Ziua de 8 martie pentru mine nu e Ziua Femeii, e Ziua Mamei, pentru că aşa am învăţat la şcoală şi aşa îmi aduc aminte de ea. Primesc flori şi urări de „La mulţi ani!” de la femei şi de la bărbaţi şi nu simt nimic. Poate şi pentru că nu mă consider încă femeie în adevăratul sens al cuvântului – cred că momentul ăsta o să coincidă cu ăla în care o sa devin soţie, mamă sau poate atunci când mă voi muta de la ai mei.
Aşa că azi, eu o sărbătoresc pe mami şi numai pe ea. În ultimii doi ani relaţia cu mama mea a fost una foarte… sumară, simplificată, înstrăinata într-o anumită măsură, pentru că mama mea nu mai e cea care a fost. Mi-e greu să scriu despre asta pentru că mă podideşte plânsul, aşa cum a podidit-o pe ea când i-am dat florile acum câteva minute.
O revelaţie târzie de azi noapte mi-a arătat că mama mea e mereu cu mine. Pe mine. Şi când nu va mai fi, ea tot acolo va rămâne. Pe mâna mea dreaptă, pe dosul palmei, aproape de încheietură, sub forma unui semn destul de puţin vizibil. Mama mea e acolo, mereu va fi acolo, mai adânc înrădăcinată decât un tatuaj, mai dânc înfiptă decât realizez eu.
Aş vrea să-i mulţumesc pentru ceva, măcar pentru un lucru, însă am atâtea pentru care să-i cer iertare încât mai bine aş începe cu asta.
Şi mi-e atât de dor de mama mea…

Aş vrea să spun că sunt copleşită, da’ încă n-ar fi adevărat, pentru că eu încă nu realizez ce s-a întâmplat aseară la Timişoara. Încă nu îmi dau seama cât bine s-a făcut, cât s-a amplificat speranţa lui Daniel Răduţă, câtă energie pozitivă s-a transmis şi cât de pline de fericire au fost sufletele aseară la Hotel Timişoara. Ba da, asta de la urmă pot să o conştientizez, că am simţit-o şi eu. Dragilor, licitaţia de aseară a fost a fost un vis devenit realitate. Un vis al lui Daniel şi un vis al nostru, al tuturor celor care încă mai cred (şi pe bună dreptate) că oamenii sunt totuşi buni. Aseară am demonstrat, nu numai noi, cei prezenţi acolo, ci toţi care am donat câte ceva pentru Daniel  că se poate, că e posibil dacă vrem şi dacă punem mâna să facem ceva. Aţi aflat probabil de pe twitter sau de pe bloguri că suma care s-a strâns a fost 8000 de euro şi asta doar de la vreo 100 şi un pic de oameni.

Au fost momente emoţionate, altele amuzante, dar absolut niciunul neplăcut. O seară perfectă în care am simţit de mai multe ori cum ni se zburleşte părul pe noi, o seară în care am simţit că avem puterea să îi redăm unui om viaţa. Dacă nu ştiţi cum e, încercaţi – s-ar putea să vă placă.

Momente emoţionate au fost când cei de la Phoenix şi-au făcut apariţia şi când au licitat pentru un vinil (primă ediţie) de-al lor, dar pe care i l-au lăsat lui Contra cu tot cu autograf. Nu mai ştiu exact cât s-a licitat, da’ a ajuns oricum la o sumă mare. Apoi, emoţionant a fost când Florin Chilian a licitat o brăţară de-a lui Milo pentru soţia lui Daniel. Sau când un simbol al Timişoarei, un tricou al echipei Poli, semnat de toţi, a ajuns din nou la o sumă impresionantă. (Iertare, da’ chiar nu ştiu sumele exacte şi n-aş vrea să vorbesc prostii).

