Mie îmi place social media şi toate platformele pe care pot comunica cu alţi oameni care îmi împărtăşesc pasiunile. Twitter, Facebook, blip.fm sunt doar câteva pe care le frecventez aproape zilnic. Ce se întâmplă când o platformă de social media aduce laolaltă cititorii? Adică fraierii aia care pierd zile în şir, nopţi chiar, citind o carte. Literatură în principal. Se întâmplă că eu şi ei ne îndrăgostim. Un site precum teacup.ro este exact lucrul care îi lipsea online-ului românesc, cel puţin în universul ăsta de care vă vorbeam, al cititorilor.
Ce oferă site-ul?
În primul rând tre’ să-ţi faci un cont. Dup-aia îţi adaugi cărţi la profil, astfel încât să vadă lumea ce citeşti, ce-ai citit şi ce îţi doreşti să citeşti, iar pe marginea acestor cărţi să poţi dezvolta un dialog cu alţii. Ca doar de-aia-i platformă de socializare.
Ai posibilitatea să scrii articole, fie recenzii, fie păreri despre lectură, literatură şi cărţi în general. Si poţi, de asemenea, să comentezi la alte articole, să interacţionezi cu autorii lor şi chiar să polemizezi.
Ai o căsuţa de mesaje private, unde poţi vorbi cu prietenii de pe site, fără să vadă toată lumea ce ai să le spui.
Îmi place site-ul foarte mult, da’ o singura chestie nu e ok: „TeaCup este o reţetă 100% originală, marca bookblog.ro.” Nu ştiu cine a avut primul ideea, da’ shelfari.com şi goodreads.com există de ceva vreme. See you there.

Datorită jobului pe care îl am şi lucrurilor pe care le-am învăţat în ultimii 3 ani despre Internet, site-uri, funcţionalităţi, optimizare, samd, am dezvoltat o pasiune pentru analizarea unui site, criticarea lui si mai ales pentru îmbunătăţirile pe care i le-aş aduce eu dacă m-ar întreba cineva. N-am pretenţia că sunt expertă, n-am nici măcar impresia că ideile mele sunt întotdeauna pertinente, însă încerc să nu pierd din vedere că una dintre cele mai importante condiţii de care trebuie să ţină cont un site e navigarea uşoară şi rapidă prin paginile lui. Apoi se adaugă aspectul, conţinutul şi eventuale chestii mişto care să te ţină cât mai mult pe site şi multe alte chestii da’ nu facem aici teoria chibritului.

Uite că cineva s-a gândit să mă întrebe pe mine ce cred eu despre Read the rest of this entry &raquo

Am scris postul acesta despre cancerul la sân ca un preambul la o campanie mai amplă ce se desfăşoară pe bloguri, twitter şi pagina oficială Samsung More Than Talk de pe Facebook.

Acum a venit vremea să vă anunţ că marti,  între orele 14 si 16 in ianuarie, pe pagina de Facebook se va desfăşura o conferinţă unde oricine are un cont de Facebook poate să participe. Dacă aveţi întrebări de orice fel, nedumeriri, experienţe de împărtăşit, puteţi fi sigure că acolo cineva va încerca să vă dea răspunsul pe care îl căutaţi.

Invitată specială este o femeie care ştie din proprie experienţă ce înseamnă lupta cu cancerul la sân, cât de important e să mergi regulat la control, să îţi păstrezi optimismul, să vorbeşti deschis cu lumea despre boala ta şi să ajuţi alte femei care se confruntă cu disperarea şi deznădejdea în care te aruncă o astfel de experienţă.

Dna Antoaneta a fost invitată şi pe 24 Noiembrie, la Bucureşti, tot în cadrul campaniei Samsung More Than Talk, unde a împărtăşit cu femeile de-acolo, drama prin care a trecut, tratamentul pe care l-a făcut şi mai ales optimismul care a ţinut-o pe linia de plutire.

Ei puteţi să îi adresaţi întrebările care vă frământă, temerile pe care le aveţi şi eventual să împărtăşiţi poveştile voastre, dacă aveţi.
Nu uitaţi: marti, orele 14-16 candva in ianuarie pe pagina oficială Samsung More Than Talk.

