Post început sâmbată
Scriu şi eu repede, ca să nu se aglomereze informaţia. Nu de alta, da’ diseară e party din nou şi na, mi-e că poate n-o să-mi mai amintesc multe.

Dacă n-aţi citit încă pe alte bloguri, pe twitter sigur aţi aflat câte ceva din ce s-a întâmplat azi prin #timisoaranoastra. şi cu siguranţă deja ştiţi că a fost minunat şi extrem de bine organizat. Adevărul e că nici n-avea cum să iasă altfel, având în vedere că de la organizatori nu te puteai aştepta să dea greş în vreun fel. Read the rest of this entry &raquo

Deci pozele de sambata seara, facute Iubi si de mine. Alea cu focusul aiurea sunt opera mea

Read the rest of this entry &raquo

Până acum vreo 5 zile, să fiu înconjurată de oameni care zâmbesc şi se simt bine, care pentru câteva ore uită de orice greutate şi tristeţe, mi-ar fi fost greu de suportat. Pentru că nu puteam sta mai mult de o oră faţă în faţă cu cineva fără să mă apuce depresia sau, dintr-o dată, cheful subit de a-i da shut down  şi a mă retrage în durerea mea.

Însă miercuri am făcut o excepţie pentru că am vrut neapărat Read the rest of this entry &raquo

Aş vrea să spun că sunt copleşită, da’ încă n-ar fi adevărat, pentru că eu încă nu realizez ce s-a întâmplat aseară la Timişoara. Încă nu îmi dau seama cât bine s-a făcut, cât s-a amplificat speranţa lui Daniel Răduţă, câtă energie pozitivă s-a transmis şi cât de pline de fericire au fost sufletele aseară la Hotel Timişoara. Ba da, asta de la urmă pot să o conştientizez, că am simţit-o şi eu. Dragilor, licitaţia de aseară a fost a fost un vis devenit realitate. Un vis al lui Daniel şi un vis al nostru, al tuturor celor care încă mai cred (şi pe bună dreptate) că oamenii sunt totuşi buni. Aseară am demonstrat, nu numai noi, cei prezenţi acolo, ci toţi care am donat câte ceva pentru Daniel  că se poate, că e posibil dacă vrem şi dacă punem mâna să facem ceva. Aţi aflat probabil de pe twitter sau de pe bloguri că suma care s-a strâns a fost 8000 de euro şi asta doar de la vreo 100 şi un pic de oameni.

Au fost momente emoţionate, altele amuzante, dar absolut niciunul neplăcut. O seară perfectă în care am simţit de mai multe ori cum ni se zburleşte părul pe noi, o seară în care am simţit că avem puterea să îi redăm unui om viaţa. Dacă nu ştiţi cum e, încercaţi – s-ar putea să vă placă.

Momente emoţionate au fost când cei de la Phoenix şi-au făcut apariţia şi când au licitat pentru un vinil (primă ediţie) de-al lor, dar pe care i l-au lăsat lui Contra cu tot cu autograf. Nu mai ştiu exact cât s-a licitat, da’ a ajuns oricum la o sumă mare. Apoi, emoţionant a fost când Florin Chilian a licitat o brăţară de-a lui Milo pentru soţia lui Daniel. Sau când un simbol al Timişoarei, un tricou al echipei Poli, semnat de toţi, a ajuns din nou la o sumă impresionantă. (Iertare, da’ chiar nu ştiu sumele exacte şi n-aş vrea să vorbesc prostii).

Apoi ne-am amuzat când Morar negocia cu cei care licitau şi reuşea să scoată de la ei 100 de ron în plus, sau când încerca să îl convingă pe Florin Chilian să liciteze pentru ceva ce nu-l interesa – vezi tabloul cu Băsescu şi cu mămăliga. ) Am râs în hohote când Chilian ne-a pus să ne ridicăm în picioare pentru că urmează să cânte imnul naţional. Şi la insistenţele lui ne-am ridicat. El a cântat ceva cu „n-am chef sa mă duc la muncă”. =))
Au cântat The Sîrbs cam aşa (scuze pentru calitatea proasta a sunetului ). Deşi noi îi ştiam, tot am vibrat odată cu vocea lui Ovi.