Apoi ne-am amuzat când Morar negocia cu cei care licitau şi reuşea să scoată de la ei 100 de ron în plus, sau când încerca să îl convingă pe Florin Chilian să liciteze pentru ceva ce nu-l interesa – vezi tabloul cu Băsescu şi cu mămăliga. ) Am râs în hohote când Chilian ne-a pus să ne ridicăm în picioare pentru că urmează să cânte imnul naţional. Şi la insistenţele lui ne-am ridicat. El a cântat ceva cu „n-am chef sa mă duc la muncă”.
Au cântat The Sîrbs cam aşa (scuze pentru calitatea proasta a sunetului ). Deşi noi îi ştiam, tot am vibrat odată cu vocea lui Ovi.

A cântat şi fratele lu’ Corina, la fel de frumos şi suav.
Cristina şi Nebuloasa au plâns, zânelor nu le venea să creadă.
Adi Hădean a gătit atât de bine, şi chiar dacă eu n-am mâncat din coastele alea de porc (pentru că eram la pozat şi nu mi-am mai găsit farfuria când m-am întors da’ nu-i cu supărare, că s-a bucurat altcineva de mâncarea mea) am savurat aperitivul şi desertul.
Cu ocazia asta le-am cunoscut pe zâne (Diana, Oana, Mika, Ruxa, Anca, Innocente) pe Crivăţ,  Adi Hădean şi i-am revăzut pe Piticu, Denisa şi Sebi.

Dintre bloggerii timişoreni au fost Horia, Raul, Crina, Adi, Elena, Camytzi, Clawd, Anda, Dani, Cristi (mai mult fotograf decât blogger), Bloodie, Tudor, Ovi, Corina, Daciana, Milo, Daniel Sima, Ildi, Raka, şi sper că n-am uitat pe nimeni.

Înainte să trecem la poze, vreau să fac o plecăciune pentru zânele timişorene: zânul Mile Carpenişan, în primul rând că a avut minunata idee şi iniţiativă, zâna-soţie a lui Mile, căreia nu vreau să îi dau alt nume decât al ei şi pe care acuma nu mi-l aduc aminte , zână supremă, Nebu, pentru tot entuziasmul pe care l-a depus, pentru zilele întregi în care nu s-a odihnit, pentru toată inima ei mare pe care şi-a pus-o în acest eveniment, pentru zânul Raul, care de pe norişorul lui de fum al trabucului a adus acestui eveniment adaosuri şi idei nespus de valoroase şi nu în ultimul rând zânei Cristina, care cot la cot cu Nebuloasa, a muncit pentru acest eveniment cu acelaşi entuziasm, poate chiar cu mai mult, cu care lucrează pentru orice eveniment pe care îl organizează. Later edit: am uitat sa mentionez o zana, fara de care evenimentul n-ar fi iesit asa de bine: Amalia Matei.

Mă simt binecuvântată că îi cunosc pe aceşti oameni şi că am ocazia să învăţ atâtea de la ei. Felicitări, dragilor şi fie ca acesta să fie doar începutul.

Şi acum: POZE.

Later edit: dovada ca am fost si eu acolo )

Evident, ii multumesc lui Iubi ca a licitat pentru avatarul meu de pe twitter, si ca il va scoate din nou la licitatie pentru Daniel, pe site-ul zanelor.

Io aş încerca să scriu despre ce urmează să se întâmple în  Timişoara, da’ sunt atât de emoţionată, de entuziasmată şi de bucuroasă să iau parte la ceva de genul, încât nu-mi găsesc cuvintele să vă spun aşa frumos cum a făcut-o Nebuloasa.

De fiecare dată când văd la televizor concerte caritabile, de genul celui pentru Haiti sau cel pentru încălzirea globală, mi se face inima cât un purice şi mă podidesc lacrimile. Pentru că solidaritatea e cel mai uman sentiment, e definiţia supremă a omului, e bunătatea şi mila şi altruismul la un loc, e ceea ce ne salvează, ceea ce ne umple sufletele de bucurie şi ceea ce ne face să ne simţim un pic mai buni. Şi solidaritatea va fi personajul principal pe 27 februarie, când ne vom strânge la Hotel Timişoara pentru a aduna bani pentru Daniel Răduţă.

Cine nu ştie încă povestea lui, aflaţi că Daniel a fost diagnosticat cu leucemie, şi pentru operaţia care îl poate salva, are nevoie de o sumă mare de bani. S-au strâns deja foarte mulţi, dar şi mai mulţi au rămas să se strângă.

