E nevoie de ajutorul nostru pentru a mai salva o viata.
Am citit la Cristina despre un tanar de 27 de ani care are nevoie de o operatie la creier, care il costa 40 000 de euro, bani pe care familia nu ii are. Pentru multi este o suma mare, pentru altii este mica, dar pentru mai multi la un loc este un lucru realizabil. Nu este timp de pierdut si nici de stat pe ganduri.

Cititi povestea lui Florin pe blogul fratelui lui. Cititi si ce-a scris Cristina, care garanteaza ca este o poveste reala si nu o facatura.

Notati-va numerele de cont pe o foaie de hartie si opriti-va la prima banca pentru a dona o suma cat de mica. Daca nu stiti cum se face, uite asa se doneaza. Nu este timp suficient pentru campanii mai elaborate, pentru evenimente organizate si pentru alte strangeri de fonduri. Grabiti-va la banci pentru ca daca ati fi in locul lui, ati vrea si voi sa fuga cineva la banca pentru a dona.

GAVRILA MIHAIL
RO91 BRDE 170S V306 0290 1700 , deschis la BRD CRAIOVA

GAVRILA IULIA MARIA
RO28 BUCU 6642 1341 2511 RO01
Alpha Bank Craiova

GAVRILA FLORIN
RO58 BRDE 410S V893 6378 4100

Azi am primit un mail in care cineva ma ruga sa popularizez urmatorul mesaj. Am ales sa o fac pentru ca multe femei nu stiu cele de mai jos si pentru ca este un aspect important pentru sanatate:

Stii deja sau vei sti intr-o zi cum este sa fii parinte. Este cel mai frumos lucru care i se poate intampla unui om. Din ziua aceea, iti vei dori sa poti face orice pentru a-i asigura copilului tau tot binele din lume, momente frumoase impreuna, dar mai ales o sanatate de fier. Ti-ai dori  sa existe posibilitatea sa il tii intr-un clopot de sticla care sa-l pazeasca de tot ce e rau. Sau sa ii pui o centura de siguranta si sa il stii ferit de orice necaz.

Dar ce-ai zice daca ai sti ca acea centura de siguranta exista? Se numeste banca de celule stem! Si pentru a te convinge, poate ai aflat deja ca pe data de 15 iunie, Cord Blood Center a  anuntat prima eliberare de grefa de sange placentar din Romania*. Practic, din 2006, de la infiintarea primei banci in Romania si pana astazi, prima viata va fi salvata la noi in tara, datorita celulelor stem. Este vorba de viata micutului Vlad Decu (6 ani, Calarasi), bolnav de talasemie majora, care va beneficia de un transplant cu celule stem, de tip fraternar.

Te invitam sa vizionezi acest filmulet.

- este povestea emotionanta a lui Vlad Decu si a Mariei, surioara lui care ii va salva viata. O poveste spusa de Sanda Nicola, jurnalist si sociolog si o dovada vie ca celulele stem chiar pot salva vieti!

Ne-a impresionat foarte mult aceasta marturie si de aceea vrem sa ducem povestea mai departe.

Cordonul rosu poate fi un simplu accesoriu. Pentru tine, pentru femeia din tine, pentru tine ca mamica in devenire. Insa poate deveni mai mult de atat. Poate fi purtatorul unui mesaj de speranta.

Ajuta-ne sa facem din cordonul rosu o tendinta vestimentara a acestui an,  un statement, o atitudine!

Poti purta CORDONul ROSU de-acum inainte si ca semn aparte. Poti purta simbolic CORDonul rosu pentru a transmite mai departe decizia ta de a-i recolta copilului tau celule stem din cordonul ombilical la nastere. Poi purta CORDonul rosu pentru a le vorbi si celorlate viitoare mamici despre “centura de siguranta” pe care i-o pot pune copilului lor pentru intreaga viata. Dar mai ales pentru a le spune tuturor povestea salvarii primei vieti datorita celulelor stem de la noi din tara– viata lui Vladut Decu din Calarasi!

*“CORDonul rosu salveaza vieti!” este mesajul pe care CORD BLOOD CENTER, prima banca de celule stem din Romania, il transmite mamicilor si tuturor femeilor care isi doresc la un moment dat un copil, in cadrul unei campanii de constientizare a necesitatii si utilitatii prelevarii de celule stem din sangele placentar la nastere. Mesajul este sustinut de un eveniment in premiera in domeniul family banking-ului de la noi din tara: eliberarea primei grefe de sange placentar de la o banca de celule stem din Romania, in urma careia viata unui copil va putea fi salvata.