A cântat şi fratele lu’ Corina, la fel de frumos şi suav.
Cristina şi Nebuloasa au plâns, zânelor nu le venea să creadă.
Adi Hădean a gătit atât de bine, şi chiar dacă eu n-am mâncat din coastele alea de porc (pentru că eram la pozat şi nu mi-am mai găsit farfuria când m-am întors da’ nu-i cu supărare, că s-a bucurat altcineva de mâncarea mea) am savurat aperitivul şi desertul.
Cu ocazia asta le-am cunoscut pe zâne (Diana, Oana, Mika, Ruxa, Anca, Innocente) pe Crivăţ,  Adi Hădean şi i-am revăzut pe Piticu, Denisa şi Sebi.

Dintre bloggerii timişoreni au fost Horia, Raul, Crina, Adi, Elena, Camytzi, Clawd, Anda, Dani, Cristi (mai mult fotograf decât blogger), Bloodie, Tudor, Ovi, Corina, Daciana, Milo, Daniel Sima, Ildi, Raka, şi sper că n-am uitat pe nimeni.

Înainte să trecem la poze, vreau să fac o plecăciune pentru zânele timişorene: zânul Mile Carpenişan, în primul rând că a avut minunata idee şi iniţiativă, zâna-soţie a lui Mile, căreia nu vreau să îi dau alt nume decât al ei şi pe care acuma nu mi-l aduc aminte , zână supremă, Nebu, pentru tot entuziasmul pe care l-a depus, pentru zilele întregi în care nu s-a odihnit, pentru toată inima ei mare pe care şi-a pus-o în acest eveniment, pentru zânul Raul, care de pe norişorul lui de fum al trabucului a adus acestui eveniment adaosuri şi idei nespus de valoroase şi nu în ultimul rând zânei Cristina, care cot la cot cu Nebuloasa, a muncit pentru acest eveniment cu acelaşi entuziasm, poate chiar cu mai mult, cu care lucrează pentru orice eveniment pe care îl organizează. Later edit: am uitat sa mentionez o zana, fara de care evenimentul n-ar fi iesit asa de bine: Amalia Matei.

Mă simt binecuvântată că îi cunosc pe aceşti oameni şi că am ocazia să învăţ atâtea de la ei. Felicitări, dragilor şi fie ca acesta să fie doar începutul.

Şi acum: POZE.

Later edit: dovada ca am fost si eu acolo )

Evident, ii multumesc lui Iubi ca a licitat pentru avatarul meu de pe twitter, si ca il va scoate din nou la licitatie pentru Daniel, pe site-ul zanelor.

Din moment ce tm-99-blog e tot picat şi nu ştiu când s-o rezolva cu el, anunţ ediţia a IV-a a clubului de joc aicişea.
Deci, dragilor, nu mai tre’ sa votaţi, să vă gândiţi unde, când şi cum pentru că am toate răspunsurile. Dând o raită prin complex sâmbătă seara, mi-am dat seama că am ignorat locul ăla complet. Şi unde, dacă nu în complex se găsesc baruri cu multe mese şi cu multe locuri?
Aşa că, din prima am primit un răspuns satisfăcător, daaaar am zis să nu mă opresc acolo, ci să văd cum se prezintă şi alte cârciumi.
Şi am ajuns în minunatul Colisee (sper că aşa se scrie), unde am vorbit cu o don’şoară care ne punea 30 de locuri la dispoziţie în sala mare din spate, la vreo 4 mese, cu lumină din belşug şşşiiii, mai presus de toate, consumaţia minimă tre’ să fie de 300 de lei, adică 10 lei de căciulă. ) N-am zis nimic, doar că venim. Colisee îndeplineşte toate condiţiile pe care le-am cerut până acum de la un bar pentru jocuri. Şi dacă totul decurge bine, ne-am găsit o locaţie potrivită pentru jocuri. Aşa că, vineri, la ora 20, sper să ne vedem acolo, că tare am chef de un UNO.

A fost aseara si a aratat asa. Eu sunt kinda busy, asa ca o sa ii las pe altii sa povesteasca daca vor.

Poze, deci.

Aşa cum s-a tot discutat pe tm-99-blog, azi a avut loc acţiunea noastră de caritate, plănuită de ceva vreme. Înarmaţi cu mâncare, hăinuţe, cărţi, voci răguşite şi o chitară ne-am deplasat la ora 12 la Centrul de Plasament de pe strada Dămşescu nr.53 să le aducem copiilor de-acolo un strop de bucurie de Sărbători şi 3 colinde.