Pentru asta, noi, bloggerii timişoreni, ne alăturăm iniţiativei lui Mile Cărpenişan şi vom participa la o licitaţie. Invitatul de onoare, Adi Hădean, ne va găti, The Sîrbs ne vor încânta, şi toată lumea e invitată să liciteze pentru această cauză nobilă.

Abia aştept întâlnirea asta pentru că gândul că ea contribuie la speranţa de viaţă a lui Daniel, mă umple de bucurie şi credeţi-mă că ştiu cum e să ai o speranţă cât de mică, ştiu cum e să răsufli uşurat după multe răspunsuri negative, ştiu cum e să plângi de fericire când lumea îţi întoarce şi obrazul lui bun, nu doar spatele.

La licitaţie s-au înscris deja câteva obiecte, printre care şi al meu. N-o să vă spun despre ce e vorba pentru că e o surpriză la care trebuie să muncesc un picuţ, dar nu prea mult.

În altă ordine de idei, dar păstrând aceeaşi temă, ieri a luat naştere un alt proiect deosebit de frumos, la fel, dătător de speranţă, de bucurie, de o şansă la viaţă, un proiect căruia îi doresc să aibă succes şi rezultate.

Nu cred că există senzaţie mai frumoasă şi mai pură decât aceea de a face un bine unui om care fără ajutorul tău s-ar putea risipi…

Caţel simpatic în vârstă de 6 ani, sprinten şi vesel mereu, fără mofturi la mâncare, dar cu maniere deosebite (ştiu să mânânc cu furculiţa – dacă îmi dă altcineva, evident), caut căţeluşă de talia mea, care, la cât de disperat sunt, nu contează cum arată, ideea e să nu fie mai înaltă decât mine.

Vă rog, dacă aveţi sau ştiţi pe cineva care are o pudeliţă în calduri, să-mi trimită un mail urgent, că altfel o să mă scoale ăsta în fiecare noapte şi o să mă plimbe pe străzi looking for some action.

Dificilă muncă mi-a dat Luci… Atât de dificilă încât o sa fiu laconică şi  o să-l dezamăgesc pentru că, probabil, se aştepta la mai multă vorbărie din partea mea.

El mă întreabă : „Ce e mai frumos decât un zâmbet de copil?”

Aţi avut vreodată starea în care o mie de gânduri pedalează prin mintea voastră şi nici unul nu e atât de aproape sau de coerent pentru a-l opri în loc? Ei bine, aşa mi s-a întâmplat mie când am citit întrebarea. M-am gândit la lucrurile care mă înduioşează, care mă fac să mi se topească inima de drag, care mă dezarmează instant şi care îmi dau certitudinea că în momentul ăla sunt un om fie mai bun, fie insuficient de bun. M-am gândit la ochii umezi ai unui căţel, la torsul recunoscător al unei pisici, mi-am adus aminte cât de mult iubesc animalele şi cum aş face orice pentru ele… Însă nici o altă imagine nu poate concura cu un zâmbet de copil.

Am fost tentată să spun că zâmbetul viitorului meu copil e mai presus de zâmbetul unui copil oarecare. Dar apoi m-am gândit la toţi copiii bolnavi care nu se pot bucura de copilărie aşa cum o fac cei sănătoşi, care zâmbesc sincer din toată inimioara lor, care se bucură cu toată fiinţa de o jucărie sau de o ciocolată. Si pot spune că NIMIC nu e mai frumos şi mai înduioşător decât un copil care zâmbeşte cu tot chipul.

Dacă vreţi să aşterneţi un zâmbet sincer pe feţele copiilor bolnavi de leucemie, haideţi vineri, la ora 16, la Palatul Baroc, la vernisajul expoziţiei cu vânzare în scop caritabil: O fotografie. Un scop. Un zâmbet. Şi vărul meu expune acolo.

Dupa multe luni de chinuri, dupa prea multe ore in care isi astepta sfarsitul, bunicul meu a murit. Aseara. A trait o viata lunga fiind si bun si rau, a fost lucid pana in ultima clipa si abia dupa ce si-a vazut cei trei copii, a putut sa inchida ochii pentru totdeauna. M-am bucurat ca a scapat de atata durere fizica si sufleteasca. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace si sa-i ierte pacatele.