Pe Twitter, ca să puteţi urmări mai uşor discuţia şi ca twitturile voastre să fie mai uşor de urmărit, se foloseşte hashtagul #morethantalk.

Să mă grăbesc şi eu să scriu pentru concurs, deşi nu sunt sigură că vreau să câştig. Da’ dacă totuşi se întâmplă, o să renunţ la premiu în favoarea altcuiva. Poate. Mă mai gândesc.

Deci, despre ce este vorba? Despre concursul Câştigă o Skoda Yeti pentru un weekend. Ce trebuie sau trebuia să faci pentru asta? Să mergi la noul showroom de pe Str. Lugojului, să faci poze şi să scrii un post despre Skoda Yeti şi despre vizită. Şi să pui un link spre postul ăsta, ca să poţi fi înscris cu acte în regulă. Na, nimic mai simplu, mai ales că am fost şi am făcut şi nişte poze ameţite cu telefonul. Aşa că, de ce să nu şi scriu?

Deci, pe ninsoarea asta torenţială am ajuns şi noi, după o oră la showroom. Noi, adică @eleny_eli, Todo şi eu. Ceilalţi plecaseră deja ca s-au săturat să ne tot aştepte. Aşa că şi prezentarea showroom-ului Audi a început fără noi. Totuşi am prins ceva din explicaţiile detaliate ale domnului care se ocupa de noi şi tot ce am reţinut eu e că echipamentul Wolf de vopsitorie e cel mai performant din România, că procesul de şlefuire a chitului înainte ca maşina să fie vopsită, se desfăşoară în cea mai mare curăţenie posibilă pentru că exista un aspirator care atrage tot praful ce se formeaza. Pretty cool. Am văzut nişte echipamente care nici nu mi-ar fi trecut prin minte că pot exista (la fel cum nu-mi trec nici alte unelte sau echipamente prin minte, dar care totuşi există). Am văzut şi câteva frumuseţi de Audi avariate destul de rău, da’ dacă erau acolo, mă gândesc că se puteau reface ca noi.

La Skoda ne-a spus o tanti drăguţă, pe care am uitat cum o cheamă ( ) că showroomul Skoda e mai friendly ca Audi, are un human touch mai evident, şi chiar era evident, că la Skoda era totu’ împodobit de iarnă. Ne-am urcat în fiecare maşina, mie personal mi-au atras atenţia Skoda Fabia că e micuţă şi Skoda Superb pentru că e foarte elegantă. Dar recunosc că nu mi-ar trebui ditamai maşina, lungă de aproape 5m. Are un portbagaj în care eu aş putea dormi liniştită, iar dacă stai în spate îţi poţi pune lejer în faţă o masuţă să te simţi ca în avion. Bineînţeles dacă ai dimensiunile mele reduse. Dacă nu, oricum eşti în elementul tău.

Ne-am făcut poze cu Yeti de jucărie, @cristina_TM a insistat că vrea unul. Sper să-l primească pentru că e tare drăgălaş. Ne-am bătut un pic cu zăpadă, am primit agende (Yaaaay, mulţumim Marian), am băut un suc/o cafea şi ne-am cărat acasă. Unii, că alţii s-au dus în Irish.

Cam aşa am văzut eu vizita la showroom-ul Skoda. A doua oară. Că despre prima, nu v-am povestit, dar aveam ce, că am fost la drive test cu Audi A4 si Skoda Octavia. Yuuuuuuum.

Participanţii au fost: @eleny_eli @de_ce @skiper99 @baryca @bleau @lexu86 @andreitalpos , @Rakrychoo si Todo

Hallmark propune ca duminica să fie seara fetelor. Mie îmi convine pentru că de obicei duminica sunt cam ruptă de realitate, de oboseală câteodată şi dacă nu citesc, sigur mă uit la un serial sau la un film. Cum House, Grey’s şi Desperate Housewives au zilele lor din săptămână, duminica ar rămâne chiar goală. Hallmark prezintă două seriale noi: Being Erica şi Clara Sheller. Ei, de când cu Being Erica, sau pe româneşte În mintea Ericăi, mi-am găsit o nouă pasiune. Despre Clara Sheller nu pot să vă spun nimic pentru că nu m-am uitat.

