Tatăl meu m-a învăţat multe lucruri, unele voit, altele fără să-şi dea seama sau fără să-şi propună. Nu există zi în care să nu mă minunez că am ajuns să gândesc ca el şi să îi pun în aplicare toate poveţele şi toate obiceiurile lui.

Acesta este un post despre 11 lucruri învăţate de când „sunt mare”. mai mult…

Nu am știut niciodată să îi fac cadouri și majoritatea au fost întâmpinate cu un „Nu trebuia să-ți strici tu banii pe cadouri. Că mie nu-mi trebuie nimic.” De-a lungul timpului i-am cumpărat de la produse cosmetice, de genul aparate de ras, geluri sau spume de bărbierit și after-shave-uri, până la lanterne, seturi de șurubelnițe și încărcător de telefon pentru mașină, cam de toate. Într-un an, de ziua lui i-am cumpărat o cămașă și niște pantaloni scurți. I-au plăcut și le-a purtat. Într-un alt an, i-am adus de la Barcelona un tricou polo roșu, care și ăla i-a plăcut. Parcă începeam să mă pricep. mai mult…

Omul cât trăiește învață (Mo numa’ o adaptat-o ). Drept pentru care acesta este un moment în care trebuie să stau să cuget la lucrurile care mi-au fost lecții de viață. Că așa m-a pus Barbie. Și ea a scris așa frumos… Eu nu mai am timp să stau să analizez ce mă învață viața, să filosofez la ceas de seară, înainte de culcare ce învățăminte mi-a adus ziua care moare încet, pentru că somnul mă fură fără drept de apel. Și nici nu mai citesc înainte să mă culc, ca să pot să-mi adun gândurile și să-mi analizez viața. Sunt prinsă în vâltoarea evenimentelor, a atâtor „trebuie” încât iau ca atare tot ce mi se întâmplă. Rar am vreo revelație de-aia care mă face să privesc viața altfel. Însă am.

Cea mai puternică revelație de genul ăsta și cea mai de preț, cred eu, lecție de viață e următoarea: mai mult…

Nu-s anti-sărbători şi nu vreau să îngroş rândurile celor care încep să urască sau să spună că urăsc orice manifestare religioasă care a devenit consumeristă. Însă am mai spus şi anul trecut: mie nu-mi plac Paştele, iar motivele le găsiţi pe toate în acel post. Nu s-a schimbat nimic. Sunt singură şi mă simt singură şi în momentele astea tatăl meu îmi lipseşte cel mai mult. Acum îmi dau seama că prezenţa lui Iubi m-a ajutat enorm în tot anul ăsta care s-a scurs şi mi-a făcut viaţa mai uşoară (dacă pot spune că viaţa mea e uşoară). Însă când el nu e cu mine, când ştiu că vine seara şi el nu se întoarce de la lucru, mă întristez şi simt cum singurătatea îmi apasă pe umeri şi cum lacrimile încep să-mi joace în ochi. Pentru că simt locul ăla gol. Simt a treia persoană lipsind din casă şi lipsa asta mă înnebuneşte. mai mult…

De când nu te-am văzut, de când nu te-am auzit, de când nu ţi-am simţit braţele în jurul meu… Mi-a fost atât de greu să mă apuc să-ţi scriu, odată pentru că nu vei citi niciodată rândurile astea, dar sper din suflet să le simţi cumva, şi a doua oară pentru că atunci când îmi permit să cobor adânc în amintiri, mă doare. Mă doare acolo unde copiii mici spun că e casa sufletului: în burtă. Mi se pune un nod şi lacrimile încep să curgă, de parcă acolo e izvorul lor. Şi acum curg, pentru că în momentul în care am scris titlul m-au năpădit fără să mă pot opune. M-am tot opus zilele astea, am tot alungat gândurile şi amintirile, le-am înlocuit cu chestii superficiale, bucurii efemere şi exaltări neimportante.
mai mult…

Azi e una din acele zile în care mi-e foarte dor de tati. Am avut o perioadă, cam de la Crăciun şi până acuma, în care m-am gândit la el mai puţin, în care mi-am acceptat mai uşor toate îndatoririle. Însă weekendul ăsta mi-a servit câteva fail-uri şi azi, după ce de dimineaţă am râs cu colegii de ele, mi-au adus şi câteva lacrimi în ochi. mai mult…

Când Ioana mi-a trimis un mail rugându-mă să scriu un guest-post despre Crăciun pe blogul ei, am vrut să refuz politicos pentru că eu nu aştept Sărbătorile astea, nu mi le doresc şi vreau să treacă cât mai repede. însă în ultimul rând al mailului ei, spunea: “mi-ar face o deosebită plăcere dacă ai împărtăşi cu mine şi cu ceilalţi care a fost Crăciunul special din viaţa ta.” Trecutul verbului “a fi” a fost cel care m-a convins. Pentru că am vrut să vă povestesc despre ultimele două Crăciunuri petrecute cu tatăl meu.

