Musai să pun un disclaimer la postul ăsta, ca să nu avansați cu lectura și să credeți că vorbesc pe bune, da’ m-a amuzat așa tare cuvântul ăsta („coțohârlă”) găsit pe blogul lui Anne-Marie (comentariul Andreei) încât am decis că-l fac titlu de postare. Deci nu, colegele mele nu sunt coțohârle, da’ cu siguranță colegele altcuiva sunt. Iar în acest articol vă vor vorbi despre cât de fain e să lucrezi cu oameni care sunt pe aceeași lungime de undă cu tine, cu femei care nu bârfesc, care nu critică și nu se uită la tine cu superioritate. mai mult…

Cred că am mai spus cu câteva ocazii cât de fain e la mine la lucru, da’ dacă n-am spus… o să dezvolt într-un post viitor.

Ok, ok, vă zic acuma un pic: la mine la lucru e atât de fain încât șeful meu ne face de mâncare, ne cumpără căpșuni sau ananas și ni le pregătește – noi numai să mâncăm, ne cumpără înghețată, ne duce la cafea și la restaurant o dată pe lună (ne ducea în fiecare vineri, dar am hotărât să economisim banii ăia și să mergem în două team-building-uri pe an) și câte și mai câte. mai mult…

Despărţirea pe care am pomenit-o acu câteva zile nu e despărţirea la care s-au gândit unii. Am spus prin comentarii, pe alte bloguri, pe twitter, la telefon că mi-am dat demisia. Adică am spus „buh-bye” jobului ideal (pentru mine), dar mai mult decât atât unor oameni care mi-au pătruns la inimioară. Şi despre ei este acest post, nu despre demisia mea. Răspunsul la întrebarea din titlu o să-l aflaţi la capătul postului, pentru că acum trebuie să vă vorbesc despre ei. Despre cea mai faină echipă pe care am avut-o vreodată. Asta nu înseamnă că celelalte echipe din care am făcut parte n-au fost ok sau cele care vor urma nu se pot ridica la nivelul ei, pur şi simplu, până acum, de un an de când sunt cu ei, totul a fost frumos. Şi pentru că vreau să le spun fiecăruia în parte câteva cuvinte, o să-i iau în ordinea aşezării la birou, ca nu cumva să mă suspecteze de favoritism. mai mult…

Există anumite situaţii în care sunt chiar ascultătoare şi urmez sfaturile altora. Aşa se face că google docs-ul meu s-a pricopsit cu un alt excel (încă unul!!!) ce poartă numele de Blogging schedule. După învăţămintele lui nenea ProBlogger şi tanti Dojo.

E mult mai uşor aşa şi n-ar trebui să rămân fără subiect, odată ce am categoria deja stabilită. A funcţionat timp de două săptămâni, dar azi m-am împotmolit. În dreptul zilei de marţi mi-am planificat să scriu despre jobul meu, că mi-am dat seama că acea categorie e cam goală şi nu prea vorbesc despre cum e la mine la lucru. Partea nasoală e că n-am ce să vă spun. Mă gândeam atunci când am programat temele că o apărea ceva până îi vine rându’. Da’ nu. N-a apărut. mai mult…

În 3 ani de zile, n-am iniţiat nici o leapşă. Poate e timpul. Aşadar, o leapşă despre munca noastra cea de zi cu zi*. Cu întrebări, evident:

1. Câte zile lucrezi pe săptămână?
5. De luni până vineri. Mă refer strict la locul de muncă. În rest, mai prestez cu drag şi spor şi pentru alte site-uri.

2. Câte ore lucrezi pe săptămână?
40. Şi îmi e de ajuns. Am mai explicat eu cum văd serviciul şi locul pe care îl ocupă în viaţă.

3. Ai un program fix? O rutină?
Da. Zilnic de la 9 la 17:30, nici mai mult, nici mai puţin, cu excepţia zilelor în care trebuie să plec mai repede, dar pe urmă, recuperez.