Ma tot straduiesc sa gasesc subiecte care sa nu aiba legatura cu tristetea mea, sa scriu posturi despre altceva, dar fac cum fac si tot la asta ma intorc. Mi-am promis ca in fiecare post pe care il voi scrie de acum doua saptamani inainte sa il pomenesc pe tati. E felul meu de a-i pastra amintirea vie, chiar cu riscul de a va plictisi pe voi.

Acum insa, vreau sa va vorbesc de o durere mai mare decat a mea, aceea de a-ti pierde copilul. Mie, asta mi se pare cea mai mare tragedie: sa iti moara copilul. Mama lui Lucian Reja nu are pace de doi ani de zile, de cand fiul ei a murit pe nedrept, omorat de Cocoana, pe trotuar. De doi ani de zile femeia e tarata prin tribunal, si nici macar nu e asta de aici, ci cel de la Craiova. Luni insa va avea loc singura infatisare de la Timisoara si mama lui Lucian m-a rugat sa anunt asta pe blog, in cazul in care va dori cineva sa ia parte la nedreptatea care se face… Eu n-am sa pot merge pentru ca luni o sa fiu in alta parte, depunand dosare si rezolvand treburi de om mare. Dar cei care cunoasteti dramatica poveste, poate veti dori sa luati parte la proces.

Ma doare sufletul pentru nedreptatile care se intampla in tara asta din punct de vedere medical si judiciar… ne ducem de tot de rapa…

Am vrut să tac şi să nu mai spun nimic azi. Am vrut să păstrez un moment de reculegere mai lung pentru un om deosebit care acum nu mai e printre cei vii. Dar consider că, mai important decât acel moment de reculegere, pe care l-am ţinut stupefiată când am aflat, e mai important un mic omagiu, atât de mic în comparaţie cu ce a făcut el pentru noi.

Am avut onoarea să îl cunosc pe Mile la o întâlnire a bloggerilor, cand neştiind cine e, m-am dus “să mă bag şi eu în seamă” (cum fac de obicei). I-am întins mâna şi i-am spus: “Eu sunt Andreea. Tu eşti Mile. încântată.” (aflasem între timp cine e) Mi-a zâmbit sau a râs, nici eu nu mai ştiu, şi mi-a strâns mânuţa intr-a lui. Era mare mâna lui. Aşa de mare că a mea se pierdea nevăzută. şi mă bucur nespus că am avut măcar o dată în viaţă ocazia să îi strâng mâna acestui om deosebit. şi putea face atât de mult bine cu mâinile lui mari şi cu inima lui şi mai mare.

Datorită lui Mile, Daniel Raduţa a fost mai aproape de salvarea sa, datorită lui Mile am redescoperit bunătatea din sufletele noastre, datorită lui Mile ne-am simţit nişte oameni mai frumoşi şi mai buni. Eu îţi mulţumesc, Mile, pentru ce m-ai învăţat şi ştiu că de acolo de sus vei avea grijă şi de alţii.

Odîneşte-te în pace şi veghează asupra acestei “ţări cenuşii”, aşa cum o numeai tu.

Ne plângem mereu că nu există informare despre anumite boli, vaccinuri sau consecinţe. Motivăm cu „N-am ştiut” când mergem la doctor şi primim un diagnostic care ne îngrozeşte, dar care, dacă eram puţin atente şi precaute, îl puteam foarte uşor evita. Mergem la doctor când suntem la limită, când mai un pic şi poate fi prea târziu. Uneori, pentru unii dintre noi chiar e prea târziu.

Însă există posibilitatea să previi anumite boli sau sa tratezi încă din fază incipientă. Cancerul de col uterin poate fi prevenit şi chiar tratat complet. Este unul dintre puţinele cancere care depistate la timp se poate trata fără consecinţe mari. Dar pentru asta trebuie să îl preveniţi. Cel mai simplu mod este printr-un test Papanicolau, care depistează orice problemă a colului uterin. Acest teste trebuie făcut cel puţin o dată pe an, nu doare absolut deloc şi nici nu costă mult. La fel, trebuie făcută şi o ecografie mamară şi o palpare a sânilor săptămânală pentru a găsi posibile umflături care pot duce la cancerul de sân.

