Trist de tot a fost începutul acestei săptămâni. Luni o înmormântare, după care vestea unei alte morți de tată, marți un mesaj care mă anunța acelaș lucru.  Plus că le mai am și eu pe ale mele, frustrări, gânduri negre, ploaia asta care nu mai contenește… îmi vine să mă închid într-un dulap până răsare soarele. Și la propriu și la figurat.

Totuși, în tot decorul ăsta de vești proaste și macabre, un mail cu niște poze mi-au adus zâmbetul pe buze. mai mult…

Pentru cei care încă mai au dubii că cititul îți poate schimba radical viața, poate n-au văzut destule filme. Că dacă n-au citit, n-au de unde să știe că o carte chiar poate avea un impact major asupra viitorului lor, dar poate au văzut asta în vreun film, că s-au făcut destule pe subiectul ăsta. Cel mai proaspăt exemplu e chiar London Boulevard, în care Colin Farrell iese din închisoare schimbat datorită cărților pe care le-a citit. E drept nu e schimbat 100 %, dar recidivează doar din cauza anturajului. Divaghez. mai mult…

În 2004, prin februarie cred, părinții mei mi-au cumpărat un calculator nou, performant, cu care puteam face mai multe decât să mă joc toată ziua Preistoric 2, cum s-a întâmplat cu primul meu calculator. Puteam asculta muzică și scrie într-un editor, puteam să mă uit la filme, puteam sta pe internet, chiar dacă prin dial-up și chiar dacă destul de greu.

În 2009 am avut primul laptop, care nu era al meu, ci al firmei pentru care lucram. Odată ce-am prins gustul și m-am obișnuit cu el, m-am hotărât să-mi cumpăr și eu unul și să închei socotelile cu calculatorul cumpărat de părinți. L-am ținut însă pe birou, uitând să-l mai pornesc până când anul trecut prin decembrie am hotărât că-l ducem la sat să ne uităm acolo la filme pe el. Cum iarna nu prea mergem la sat, l-am mai ținut prin casă „până la primăvară”. mai mult…

Disclaimer: acesta nu este un post macabru, nici măcar trist. Dacă tot trebuie să-i pun o eticheta, e un post informativ.

Luni, parcă, am văzut o știre la ProTV despre cum organale a două femei au salvat viețile a 25 de persoane. Nu-i așa că sună frumos?

Nu știm ce-i dincolo de moarte, da’ cu siguranță corpul nu ne mai folosește la nimic odată ce funcțiile vitale și-au încetat activitatea. Însă știu că dacă moartea mea ar însemna continuarea altor vieți datorită organelor mele, de oriunde ar fi, spiritul meu sigur s-ar bucura. Am văzut suficiente seriale cu doctori (și nu numai) pentru a înțelege ce înseamnă un organ în minus, pentru a înțelege cât de frustrant e să fii al nu știu câtelea pe-o listă de așteptare.  Unde mai pui că te mustră și conștiința pentru că practic aștepți ca cineva să moară ca tu să poți trăi mai departe. Sper să nu ajung niciodată în situația asta, însă dacă ajung în cealaltă situație, atunci îmi doresc că moartea mea să redea viață. mai mult…

Disclaimer: azi vă deprim.

Nu știu ce cuvânt îmi poate caracteriza uneori imaginația, dar parcă n-aș spune despre mine că-s o persoană pesimistă. Pur și simplu am momente (destul de dese) când îmi imaginez tot felul de accidente. De la moartea tatălui meu și cu boala mamei mele, nici un minut din viitor nu mi se mai pare sigur, așa că orice bubă și orice durere îmi pare că îmi ascunde sfârșitul. Cred că paranoia ar fi un cuvânt bun. Pe de altă parte, raționamentul meu e următorul: dacă mă pregătesc sufletește pentru orice năpastă, nu mă mai poate lua prin surprindere și mă resemnez mai ușor. Dacă vi se pare că bat câmpii, că-s dusă cu pluta sau că îmi filează o lampă… hm… nu știți ce-i în capul meu. mai mult…

– Interviu cu doamna doctor Daniela Stoian, medic neuropediatru,

pentru Asociatia Copii Suflete Sperante –

Pe înţelesul nostru, al tuturor, ce poate însemna “dizabilitate neuromotorie”? Cu o terapie potrivită, practicată într-un centru ca cel pentru care Asociaţia Copii Suflete Speranţe strânge fonduri, care e gradul de recuperare la care un astfel de copil poate spera? mai mult…

Când vedeți pe stradă un om handicapat, vă uitați prelung la el sau întoarceți capul? Dacă vă uitați, de ce o faceți? Dacă întoarceți capul, de ce o faceți?

Până să-mi dați voi răspunsurile la întrebările astea, vi le dau eu pe ale mele. mai mult…

După tot periplul meu pe la doctori, alergând dintr-o parte în alta, eram pe punctul de a merge direct acasă de la veterinar, fără să mai trec pe la Azilul de Noapte, că eram ruptă de oboseală. Cristina n-a mai putut să mă însoțească, așa că aș fi amânat drumul ăsta pe azi, că e zi mai liberă. Dar m-am nimerit în zonă și mi-am zis că dacă tot sunt acolo, nu mor dacă mai întârzii puțin.
mai mult…

Nu, n-are legătură cu Ricky; în privința asta mă usuc de îngrijorare pentru că acum, când citiți rândurile astea, el e la veterinar, așteaptă să fie operat sau e chiar pe masă. Ceea ce pe mine mă termină psihic și până vorbesc cu doctorul, până mă duc să-l văd, timpul va trece strop cu strop, chinuindu-mă la maxim. Vesti bune. Revin diseara mai mult…

Am început săptămâna într-o notă tristă, o continuăm la fel, că n-avem cum altfel. Lăsând puțin drama mea la o parte, care e strict problema mea și nimeni n-are ce face în legătură cu ea, România își trăiește propria dramă. Nu mă uit la televizor că numai despre zăpadă aud. Însă m-am nimerit vineri prin fața lui și am văzut satele acelea complet acoperite de „infernul alb” cum îi zic jurnaliștii. Instant au început să-mi curgă lacrimile pentru oamenii ăia bătuți de soartă și m-am întristat și mai mult. De parcă nu le am eu pe ale mele. mai mult…