4. De câte ori pe zi îţi iei pauze la serviciu?
Una de jumătate de oră, la prânz, în jurul orelor 12-13. În rest, bat coclaurii internetului după fiecare task pe care-l termin. Am nevoie de puţină destinere, or else…

5. Câte ore pe zi petreci scriind şi citind emailuri?
Având în vedere că eu sunt obsedată de email, de cel personal, mai ales, îl verificam cam în fiecare oră. Acum mi-am instalat pluginul de webmail şi nu mai tre’ să intru decât când văd că am primit ceva. Pe cel de lucru, nu prea petrec timp deloc că nu prea primesc mailuri importante. Ori sunt spamuri, ori notificări, ori mesaje trimise unui grup, care pe mine nu mă prea vizează.

6. Care e primul lucru pe care îl faci când ajungi la lucru?
Cum instalarea laptopului şi scoaterea tuturor lucrurilor din geantă nu se pune, primul lucru pe care îl fac e să-mi verific mailurile. Apoi salut lumea pe twitter, îmi fac cafeaua şi mă pun să lucrez.

7. Cu cine bei cafeaua şi cine o face?
Eu mi-o fac, fie un ness, fie la aparat. De regulă o beau pe twitter la un #remotecoffee, cu cine se nimereşte.

8. Un exemplu de office fun?
Oh, la un moment dat, office fun-ul se petrecea pe twitter, acuma mă rezum la poze sau chestii de pe net pe care le împart cu colegele mele.

9. Când nu lucrezi, cum îţi petreci timpul?
Întrebarea asta li se potriveşte cel mai bine workoholicilor, dar, hai să răspund şi eu. Citesc, în primul rând, apoi mă uit la seriale, fac tot felul de treburi pe care n-are cine să le facă, iar de ieşit, ies doar în weekend şi destul de puţin. Situaţia e de aşa natură încat prefer să stau mai mult pe-acasă.

Curioasă fiind, îi pasez leapşa lui Roxi, Dora, Liviu şi lui Tac’su. Da’ m-aş bucura şi dacă cei nelepşuiţi răspund în comentarii.
__________
*Această leapşă nu e originală în totalitate, am găsit unele întrebări pe alte bloguri din US.

De vreo cateva săptămâni încoace, tot ce-mi doresc e ceea ce-mi doream şi în timpul şcolii când veneam de la ore: să nu fac nimic după-masă. Să nu am teme, să nu am de învăţat, să mă pot plictisi în voie. Dar ce prostii vorbesc, că eu nu mă mai plictisesc de ceva ani buni. Acum nu mai am lecţii, am proiecte, colaborări, deadline-uri şi muuuult, muuuuult de scris. Şi ca o balanţă veritabilă ce sunt, nici asta nu mă mai mulţumeşte, deşi cea mai aprigă dorinţă a mea era să îmi câştig pâinea din scris, din tastat, din idei, din propoziţii.

Deci, zilnic vin acasă, după 8 ore de tradus, reformulat, parafrazat, scris şi concentrat la diverse chestii pe care nu le cunosc, dar cărora trebuie să le dau o formă coerentă şi un înţeles logic, şi după ce mănânc două felii de pâine prăjită cu cremă de brânză şi cu salam, mă pun din nou la calculator să dau formă şi sens altor texte şi altor idei. (ioi, ce propoziţie lungă)