Serialul a început duminica trecută şi aseara a fost episodul 2. M-a prins din prima, fiind genul de serial pentru fete, fără prea multă dramă, exact ceea ce îmi trebuie mie în perioada asta.

Erica are 32 de ani şi la vârsta asta n-are nici job, nici iubit, e pe punctul de a face o criză de depresie la orice pas până apare Dr. Tom, un psîiatru care o pune să facă o listă cu toate regretele ei şi care îi trânteşte câte un citat celebru după fiecare propoziţie. Pentru fiecare dintre ele, doctorul o trimite înapoi în timp să facă lucrurile altfel. Sau nu. Din fiecare întoarcere în timp ea trebuie sa înveţe ceva sau să adapteze pentru viitor.

În afară de aceste salturi în timp, Erica îşi trăieşte şi viaţa prezentă mergând la interviuri, ieşind la întâlniri sau stând cu prietenii.

Cam despre asta e vorba în serial. Pe mine m-a prins şi mă declar deja fan. Ah, şi ca să vă conving… personajul masculin e … cum să vă spun eu,… HOT!!!

Aş fi vrut să vorbesc şi despe Clara Sheller, dar în afara de prezentarea de pe site-ul televiziunii, pot să vă mai spun doar că e în franceză. Am prins o singură secvenţă.

Încercaţi-le ca o alternativă la serialele americane, care ne consumă psihic prea mult. Cel puţin pe mine.

Anul ăsta nu m-aş fi dus la Plai. M-am uitat fugitiv peste un program şi nici el, nici un afiş nu îmi atrăgeau atenţia cu nici un nume. Daca în 2007 am fost pentru Paco de Lucia (care m-a dezamăgit, apropos) şi în 2008 pentru Al Jawala, anul ăsta nu aveam pentru cine să mă duc. Asta până să primesc un mail de la Cărtureşti că angajează ucenic de librar pentru festival şi parcă interesul mi-a fost trezit cât de cât. Am trimis un mail în speranţa că voi fi acceptată ca ucenic pe lângă deja experţii librari. Am aşteptat şi nimic. Ok, nu mă duc la Plai. Şi, a doua zi după ce am formulat concluzia, am găsit în mail o invitaţie pentru blogul meu pe toate cele trei zile. Niiiice. Împreună cu alţi câţiva bloggeri timişoreni ştiam deja că o să fie mai fain ca în orice alt an. Unde-s mulţi puterea creşte, nu? Şi ca un făcut, am fost acceptată şi ca ucenică, dar a trebuit să abandonez, dat fiind că weekendul nu îmi era liber tot.
Aşa că iată-mă-s la Plai, prezentă în toate cele trei zile cu aparatul atârnat de grumaz şi gată să fiu încântată.

Vineri – am ajuns pe la ora 20, când deja Farfarello îşi începuseră concertul de câteva minute. Îi localizăm pe ceilalţi şi ascultăm cuminţi recitalul. Să vă spun înainte de toate că necunoscându-i pe nicicare din cei care urmau să cânte, nu aveam aşteptări prea mari, ba chiar mă aşteptam să mă plictisesc. Însă Farfarello m-au hipnotizat. Dacă nu cu primele melodii, cu ultima înainte de bis cu siguranţă. Am simţit pentru prima oară în viaţă cum muzica îţi poate da un sentiment de înălţare, de plutire, de împăroşare. Ameţită cum sunt nu mi-a dat prin cap sa îmi cumpăr un CD atunci seara, iar a doua zi eram călare pe internet să văd de unde şi cum să-i descarc. Aha, sigur. Farfarello canci pe internet. Youtube are doar clipuri obosite de prin concerte care nu mă satisfac, aşa că, aştept să apară CD-ul pe la Cărtureşti să mi-l cumpăr.

