Am mai zis și o să o tot repet, că poate uitați și n-aș vrea una ca asta. Scopul meu în viață e să ajut cât mai mulți oameni. Nu va dați ochii peste cap, că nu-s vreo Miss care vrea să salveze lumea sau planeta de la pieire, dar adevărul e că sentimentul pe care îl am când cineva îmi spune că a pus în practică sfatul meu nu poate fi descris în cuvinte. De exemplu, vară-mea mi-a zis acum ceva timp că a început să folosească loțiunea cu petroleum de la Farmec, pe care i-am recomandat-o pentru că îi cădea părul rău de tot. Și mi-a spus bucuroasă că funcționează și părul ei arată și mai bine și e și mai sănătos. Am zâmbit din suflet și m-am bucurat că i-am putut fi de folos cumva.

Bun, dar poate vă întrebați ce-i cu titlul.

mai mult…

Oricât de urât ar suna asta. Dar dacă sunteţi puţin sinceri cu voi, veţi recunoaşte că nici pe voi nu vă impresionează toate veştile care vă anunţă o moarte. Ok, ne pare rău, ne intristează poate pe moment, însă foarte puţine sunt cele care chiar ne marchează, ne impresionează sau ne şochează. Şi cum moartea a devenit subiect multiplu de ştire zilnică, ne-am desenzibilizat şi abia abia mai ajunge ceva la coarda noastră sensibilă. mai mult…

Nu e prima dată când se întâmplă, dar se pare că nu mă învaț minte odată.
Cineva m-a rugat să scriu despre un eveniment care s-a întâmplat ieri, însă am amânat atât de mult până a trecut. O scuză ar fi că sunt răcită cobză și că nu mi-am folosit laptopul decât pentru a mă uita la seriale. Însă n-o voi folosi, că mailul și comunicatul de presă sunt in inboxul meu de la începutul săptămânii. mai mult…

În urma articolului de pe adevărul.ro am primit un mail care m-a supărat foarte tare şi m-a încărcat şi mai mult cu nervi împotriva sistemului. Nu pentru că expeditoarea lui îmi imputa ceva mie, dimpotrivă, se identifica cu deznădejdea mea, căuta un sfat, o ureche care să îi asculte durerea şi poate o soluţie la care ea nu s-a gândit. I-am cerut permisiunea de a posta pe blog fragmente din mailul ei şi pentru că biata femeie mi-a permis, împărtăşesc şi cu voi infernul prin care trece. Şi sunt sigură că nu e singura în situaţia ei, însă mulţi aleg să tacă din gură şi să nu facă nimic. Rusine lor. Desigur, cu acest post nu se va întâmpla nimic, însă e bine să se ştie, poate îşi găseşte vreun aliat printre voi, cititorii mei sau poate vă dă ghes să faceţi ceva şi să nu mai lăsaţi pe alţii să hotărască pe banii voştri. mai mult…

Aşa cum am mai amintit pe ici pe colo în vreun post sau altul, I’m seeing someone (ştiţi voi, aşa cum se încurajează americanii prin filme, când au necazuri sau greutaţi they should see someone).  Nu-i un secret pentru nimeni faptul că am câte necazuri, griji şi neplăceri pot duce şi cum am mai izbucnit şi pe blog şi prin viaţa privată, mi-am dat seama că am nevoie de ajutor. mai mult…

Când am ascultat sfatul vostru şi am luat atitudine, chiar nu ştiam ce are să se întâmple, nici măcar nu ştiam ce vreau „să rezolv”, însă m-aţi încurajat şi m-am auto-încurajat că dacă nimeni nu zice nimic, lucrurile or să rămână la fel.

Însă chiar şi cu scandal şi puţină vâlvă, tot la fel au rămas. Nimeni nu va face nimic până când datele problemei nu vor fi mult mai grave.

Faptul că mama mea a ajuns teafără acasă şi dup-aia înapoi la spital a făcut ca întâmplarea să nu fie un subiect demn de ştire. I-a lipsit senzaţionalul, deşi, dacă mă întrebaţi pe mine, n-aş fi de aceeaşi părere. În afară de Ora de Timiş şi Kanal D, nici un alt ziar, televiziune sau publicaţie online n-a preluat subiectul.

Să nu mai zic că nimeni nu mi-a răspuns la mailul trimis directorului Spitalului. Bine, la asta nici nu mă aşteptam.

Aşadar, faptul că mama mea a părăsit Spitalul Judeţean, în cămaşă de noapte, fără nici o problemă, nu e decât o altă întâmplare nesemnificativă. Concluzia asistentei şi a infirmierei „Bine că a ajuns întragă acasă” pare să fie concluzia tuturor şi rezolvarea situaţiei.