Şi tot stând eu şi dorindu-mi mai mult timp liber, mi-am reconfirmat un lucru pe care îl ştiam deja despre mine. Nu voi putea niciodată trăi pentru munca mea, ca să câştig bani sau ca să trag satisfacţii din ea. Pentru că munca şi rezultatele ei nu-mi vor oferi niciodată satisfacţia supremă. Evident, mă bucur când îmi iese ceva bine, când învăţ o chestie nouă, când pot să ajut pe cineva cu cunoştinţele mele, dar atât. Să lucrez mai mult de 10 ore pe zi, la lucru, acasa, în weekend sau noaptea nu e pentru mine. Pur şi simplu ţin prea mult la libertatea mea, la posibilitatea de a-mi gestiona timpul liber cum vreau eu, pentru a fi o workoholica. Oricât mi-ar plăcea ceea ce fac, şi îmi place chiar dacă mă plâng, consider că e suficient dacă prestez 8h pe zi, 5 zile pe săptămână. Ce depăşeste aceşti termeni îmi creează disconfort. Atât de mult, încât mă simt rău fizic. Mă doare stomacul, ameţesc, sunt irascibilă, n-am răbdare, etc. Deci şi pentru sănătatea mea e mai bine să lucrez atât cât pot. Cât despre bani… ah, ei niciodată n-au fost un motiv pentru mine. Mie nu-mi plac banii, dar din păcate, îmi condiţionează viaţa. Fir-ar.

Îi admir pe cei pe care munca îi entuziasmează zilnic, pe cei care se duc dimineaţa la lucru cu o tonă de idei în creieri şi cu nerăbdarea de a începe un proiect nou, însă n-aş putea fi niciodată unul dintre ei. De-asta am un job simplu, care nu ma solicită 24h/24, un job de care nu depinde nimic, un job de 8h cu weekendurile şi sărbătorile libere. Şi chiar dacă ştiu că pot mai mult, gândul că la ora 17:30 ziua de lucru chiar s-a încheiat, mă linişteşte nespus. Iar despre oamenii ca Ryan Bingham… n-am o părere prea bună.

Unii dintre voi sunteţi şefi, mai mulţi poate vă doriţi să ajungeţi şefi, dar aproape toţi aveţi unul, mai bun sau mai rău, după posibilităţi.

Având destule joburi până acuma, am avut tot atâţia şefi, uneori chiar mai mulţi. N-o să fac o analiză a modului de lucru al fiecărei naţii cu care am lucrat, ca n-are rost, aproape toţi îs la fel.

O să vorbesc în schimb despre atitudinea lor faţă de angajaţi şi despre cuvântul magic „apreciere”…
Nu despre aprecierea de la sfârşit de an când bossul ăl mare, sau secundul lui, murmură abia inteligibil binecunoscutul discurs de mulţumire menit să ne flateze şi să ne convingă că datorită nouă firma a prosperat /a crescut/ s-a dezvoltat. Cred că mai toţi aţi auzit măcar o dată un discurs de-asta şi mai toţi aţi ridicat sprânceana cu amărăciune fără să credeţi o iotă din ce zic ei şi cu atât mai puţin să vă simţiţi importanţi.

Aprecierea de care vorbesc e cea din timpul anului, acele cuvinte spuse în momente cheie, cuvinte care motivează, care dau un impuls să faci mai mult, să fii lăudat mai mult. Nu ştiu câţi şefi fac asta, dar toţi ar trebui să înveţe.
E ca la şcoală, când iei cea mai mare notă din clasă şi mergi ca un cocoş printre colegi şi îndrăgostindu-te de sentiment, vrei mai o dată şi încă o dată şi înc-o dată.

Mie îmi place să fiu apreciată şi lăudată atunci când fac ceva bine. Mă motivează, mă flatează şi ma ambiţionează. Şi am realizat asta abia la actualul job, unde şeful meu nu se zgârceşte la cuvinte când vine vorba să formuleze o apreciere. Am primit laude şi la celelalte joburi, într-adevăr, mai rare, dar nu le-am băgat în seamă pentru că sunau prea spart, prea fals şi nu păreau spuse pe bune. Deşi aici nu mă aşteptam să dau pe cineva pe spate, aveam impresia că fac umbră degeaba în biroul ăla cu prea mulţi oameni, că nimeni nu mă observă şi că nimeni nu mă băga în seamă, pentru că nimeni nu-mi spunea nici „dă-te mai încolo” (doar „muta-te la alt birou” ), ei bine, aici s-a întâmplat minunea de a primi un mail, trimis întregii echipe, în care mi se mulţumea pentru munca depusă şi mi se transmiteau felicitările de rigoare. :”> chiar daca era un mail şi n-a venit prin viu grai, God, it felt so good!