Al doilea nume al serii, Esma Redzepova, din nou, nu mă aşteptam să îmi spună ceva. Din punct de vedere al genului, într-adevăr nu mi-a prea spus mare lucru, că nu-s fană şi nici nu m-a convertit. DAR! Vocea! Vocea ei e atât de puternică încât mă gândeam că dacă o laşi undeva în pădure şi începe să cânte sau să strige, ar fi auzită de oriunde. Extraordinar, ăsta cred că e cuvântul care îi descrie vocea cel mai bine. A avut un moment trist în când a plâns pe scenă şi cred că interpreta un bocet sau ceva de genul că avea şi voal pe cap. Apoi, când lumea s-a mai înveselit pe ritmuri mai alerte şi publicul a început să danseze, petrecerea era garantată. Deşi la început a intrat pe scenă cu o mină inabordabilă, când i-a văzut dansând pe petrecăreţi, faţa i s-a luminat. A început să zâmbească, să pozeze pentru fotografi, să danseze şi să se simtă bine pentru că a fost primită atât de călduros.

Sâmbătă – am ajuns puţin mai devreme în timpul recitalului celor de la Kaloome. Nu vă pot spune prea mult despre ei că n-am stat la concert, ne-am dus să mâncăm. Apropos, pita aia cu untură şi cu ceapă de la „Birtuţ” era demenţială.

Ne-am precipitat spre scenă să ne ocupăm locuri pentru concertul The Shin. Cu mare regret vă spun că eu n-am gustat deloc muzica. M-am plictisit şi abia aşteptam să se termine. Nu daţi cu pietre, da’ nu e tocmai muzica pe care o ascult sau pe care mi-aş dori să o ascult. Cu toate astea i-am aplaudat în picioare şi i-am chemat la bis.

Capul de afiş al acestei ediţii a fost Dobet Gnahore. După nume, clar e bărbat, mi-am spus. După poză era însă femeie. Ok, să vedem. Şi am văzut. Un spectacol de lumini, voce, instrumente şi dans cum eu n-am mai văzut. Alţi poate da, eu nu. O voce la fel de puternică, asemănătoare cu a Esmăi, însă mult mai dulce, mai suavă, mai caldă. Dansuri africane care i-a impresionat până şi pe guralivii din spatele meu. Toate cântecele aveau o temă menită să înduioşeze: pentru mama ei, pentru un prieten sau rudă care murise cu câteva zile în urmă, pentru ţara ei şi ce m-a impresionat pe mine cel mai mult pentru despăduririle din Africa. A încheiat cu o melodie dedicată politicii spunându-ne că s-a saturat de politica din ţara ei şi de politică din toată lumea. Oare noi nu?

Azi nu mai sunt concerte, dar o să mă duc să fac nişte poze şi poate pe la workshop-uri.

Ca o concluzie, pentru mine Plaiul a însemnat anul ăsta Farfarello. Îmi doresc ca la anul să fie invitaţi din nou şi dacă tot îmi pun dorinţe, fain ar fi să mai vină si Al Jawala.

Alte poze de la Plai, courtesy of Iubi.

Ieri am fost la paintball. Faină experienţă, ne-am distrat, ne-am împuşcat, a fost mişto. Dar despre asta, mai târziu, mai spre seară. Şi tot atunci vin şi pozele. În articolul ăsta voiam să vă povestesc despre băieţii care ne-au  invitat şi despre site-ul pe care vor ei să îl promovăm. Iniţial am crezut că va fi vorba despre clubul de paintball, dar la faţa locului am aflat că de fapt era vorba de un site de muzică. Ne-am mirat când am aflat şi după ce ni s-a vorbit despre el, abia aşteptam să ajungem acasă să vedem despre ce e vorba, cu atât mai mult cu cât designul se va schimba destul de curând.  Pentru că pozele de la paintball v-ar fi atras atenţia de la faptul ăsta, m-am asigurat că ideea nu scapă neînregistrată.