Asociaţia Studenţilor de la Limbi Străine (ASLS) organizează în perioada 15-25 martie a patra ediţie a Campaniei pentru prevenire a cancerului de col uterin. Joi, 18 martie, de la ora 16, o să fie şi o conferinţa la Facultatea de Litere din Bucureşti, în amfiteatrul Maiorescu. Veţi găsi acolo info-desk-uri care vă vor răspunde la toate întrebările şi toţi participanţii la conferinţa de joi vor primi gratuit un test Papanicolau din partea Dr. Mihăilescu Ghe. Invitaţii speciali care vor vorbi despre cacerul de col uterin sunt Oana Cuzino şi Dr. Jumugă Cristian. Mai multe informatii aici.

Acest anunţ este pentru bucureşteni, în principal, dar postul în sine este un semnal de alarmă şi un îndemn de a vă testa periodic pentru toate cititoarele mele. Nu mai amânaţi şi nu mai staţi pe gânduri, e vorba de sănătatea voastră!

Ziua de 8 martie pentru mine nu e Ziua Femeii, e Ziua Mamei, pentru că aşa am învăţat la şcoală şi aşa îmi aduc aminte de ea. Primesc flori şi urări de „La mulţi ani!” de la femei şi de la bărbaţi şi nu simt nimic. Poate şi pentru că nu mă consider încă femeie în adevăratul sens al cuvântului – cred că momentul ăsta o să coincidă cu ăla în care o sa devin soţie, mamă sau poate atunci când mă voi muta de la ai mei.
Aşa că azi, eu o sărbătoresc pe mami şi numai pe ea. În ultimii doi ani relaţia cu mama mea a fost una foarte… sumară, simplificată, înstrăinata într-o anumită măsură, pentru că mama mea nu mai e cea care a fost. Mi-e greu să scriu despre asta pentru că mă podideşte plânsul, aşa cum a podidit-o pe ea când i-am dat florile acum câteva minute.
O revelaţie târzie de azi noapte mi-a arătat că mama mea e mereu cu mine. Pe mine. Şi când nu va mai fi, ea tot acolo va rămâne. Pe mâna mea dreaptă, pe dosul palmei, aproape de încheietură, sub forma unui semn destul de puţin vizibil. Mama mea e acolo, mereu va fi acolo, mai adânc înrădăcinată decât un tatuaj, mai dânc înfiptă decât realizez eu.
Aş vrea să-i mulţumesc pentru ceva, măcar pentru un lucru, însă am atâtea pentru care să-i cer iertare încât mai bine aş începe cu asta.
Şi mi-e atât de dor de mama mea…

Aş vrea să spun că sunt copleşită, da’ încă n-ar fi adevărat, pentru că eu încă nu realizez ce s-a întâmplat aseară la Timişoara. Încă nu îmi dau seama cât bine s-a făcut, cât s-a amplificat speranţa lui Daniel Răduţă, câtă energie pozitivă s-a transmis şi cât de pline de fericire au fost sufletele aseară la Hotel Timişoara. Ba da, asta de la urmă pot să o conştientizez, că am simţit-o şi eu. Dragilor, licitaţia de aseară a fost a fost un vis devenit realitate. Un vis al lui Daniel şi un vis al nostru, al tuturor celor care încă mai cred (şi pe bună dreptate) că oamenii sunt totuşi buni. Aseară am demonstrat, nu numai noi, cei prezenţi acolo, ci toţi care am donat câte ceva pentru Daniel  că se poate, că e posibil dacă vrem şi dacă punem mâna să facem ceva. Aţi aflat probabil de pe twitter sau de pe bloguri că suma care s-a strâns a fost 8000 de euro şi asta doar de la vreo 100 şi un pic de oameni.

Au fost momente emoţionate, altele amuzante, dar absolut niciunul neplăcut. O seară perfectă în care am simţit de mai multe ori cum ni se zburleşte părul pe noi, o seară în care am simţit că avem puterea să îi redăm unui om viaţa. Dacă nu ştiţi cum e, încercaţi – s-ar putea să vă placă.