Am ajuns acasă, răspândind numai pene în jurul meu, abia aşteptând să le spun părinţilor şi după ce le-am spus, reacţia tatălui meu: „Da’ bani mai mulţi îţi dau?!” :-s

Am un salariu decent cu care mă descurc bine pentru că locuiesc cu ai mei. Dacă aş locui singură, cu Iubi, în chirie sau mai ştiu eu cum, nu ştiu dacă m-aş descurca şi atunci poate laudele astea nu m-ar impresiona.
N-am scris postul ăsta ca să mă laud că am fost lăudată ci pentru a vă întreba daca pentru voi contează, daca aprecierea aia are vreun efect asupra voastră, dacă vă faceţi munca încercând să vă autodepăşiţi şi mai ales dacă merită?

Stiţi cu toţii, sau aproape cu toţii ca am un job nou. Sunt aici deja de o săptămână şi vă spun sincer că în fiecare zi abia aştept să se facă ora 17 să plec acasă. Pentru că mă plictisesc din cauză că încă n-am de lucru. Abia aştept să vină şi să fac şi eu ceva productiv, să nu mă uit la ceas de 10 ori pe oră să văd cât a mai rămas până mă car.

Aşa că, citind bloguri îmi vin o sumedenie de idei şi le tot trec in drafturi, că deşi frec menta, mi-e jenă să scriu posturi. Una dintre ideile astea se leagă tot de joburi şi de frustrarea general valabilă că în România nu poţi să traieşti din pasiune. Adică să câştigi bani din pasiunea pe care o ai. Eu am o kilă de pasiuni si de dream-joburi pe care aş putea să le fac precum o workoholică, dar din păcate resursele financiare câştigate din ele nu m-ar hrăni nici pe juma’ de lună, ce să mai povestim să mă şi îmbrace sau să mă trimită în vacanţă. Motiv pentru care m-am gândit să pun pe o listă (cum altfel?) dream-joburile mele.

Vânzătoare de cărţi – ca si fleur du lys aş adora să lucrez într-o librărie. Să pun toată ziua mâna pe cărţi, să le înregistrez, să le comand, să le răsfoiesc… oh, orgasmic nu alta…

Patroană de pensiune – să am o pensiune în oraş sau undeva la munte ar fi un stil de viaţă ideal pentru mine. Să primesc mereu turişti, să mă întreţin cu ei, să îmi povestească despre locurile din care vin, impresiile pe care şi le-au facut aici… that kind of stuff…

Ingrijitoare la un adăpost de câini sau patroana de adapost de câini – ioi, inconjurată de lătrătoare toată ziua, de ochi de-aia care nu mai ştiu cum să îţi mulţumească, să umblu să le fac rost de mâncare, de părinţi adoptivi, Doamne cu câtă plăcere aş face-o!

Ghid turistic – să mă plimb cu turiştii prin diverse ţări şi oraşe, să le povestesc despre istoria locurilor, să am posibilitatea să văd şi să învăţ cât mai multe despre destinaţii diferite. în aceeaşi categorie intră orice meserie care mă pune pe drumuri şi în care tre’ să le arat oamenilor ceva.

Hm… se pare că’s cam puţine…înainte să scriu postul aveam impresia că’s mai multe. Oricum lista rămâne deschisă, deci e oricând timp de completări.
Ideea principala din tot postul ăsta e că orice implică animale, cărţi şi călătorii e pe gustul meu. Are cineva un job disponibil în domeniile astea şi cât de cât bine platit?