………..*

Iar anul ăsta n-o să mă mai roage să îi scriu mesaje pe telefon să le trimită prietenilor lui şi n-o să mai râdă cu poftă când alţii or să-i trimită sms-uri porcoase, pe care nu s-ar abţine să mi le arate şi mie. Anul ăsta voi cumpăra cu un cadou mai puţin, îmi voi cumpăra singură bradul şi nici un dar nu va mai fi la fel de special ca şi pijamaua mea cu floricele roz.
Iar în dimineaţa zilei de Crăciun, voi merge la cimitir pentru a aprinde o lumânare… cum să aştepţi sau să te bucuri de asemenea zile?

* inceputul il cititi la Ioana.

Nu mai sunt adepta zilei îndrăgostiţilor de ceva vreme deja. De vreo câţiva ani. Totuşi nu sunt împotriva ei şi n-am prea fost de acord cu alţii când spuneau: “Da’ ce? Avem nevoie de o singură zi să ne arătăm că ne iubim? O singură zi în care ne iubim? De ce nu poate fi Valentine’s Day everyday?”

însă acum înţeleg, şi deşi nu sunt de acord nici acum cu întrebările de mai sus, le aplic zilei morţilor. Apropos de asta, o mică paranteză: numai în Banat există ziua asta? Ca Iubi, care e din Baia Mare zice că îi spune Luminaţie şi e altfel. Elena zice că ea până să vină în Timişoara n-a auzit de aşa ceva. Pfff şi mă contraziceam susţinând că e la nivelul întregii tări. Dumiriţi-mă şi pe mine. Am închis paranteza. mai mult…

Daaa, visul ăla despre care vă vorbeam ieri, acela în care stau de vorbă cu tatăl meu şi în care mă linişteşte şi îmi spune că îi e bine acolo şi că e mândru de mine. Da, l-am avut azi noapte şi nu-mi vine să cred. Chiar în noaptea zilei în care s-au împlinit 6 luni, am stat la o masă cu tati şi am vorbit. Nu-mi aduc aminte prea multe, dar nu mi se şterge din minte liniştea din vocea lui, calmul şi relaxarea cu care vorbea. şi eu plâgeam în hohote, îmi şiroiau lacrimile şi mă înecam în sughiţuri. Nici nu puteam să îl întreb nimic. îmi mai aduc aminte că îi spuneam că mama mea vrea să-l dea pe Ricky (caţelul meu mai tânăr), dar nu mai ştiu din ce motiv. Eram supărată şi din cauza asta şi voiam neapărat ca el să vorbească cu ea. Nu mi-a spus că e mândru de mine, cel puţin nu îmi aduc aminte asta. însă ştiu că l-am întrebat cum a fost după ce-a murit şi cum îi e acolo. Nu mi-a spus decât că a simţit că îi e somn şi cineva a avut imediat grijă de el. L-am întrebat cine şi mi-a arătat un medalion, destul de ciudat (erau siluetele unui bărbat şi a unei femei, care stăteau faţă în faţă şi ţinandu-se de mâini se lăsau pe spate). Din imaginea asta, eu am înţeles, nu ştiu cum, că era vorba de Fecioara Maria. L-am mângâiat pe fată (hohotind de plâns) şi i-am spus că atunci când l-am văzut pe jos, în faţa garajului, i-am văzut şnurul negru de la gât şi le-am cerut celor de la pompele funebre, după ce-l pregătesc, să îmi aducă medalionul sau orice ar fi fost ataşat de şnur. Era o cruciuliţă de lemn. M-am mirat, pentru că nu era genul care să-şi cumpere asemenea lucruri.
Restul visului mi s-a şters din memorie când m-am trezit, dar starea de bine şi răscolirea pe care mi-a provocat-o discuţia asta şi atitudinea lui…şi mai ales faptul că e bine şi că cineva mereu are grijă de el, asta mă face şi acum să plâng.

Am început să scriu postul ăsta încă dinainte de data de 23, dar timpul ăsta, care nu mai are deloc răbdare cu mine, m-a împiedicat să-l duc până la capăt. Pe 23 septembrie se împlinesc 6 luni de când tatal meu a trecut în lumea celor drepţi. 6 luni!!! Nu-mi vine să cred că de atâta vreme n-am mai vorbit cu el, de atâta timp nu l-am mai văzut şi nu ne-am mai certat. A dispărut pur şi simplu de pe faţa pământului. Ştiu că este un truism, dar când eşti pus în faţa lui, nu-ţi vine să înţelegi cât de adevărat poate fi.

Şi eu încă îl mai aştept să vină acasă, să-i aud vocea prin spatele blocului şi câteodată mă uit la bărbaţi în speranţa că o să-l regăsesc pe el. Aproape toţi îmi pare că-i seamană. mai mult…