac și cu cine fac ce fac. Nu mă vei certa, nu te vei supăra pe mine. Nu vei râde de mine, nu vom glumi, nu vom plănui nimic. Și nu știu de ce folosesc viitorul, pentru că noi nu mai avem un viitor. Avem un trecut pe care încep să-l uit. La care nu mă gândesc pentru că amintirile nu se mai leagă, nu se mai duc la bun sfârșit și nu le mai chem nici eu.

Dar vocea ta îmi sună limpede în minte atunci când o las să mă strige. Te aud, deși nu-mi mai vorbești de 2 ani și câteva luni bune. Te aud, deși nu mi-ai mai apărut în vis, te aud, deși vocea ta nu răsună în receptor. Pentru că e vocea care m-a crescut, care m-a educat și care mi-a dat aripi să zbor, vocea pe care aș recunoaște-o intr-o fracțiune de secundă.

Aș da orice s-o mai aud aievea. Păcat că „orice” nu e o monedă de schimb valabilă.

M-am gândit la ziua asta de câteva ori săptămâna asta, însă aseară uitasem şi-am pregătit alt post pentru a-l publica azi. L-am salvat în draft-uri când am vrut să-l programez. M-am oprit la dată. O dată scrijelită adânc în viaţa mea, în sufletul meu şi în trecutul meu. Acum nu mai are aceeaşi însemnătate pentru ca ea nu mai celebrează viaţa. Nu mai am cui să-i spun La mulţi ani, nu am cui să-i doresc viaţă lungă şi sănătate pentru că omul care s-a născut pe 27 iunie a murit pe 23 martie… Azi, tatăl meu ar fi împlinit 57 de ani. Probabil ar fi avut părul şi mai alb, probabil ar fi fost slăbit sau, cine ştie, întremat bine după operaţia la inimă. Probabil ar fi avut sufletul chircit de atâta tristeţe şi supărare pe boala mamei mele, probabil s-ar fi bucurat pentru că Năstase a ajuns în sfârşit la puşcărie sau poate nici nu i-ar fi păsat. Pentru mulţi ani de acum înainte voi vorbi despre tatăl meu la trecut sau la condiţionalul perfect – timpul acctiunilor niciodată împlinite. Tot din trecut am adus şi imaginile astea. Clipe de care eu nu-mi aduc aminte, însă care pentru el au fost clipe de fericire. As fi vrut să-i mai pot oferi şi altele. mai mult…

M-am gândit la ziua asta și la scrierea acestui text cu aceeași greutate cu care m-am gândit la scrierea textului despre moartea tatălui meu. Pentru că vreau să pun pe „hartie” gânduri și lacrimi ce îmi macină sufletul de fiecare dată când îmi acord timp să mă gândesc la ce s-a ales de familia mea în ultimii ani. Nu o fac prea des pentru că e prea mare intensitatea acestor momente pentru a mă chinui de prea multe ori. mai mult…

Anul 2002 este unul dintre acei ani care rămân țintuiți pe panoul vieții cu o pioneză colorată, care e atât de bine fixată încât doar crâncenul „A.” i-ar putea șterge urmele. Vineri se împlinesc deja 10 ani de când mi-am luat „la revedere” de la colegii mei de liceu și de la C.D. Loga, iar mie mi se perindă prin memorie clipele de așteptare nesfârșită din fața liceului când rezultatele de la bac nu mai veneau. mai mult…

Totul e altfel… nimic nu mai e cum a fost și nici măcar nu mai stau să mă gândesc cum era… Viața mea e alta, atât de diferită. Pe 23 martie 2010 m-am născut din nou. Tatăl meu m-a născut prin moartea lui… Mi-a dat o viață pe care n-am cerut-o, n-am dorit-o, dar pe care încă învăț să o accept și să o înfrumusețez cum pot.
mai mult…