Eu? Eu am un sentiment ciudat… o teama impletita cu resemnarea si o presimtire ca e abia inceputul. Nu m-am intalnit cu moartea decat de doua ori in viata – prima oara cand a murit strabunica mea si apoi cand mi-a murit primul catel. Acestea au fost mortile care au sapat adanc de tot in sufletul meu… Cea a bunicului meu, vine mai mult ca o alinare, pentru ca la 94 de ani, ai trait deja suficient si cand ultimele luni iti sunt pline de durere, numai sa traiesti nu mai vrei.

Doamne, doar daca ar trai parintii mei cand eu voi avea 65 de ani…

Stiu cum e sa dai din colt in colt, cum e sa te simtit neputincios, sa te rogi si sa speri ca totul va fi bine. Stiu si cum e cand toate astea se intampla din dragoste pentru cainele tau.

Pe cei care cunoasteti sentimentele astea si pe cei care isi pot imagina o astfel de durere, ii rog sa o ajute pe Maia. Cum pot.

Aaaah, nu v-am spus. Poate aţi aflat deja între timp, da’ just to make sure că ştiţi şi ca să consemnăm aici pe blog. Căţeluşul găsit de prietena mea a fost adoptat de Dani şi dus la sat la mama lui. Fără ajutorul lui Dojo probabil n-aş fi reuşit şi îi mulţumesc încă o dată că a preluat mesajul şi că am putut să îi oferim micuţului (mare) o căsuţă şi o familie care să îl drăgălească şi să îl iubească aşa cum merită orice căţel.
Dani a pus nişte poze cu Rex şi un filmuleţ.

Din nou tristeţe, din nou durere, din nou lacrimi şi din nou deznădejde.

Dar nu vă plictisesc, ci vă aduc la cunoştinţă două fapte bune pe care le puteţi face. Aşa, ca de sărbători:

1.    Plaiul nu inseamnă doar un festival, ci şi implicarea în acţiuni civice mai serioase. Cum ar fi donarea de sânge. Pe foarte scurt, informaţii din mailul pe care l-am primit de la ei: „Întâlnirea va fi vineri 11.12.2009 la ora 8 (cu o marjă de eroare în ideea că vor fi câţiva întârziaţi, e în regulă) în fata la Centrul de transfuzii! Am ales o oră aşa de dimineaţă fiindcă mulţi probabil trebuie să ajungă la lucru!” Bannerul de susţinere este acesta.

2.    Campania Samsung More Than Talk demarează în primul rând pe pagina de Facebook, unde vă invit să intraţi şi să luat badge-ul de susţinere, iar într-una dintre zilele următoare va avea loc o sesiune de Q&A pe tema cancerului de sân, dar vă zic eu mai multe la momentul potrivit.

Asta puteţi face. Un mic bine, e cel mai mic. Să daţi de veste.

Ştiu că aţi citit şi aţi văzut sute de asemenea anunţuri, şi ştiu că mulţi veţi trece mai departe la alt blog, dar nu pot rămâne indiferentă când cineva mă roagă să caut un stăpân pentru un animal. În afară de pisicuţă mi-am mai pus blogul şi la dispoziţia altor animăluţe (1, 2) şi n-am avut şanse de reuşită. Sper ca de data aceasta să se găsească cineva care să îl vrea pe frumosul de mai jos.

O prietenă de-a mea l-a găsit pe stradă. Are între 8 şi 10 luni şi deja se vede că e un căţel de talie înaltă. Aş vrea tare mult să îi găsim împreună un stăpân pentru ca prietena de care vă ziceam nu mai poate să-l ţină prea mult. Are deja câteva animale şi îi e greu cu încă unul.

Dacă ştiţi pe cineva care stă la casă, în Timişoara sau undeva la sat în judeţul Timiş, să-mi dea numaidecât de ştire că nu se ştie unde poate ajunge micuţul ăsta.
Vă rog din suflet să daţi vestea mai departe.