Site-ul se numeşte YouClubVideo şi:

•    este ceva asemănător youtube-ului şi trilulilu-lui, doar că e nişat. Pe muzică. Adică tot ce ţine de un concert, un videoclip, un club sau interviuri, puteţi găsi acolo. Mai puţin manele şi muzică populară. În privinţa asta, băieţi sunt hotărâţi şi supraveghează neîncetat să nu se strecoare nici o „eroare” de gen printre clipurile din cluburi si muzică bună. În afară de restricţia asta, YouClubVideo acceptă orice gen de muzică, de la clasică la drum & base.
•    se prezintă în 3 limbi, ceea ce e un plus mare peste trilulilu, de exemplu, pentru că deşi „muzica e limbă universală”, nu poţi socializa cu comunitatea de acolo prin note muzicale.
•    în prezent are în jur de 40 000 de clipuri disponibile şi cu ajutorul userilor, speră să crească. Aşadar, dacă aţi fost pe la ceva concerte, în cluburi sau la alte manifestări muzicale, ăsta e locul să le arătaţi lumii întregi.
•    s-ar putea ca ce nu găseşti pe youtube, că e banat pentru România, să găseşti la ei. Faceţi voi un test, că io nu mi-am amintit decât despre Wrong de la Depeche Mode ca fiind banat pe youtube şi când să îl dau ca exemplu… era available.
•    secţiunea de poze, la fel, e doar despre muzică, răsfoiţi-o şi pe ea.
•    site-ul va conţine şi o listă cu toţi DJ-ii din lume şi mai ales cu toate cluburile ce fiinţează peste tot.

Pentru a-l ajuta să crească, v-aş îndemna să folosiţi scriptul de embed, că e la fel de uşor de luat şi trântit pe blog ca şi alealalte.
Dacă site-ul ar avea şi player de-ala micuţ ca la trilulilu, aş fi fan devotat, pentru ca trilulilu mi-a trimis mail să mă anunţe că îmi şterge contul şi melodiile dacă nu mă mai loghez şi nu mai urc nimic acolo, ceea ce mi se pare o mare prostie.
Mai spre seara despre paintball.

Acum ceva timp se scria prin ziare că în Complexul Studenţesc au început să se închidă diverse fast-fooduri, pizzerii sau shawormerii din cauze de igienă. Am văzut şi eu în treacăt articolele care vorbeau la modul general, însă mi-a scăpat unul care distorsiona putin faptele, punandu-i un titlu nepotrivit . Mă, io câteodată nu-mi revin când mă gândesc la ce josnicii se dedau unii jurnalişti. Nu-mi revin şi nu pot să accept. Io înţeleg că în jurnalism, şi mai nou în blogging, tre’ să ai titluri care să atragă, care să determine cititorul să îţi citească articolul şi mai departe de primul rând. Da’ de acolo şi până la a dezinforma e cale lungă. Asta a făcut Adevărul scriind că pizzeria Napoleon a fost închisă. N-a fost închisă decât pentru o oră şi nu din cauze igienice, ci din cauză că o hârtie nu se lăsa găsită. După o oră, când a apărut, s-au deschis şi uşile pizzeriei pentru pofticioşi. Chit ca scrie mai jos in articol, nu toti citesc in intregime.

Aseară am fost pe-acolo şi am servit o pizza Prosciutto Formaggio şi a fost foarte bună. Fără gândaci, fără alte chestii care se bănuieşte, în urma articolului, că ar putea sălăşlui în blatul ei pufos.

Chestia care m-a impresionat pe mine şi care ar fi trebuit să impresioneze şi pe cei de la Adevărul e că bucătăria, mai exact locul în care se prepară pizzele e la vedere, în incinta sălii de mese. Deci dacă ai chef să te zgâieşti cum nenea bucătarul iţi pune ingredientele pe blat, n-ai decât, se întâmplă sub ochii tăi.

Read the rest of this entry &raquo

Si mi-a placut mult de tot. Dar aseara cand am ajuns am picat secerata de oboseala, iar acum sunt la lucru si nu pot sa va insir ce s-a intamplat. Povestile si pozele mai spre seara ca e mult de munca la un post ca cel pe care il am in cap. Pregatiti-va, o sa fie lung.