Momente emoţionate au fost când cei de la Phoenix şi-au făcut apariţia şi când au licitat pentru un vinil (primă ediţie) de-al lor, dar pe care i l-au lăsat lui Contra cu tot cu autograf. Nu mai ştiu exact cât s-a licitat, da’ a ajuns oricum la o sumă mare. Apoi, emoţionant a fost când Florin Chilian a licitat o brăţară de-a lui Milo pentru soţia lui Daniel. Sau când un simbol al Timişoarei, un tricou al echipei Poli, semnat de toţi, a ajuns din nou la o sumă impresionantă. (Iertare, da’ chiar nu ştiu sumele exacte şi n-aş vrea să vorbesc prostii).

Apoi ne-am amuzat când Morar negocia cu cei care licitau şi reuşea să scoată de la ei 100 de ron în plus, sau când încerca să îl convingă pe Florin Chilian să liciteze pentru ceva ce nu-l interesa – vezi tabloul cu Băsescu şi cu mămăliga. ) Am râs în hohote când Chilian ne-a pus să ne ridicăm în picioare pentru că urmează să cânte imnul naţional. Şi la insistenţele lui ne-am ridicat. El a cântat ceva cu „n-am chef sa mă duc la muncă”. =))
Au cântat The Sîrbs cam aşa (scuze pentru calitatea proasta a sunetului ). Deşi noi îi ştiam, tot am vibrat odată cu vocea lui Ovi.

A cântat şi fratele lu’ Corina, la fel de frumos şi suav.
Cristina şi Nebuloasa au plâns, zânelor nu le venea să creadă.
Adi Hădean a gătit atât de bine, şi chiar dacă eu n-am mâncat din coastele alea de porc (pentru că eram la pozat şi nu mi-am mai găsit farfuria când m-am întors da’ nu-i cu supărare, că s-a bucurat altcineva de mâncarea mea) am savurat aperitivul şi desertul.
Cu ocazia asta le-am cunoscut pe zâne (Diana, Oana, Mika, Ruxa, Anca, Innocente) pe Crivăţ,  Adi Hădean şi i-am revăzut pe Piticu, Denisa şi Sebi.

Dintre bloggerii timişoreni au fost Horia, Raul, Crina, Adi, Elena, Camytzi, Clawd, Anda, Dani, Cristi (mai mult fotograf decât blogger), Bloodie, Tudor, Ovi, Corina, Daciana, Milo, Daniel Sima, Ildi, Raka, şi sper că n-am uitat pe nimeni.

Înainte să trecem la poze, vreau să fac o plecăciune pentru zânele timişorene: zânul Mile Carpenişan, în primul rând că a avut minunata idee şi iniţiativă, zâna-soţie a lui Mile, căreia nu vreau să îi dau alt nume decât al ei şi pe care acuma nu mi-l aduc aminte , zână supremă, Nebu, pentru tot entuziasmul pe care l-a depus, pentru zilele întregi în care nu s-a odihnit, pentru toată inima ei mare pe care şi-a pus-o în acest eveniment, pentru zânul Raul, care de pe norişorul lui de fum al trabucului a adus acestui eveniment adaosuri şi idei nespus de valoroase şi nu în ultimul rând zânei Cristina, care cot la cot cu Nebuloasa, a muncit pentru acest eveniment cu acelaşi entuziasm, poate chiar cu mai mult, cu care lucrează pentru orice eveniment pe care îl organizează. Later edit: am uitat sa mentionez o zana, fara de care evenimentul n-ar fi iesit asa de bine: Amalia Matei.

Mă simt binecuvântată că îi cunosc pe aceşti oameni şi că am ocazia să învăţ atâtea de la ei. Felicitări, dragilor şi fie ca acesta să fie doar începutul.

Şi acum: POZE.

Later edit: dovada ca am fost si eu acolo )

Evident, ii multumesc lui Iubi ca a licitat pentru avatarul meu de pe twitter, si ca il va scoate din nou la licitatie pentru Daniel, pe site-ul zanelor.

Io aş încerca să scriu despre ce urmează să se întâmple în  Timişoara, da’ sunt atât de emoţionată, de entuziasmată şi de bucuroasă să iau parte la ceva de genul, încât nu-mi găsesc cuvintele să vă spun aşa frumos cum a făcut-o Nebuloasa.

De fiecare dată când văd la televizor concerte caritabile, de genul celui pentru Haiti sau cel pentru încălzirea globală, mi se face inima cât un purice şi mă podidesc lacrimile. Pentru că solidaritatea e cel mai uman sentiment, e definiţia supremă a omului, e bunătatea şi mila şi altruismul la un loc, e ceea ce ne salvează, ceea ce ne umple sufletele de bucurie şi ceea ce ne face să ne simţim un pic mai buni. Şi solidaritatea va fi personajul principal pe 27 februarie, când ne vom strânge la Hotel Timişoara pentru a aduna bani pentru Daniel Răduţă.