Dragii mei, eu mă opresc aici, am alte războaie şi lupte de dus în perioada asta pentru a mă mai încărca şi cu o luptă aproape imposibil de câştigat cu sistemul sanitar din România. Poate sunt o laşă, poate nu sunt altfel decât ceilalţi, însă sunt obosită, sunt epuizată de-a dreptul şi oricum aş fi singură împotriva tuturor. Încă o dată: vă mulţumesc pentru tot sprijinul, pentru toate contactele pe care mi le-aţi dat şi pentru toate mailurile pe care mi le-aţi trimis. Şi nu uitaţi: orice vi se întâmplă, luaţi atitudine, nu plecaţi capul pentru că altfel nimic nu se va schimba.

UPDATE: azi dimineata am fost la spital sa iau actele de externare ale mamei mele si am aflat ca pentru plecarea ei din spital, CHIAR EU as putea fi trasa la raspundere, din punct de vedere legal, daca eu eram tutorele mamei mele. Insa cum inca nu sunt, nu exista acte legale care sa demonstreze ca nu are discernamant. Deci spitalul se spala pe maini si eu trebuie sa tac. La fel ca noi toti. Sistemul e mult prea puternic pentru a i se impotrivi un singur om. De-asta am aflat pe propria piele de ce romanii tac si inghit. Pentru ca li se baga legea pe gat, care numai in favoarea lor nu e… trist. trist. trist. In zile ca astea, mi-as dori sa fug si sa las Romania in urma, oricat as iubi-o.

Țin neapărat să vă mulțumesc pentru încurajări și pentru încrederea și forța pe care mi-ați dat-o prin comentarii și mailuri. Mama mea este în siguranță, azi se întoarce acasă și după circul pe care l-am făcut ieri la spital, din oră în oră intrau asistenta sau infirmiera să verifice dacă e în patul ei. Ah, și nu le-am dat nici măcar un leu șpagă pentru a se ocupa de maica-mea cum trebuie, că nu meritau. Și mai mult de-atât, asistenta de miercuri m-a și auzit când vorbeam pe coridor cu Cezar și îi spuneam că nu vede de la mine nimic. Ieri n-am mai văzut-o la față.

Referitor la luarea de atitudine, m-am hotărât să nu fac și eu ca alții care au trecut prin ce am trecut eu zilele astea, să nu-mi bag capul în nisip ca struțul și să mă resemnez că las’ că trece de la sine. Așa că: mai mult…

Acum că am deschis cutia Pandorei și v-am povestit de mama mea și Alzheimerul ei, deși nu-mi place să vorbesc despre asta pe blog, mă văd nevoită să scriu undeva despre toate neplăcerile și nervii pe care mi-i provoacă statul și sistemul român când vine vorba de ajutor și servicii. Ideea e că oricum vorbesc și scriu degeaba că prin scrisul pe blog nu rezolv nimic. Însă, la momentul ăsta sunt MULT prea obosită și nervoasă pentru a face plângere pe undeva, dacă aș ști unde.

Să vă povestesc. mai mult…

Există blogger în România care n-a scris sau care n-a avut de-a face cu „minunatele” servicii ale Fan Courierului? Nu demult scria Oana despre pățania cu ei, nu de mult.

Deși m-am abținut de câteva ori, acum a venit momentul să fac și eu circ pe blog. Că la telefon am făcut-o deja. mai mult…

Dacă n-aș fi primit un mail, probabil nu mi-aș fi adus aminte… deh, probleme personale. Însa mă bucur că am primit acel mail, în care cineva îmi sugera să scriu despre un eveniment trist care s-a întâmplat cu fix 4 ani în urmă. Îmi scria: „Cred că ar fi cazul ca cineva dintre cunoscuții sau prietenii lui Raoul, Mirela, Cristi și Eliza, la patru ani de la tragicul accident, să aduca aminte de povestea lor. O poveste tristă , dar care pentru tineri ar fi de mare folos.”

Despre accidentul în care au pierit Raoul, Mirela, Cristi și Eliza am scris chiar pe 7 septembrie 2007, care era, dacă nu mă înșel, a doua zi după. Am mai scris și într-o leapșă despre cât de cool ești dacă ești mort. Azi, reiau ideea, pentru că niciodată nu e suficient să le atragi atenția tinerilor că nu e bine să meargă cu viteză. Si eu mai uit din când în când de sfatul ăsta, noroc însă că mașina mea nu e prea rapidă. De acum 4 ani s-au mai întâmplat sute de accidente în care au murit tineri, din vina lor, din cauză că au uitat să ridice piciorul de pe accelerație.

Raoul, Mirela, Cristi și Eliza au murit toți pe loc. Din cauza vitezei. Am spus în leapșa mai sus pomenită, o chestie pe care o repet: locul în care trebuie să ajungeţi e mereu acolo, viaţa voastră poate să nu mai fie. Poate dacă ar mai fi trăit și azi, Raoul și Mirela ar fi fost căsătoriți și fericiți. Acum se țin de mână acolo unde sunt împreună pe veci. În pământ.

sursa foto