Later edit:

Asaaaaa, mi-am suflecat manecile si ma apuc de scris.
Inainte de toate vreau sa ii multumesc domnului Cristescu ca ne-a invitat sa petrecem un week-end de vis intr-o locatie cu atat de mult bun gust si atat de bine gandita incat nimic, absolut nimic nu i se poate reprosa. Eu, si la fel si ceilalti participanti (cei din gasca noastra) ne declaram incantati pana peste masura si promitem sa mai revenim.

Aventura a inceput din momentul in care Luci m-a sunat sa imi propuna un week-end la Arsenal Park la Orastie. A inceput de atunci, ca pana n-am ajuns acolo tot m-am gandit cum o fi. N-am intrat pe site, tocmai ca sa nu-mi fac nici o impresie, ca sa gust totul la maxim.

Nu stiu cine m-a sunat pe mine sa imi comunice locul plecarii, dar m-a cam fraierit si adevarul e ca si-a gasit fraiera cea mai buna. )) Mi s-a spus sa fiu la Hotel Timisoara in jur de ora 10 – 10:15, iar eu punctuala ca de obicei, m-am infatisat cu iubi de mana la ora 10:5. Si stai si asteapta si suna pe Nebu sa te asiguri ca mai vine cineva.

In autocar discutii despre Michael, despre concerte, despre copilarie, trecem rapid prin asta ca avem chestii mai importante de narat, asa ca in afara de perla lui Ovi cu Katy Perry, nimic notabil. )

Ajungem la Arsenal Park – Orastie dupa cateva ore de mers (cred ca au fost vreo 4 cu tot cu jumatatea de ora pauza) si de peste tot se aude: „wow”. „ce tare”, „uite-un tanc”, „suuuper”, „mama, un tuuuun”, „Iuuuuu, uite si-un avion”, samd. Read the rest of this entry &raquo

Nu ştiu dacă e o chestie feminină sau se mai scapă şi băieţii, da’ personalizarea obiectelor e o chestie mişto. Eu una, de ceva vreme încoace am nişte idei ciudate conform cărora obiectele au suflet. O tâmpenie, evident, nu tre’ să îmi atrageţi atenţia, că ştiu şi eu că o maşină, o jucărie de pluş, un telefon sau un laptop nu suferă dacă li se întâmplă ceva. Nu le pasă, nu le interesează. Cred că m-am uitat la prea multe desene animate şi imaginaţia altora îmi distorsionează mie percepţia realităţii.

Sufăr pentru maşina mea dacă o zgârii pe motiv că o doare şi aproape plâng dacă telefonul meu se descompune când îl scap pe jos.

Pentru ca piticul de pe creier să-şi facă treaba până la capăt, mai am şi obiceiul de a împopoţona obiectele să-mi fie mai familiare, mai plăcute vederii, mai originale. Cam cum făcea Lorelei Gilmore cu ciocanul (cât m-am mai chinuit să găsesc episodul şi să fac poza!!! ).
Am văzut că Adelina are un laptop mov, tare cute-looking, pe care îl cheamă Bloomchen (de unde deduc că’i fetiţă), Dora are şi ea unul pe care îl cheamă Tinkerbell (de unde deduc ca şi al ei e fetiţă).

Probabil dacă aş avea şi eu unul, l-aş boteza şi eu. Şi mai mult decât atât, l-aş şi îmbrăca. Pentru că nişte oameni s-au gândit la alţi oameni cu apucături de personalizare, la fel ca ale mele şi au inventat skinuri pentru laptopuri.

Adică nişte autocolante care se lipesc pe capacul laptopului şi în câteva minute nu mai ai un calculator banal, ci unul mai sexy. Cred că e cam ca şi cu wallpaperul – cu cât e mai pe placul tău, cu atât te uiţi mai mult la el.
Dacă o să-mi iau laptop, una dintre următoarele skinuri o să-i ia faţa.

Sau, şi mai bine, pot să le trimit eu o imagine si mi-o fac ei sticker. De parcă ar fi greu să vă imaginaţi cum ar arăta laptopul meu. )
Şi nici nu-s scumpe. Aproape ca mi-aş cumpăra laptop numai să mi-l personalizez. )))