Cine nu ştie încă povestea lui, aflaţi că Daniel a fost diagnosticat cu leucemie, şi pentru operaţia care îl poate salva, are nevoie de o sumă mare de bani. S-au strâns deja foarte mulţi, dar şi mai mulţi au rămas să se strângă.

Pentru asta, noi, bloggerii timişoreni, ne alăturăm iniţiativei lui Mile Cărpenişan şi vom participa la o licitaţie. Invitatul de onoare, Adi Hădean, ne va găti, The Sîrbs ne vor încânta, şi toată lumea e invitată să liciteze pentru această cauză nobilă.

Abia aştept întâlnirea asta pentru că gândul că ea contribuie la speranţa de viaţă a lui Daniel, mă umple de bucurie şi credeţi-mă că ştiu cum e să ai o speranţă cât de mică, ştiu cum e să răsufli uşurat după multe răspunsuri negative, ştiu cum e să plângi de fericire când lumea îţi întoarce şi obrazul lui bun, nu doar spatele.

La licitaţie s-au înscris deja câteva obiecte, printre care şi al meu. N-o să vă spun despre ce e vorba pentru că e o surpriză la care trebuie să muncesc un picuţ, dar nu prea mult.

În altă ordine de idei, dar păstrând aceeaşi temă, ieri a luat naştere un alt proiect deosebit de frumos, la fel, dătător de speranţă, de bucurie, de o şansă la viaţă, un proiect căruia îi doresc să aibă succes şi rezultate.

Nu cred că există senzaţie mai frumoasă şi mai pură decât aceea de a face un bine unui om care fără ajutorul tău s-ar putea risipi…

Caţel simpatic în vârstă de 6 ani, sprinten şi vesel mereu, fără mofturi la mâncare, dar cu maniere deosebite (ştiu să mânânc cu furculiţa – dacă îmi dă altcineva, evident), caut căţeluşă de talia mea, care, la cât de disperat sunt, nu contează cum arată, ideea e să nu fie mai înaltă decât mine.

Vă rog, dacă aveţi sau ştiţi pe cineva care are o pudeliţă în calduri, să-mi trimită un mail urgent, că altfel o să mă scoale ăsta în fiecare noapte şi o să mă plimbe pe străzi looking for some action. :-s

Dificilă muncă mi-a dat Luci… Atât de dificilă încât o sa fiu laconică şi  o să-l dezamăgesc pentru că, probabil, se aştepta la mai multă vorbărie din partea mea.

El mă întreabă : „Ce e mai frumos decât un zâmbet de copil?”

Aţi avut vreodată starea în care o mie de gânduri pedalează prin mintea voastră şi nici unul nu e atât de aproape sau de coerent pentru a-l opri în loc? Ei bine, aşa mi s-a întâmplat mie când am citit întrebarea. M-am gândit la lucrurile care mă înduioşează, care mă fac să mi se topească inima de drag, care mă dezarmează instant şi care îmi dau certitudinea că în momentul ăla sunt un om fie mai bun, fie insuficient de bun. M-am gândit la ochii umezi ai unui căţel, la torsul recunoscător al unei pisici, mi-am adus aminte cât de mult iubesc animalele şi cum aş face orice pentru ele… Însă nici o altă imagine nu poate concura cu un zâmbet de copil.

Am fost tentată să spun că zâmbetul viitorului meu copil e mai presus de zâmbetul unui copil oarecare. Dar apoi m-am gândit la toţi copiii bolnavi care nu se pot bucura de copilărie aşa cum o fac cei sănătoşi, care zâmbesc sincer din toată inimioara lor, care se bucură cu toată fiinţa de o jucărie sau de o ciocolată. Si pot spune că NIMIC nu e mai frumos şi mai înduioşător decât un copil care zâmbeşte cu tot chipul.

Dacă vreţi să aşterneţi un zâmbet sincer pe feţele copiilor bolnavi de leucemie, haideţi vineri, la ora 16, la Palatul Baroc, la vernisajul expoziţiei cu vânzare în scop caritabil: O fotografie. Un scop. Un zâmbet. Şi vărul meu expune acolo.