Acum 2 ani şi jumătate mă plimbam pe la interviuri ca şi când aş fi avut un iubit si m-aş fi întâlnit cu el. Cam vreo 2 luni am umblat din firmă în firmă şi fie nu-mi conveneau condiţiile, fie nu mai reveneau cu un telefon. Pana când am ajuns în clădirea CEC-ului, aia mare de pe Torontalului la un test. Seara la 6, când te întorci de la spital, după ce tatăl tău fusese operat nu-ţi vine să dai nici un test. Nici măcar nu-ţi mai pasă ce se întâmplă la interviul ăla, dar te duci, să nu laşi ocazia să treacă pe lângă tine. Şi după câteva zile îmi sună telefonul pentru a mă întoarce în acelaşi loc la un al doilea interviu. Nu obţinusem postul pentru care am dat testul (cel de copywritter), că deh, nici măcar nu făcusem un efort, dar mi s-a oferit un alt post nou înfiinţat si anume acela de link builder. Eu aşteptam un răspuns de la altă firmă, care m-ar fi vrut ca translator şi la postul ăla îmi sclipeau ochii ca licuricii. Nu prea eram curioasă de ăsta. Şi chiar dacă mi-am permis să le spun şefilor că îi sun eu dacă vreau postul, totuşi m-au mai sunat încă o dată şi am acceptat. În afară de franceză şi engleză nu ştiam să fac nimic. Nici măcar shortcut-urile de pe tastatură nu îmi erau familiare, nici cea mai mică operaţiune de SEO nu-mi ajunsese la ureche. Am învăţat. Am citit, am lucrat singură, am greşit şi am învăţat din greşeli. Şi am ajuns să îndrăgesc mult domeniul ăsta, atât de mult încât nu mai vreau să-l schimb. mai mult…

La cererea unor cititori ma simt obligata sa mai scriu inca un post despre jobul meu, pentru ca multi sunteti nedumeriti. Ăsta nu vă clarifica mare lucru si poate nici eu nu v-am ajutat prea mult.

Sa incepem cu inceputul: meseria mea se numeste link builder. Cei care lucreaza in SEO (Search Engine Optimisation) poate au o vaga idee, celorlalti o sa va explic. Link building inseamna asta, adica obtinerea cat mai multor linkuri de calitate (de la site-uri cu autoritate) si mai ales directe care sa aduca trafic la tine pe site si care sa ii creasca Page Rankul in ochii Tatalui atotputernic, si anume Google. Cu cat are mai multe linkuri si mai mult trafic, un site urca in cautarile pe motoare in functie de keywords. Ma rog, procesul e mai complicat, exista anumite strategii, nu intram in detalii. Sper ca ati prins ideea pana aici.

Eu, printre altele, am in desfasurare un proiect care este cam… erotic. (Este un site cu webcamuri unde nenii aia urati, who can’t get a decent date, suna si se autosatisfac vazandu-le pe amatoarele care presteaza acolo). La inceput am fost cam oripilata de idee pentru ca pentru asemenea site tre’sa ceri si sa obtii linkuri de la site-uri de gen pentru ca daca primesc de la site-uri vanzatoare de scutece nu e prea ok. Si sa ma vedeti pe mine plimbandu-ma pe www numai pe site-uri porno cu poze, filmulete, bloguri cat de explicite se poate si alte alea. La un moment dat nici nu le mai bagam in seama, dar socul de la inceput a fost puternic. A devenit chiar amuzant si cum am mai zis, sunt experta in sinonime si jargoane in franceza din campul lexical pornografic… In birou distractie maxima si caterinca pe baza proiectului meu.

Una din strategiile pe care le adopt in obtinerea de linkuri e comentatul la bloguri. Si ce fel de bloguri??? Erotice. Se dezbraca alea pe acolo si se exhiba intr-un hal de ramai socat. Sa nu mai vorbim de ce scriu pe bloguri ca fac sau ca ar face. Si sa ma vedeti pe mine in ipostaza de barbat (ca deh, sufar de personalitate multipla) cum as linge, as trage, m-as juca cu diferite parti ale corpurilor lor. Sunt cat de perversa pot, desi la inceput facem niste commenturi de-a dreptul literare.

Si cam asta e. Sper ca v-am satisfacut curiozitatea si sa nu cereti linkuri ca nu va dau.