Am cântat şi le-am înmânat punguţe cu cadouri, după care ne-au cântat ei. Momente emoţionante, aş putea zice că s-au întâmplat acolo, mai ales că o doamnă ne-a spus povestea ajungerii acelor copii în centrul de plasament. Sunt părinţi care îi abandonează , părinţi care pleacă la munca în străinătate şi îi lasă în grija oamenilor de la centru. Ca şi cu animalele de companie: îţi cumperi unul şi când te plictiseşti îl abandonezi pe stradă sau îl dai la alţii. În cazul copiilor e puţin mai trist (deşi mie mi se rupe sufletul şi la gândul că un câine este scos în stradă) pentru că aceştia îşi pierd orice model de urmat, drumurile bune pe care ar trebui să pornească sunt mult prea aproape şi mult prea intersectate cu drumurile proaste, şi conform spuselor doamnei Loredana, majoritatea ajung infractori. Pentru că centrele de plasament îi ţin până la 18 ani, le oferă mâncare şi un acoperiş, după care încearcă să le găsească o slujbă şi îi ajută să se descurce singuri. Însă fără o educaţie, copiii nu ştiu prea bine să deosebească o oportunitate bună de una rea şi de cele mai multe ori aleg căile cele mai simple de a supravieţui: furtul de exemplu. La şcoală mai mult chiulesc decât asistă la cursuri, profesorii sunt „îngăduitori” fie pentru că nu le pasă, fie pentru că au interese proprii.

Mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu unii dintre ei, să îi încurajez cumva, să îi motivez să o apuce pe un drum corect, să înveţe la şcoală şi să fie mereu cinstiţi. Ştiu că dacă aş fi avut ocazia, vorbele mele ar fi intrat pe o ureche şi ar fi ieşit pe alta, pentru că la vârsta lor, predicile sunt cele mai enervante lucruri. Le doresc din suflet să înţeleagă că viaţa nu e chiar o curvă, dacă îţi dai cât de cât interesul.

Ah, să nu uit să zic: la această acţiune, KFC ni s-au alăturat şi au adus pachete întregi cu fast-food pentru copii. Măcar o dată să se bucure şi ei!

Acum cateva poze, restul le gasiti pe picasa.

Nu uitati!!! Azi ne jucam in Bierhaus de la ora 19. Aduceti orice joc aveti prin casa, in afara de poker.

M-am simţit tare bine aseară când am văzut că lumea nu încetează să apară, să aducă jocuri, şi singurul lucru de care mi-a părut rău a fost că nu erau destule locuri pentru toţi jucătorii. Eu am rezervat în Funky doar 20 de locuri că nu m-am gândit că o să aibă aşa succes noul înfiinţat club de joc. Dar, spre marea mea încântare (şi nu numai a mea) a avut.

A fost aşa multă lume şi s-au jucat atât de multe jocuri, încât o să fie distractiv să urmărim reacţiile tuturor celor care au participat. Pentru că fiecare s-a concentrat la ce a avut de jucat, fără să poată fi peste tot sau să interactioneze cu toţi. Aşa că, despre ce am făcut eu, pot să vă povestesc doar eu şi cei care s-au jucat cu mine. Cum nu m-am jucat cu toată lumea, şi nu m-am prea mişcat dintr-un loc sunt tare curioasă ce au jucat ceilalţi.

Aşadar, seara a început cu un Yahtzee în 7 persoane, unele mai norocoase, altele mai puţin. În clubul ăsta am fost: Alex, Rob, Dede, Cristina, Deme, Marius şi eu. Câştigătoarea, care a reuşit să completeze toate rubricile, inclusiv Yahtzee a fost Cristina. Au urmat-o Deme şi Dede. Parcă. Ştiu că eu am fost pe locul 4 şi pe ultimul loc, pare-mi-se că Alex. DAR, ce contează e că ne-am distrat, am râs şi scorul a fost cel care a contat cel mai puţin.

După tura de Yahtzee, la masa noastră s-a jucat Scrabble. Dar nu oricum, ci în engleză. Ce-a ieşit acolo… you had to be there. ) Prescurtări de genul VDO (de la Siemens), CTA (de la Call to Action), JVC – că doar toţi îl ştim, mai un kilometru (KM), mai un KL (Kuala Lumpur =)) ), dar şi cuvinte precum PRAWN, CRIB, WORK, PEZ, CHINA şi multe altele au umplut tabla de joc. De ce ne-am jucat în engleză? Nu să facem pe deştepţii, ci pentru că Scrabble-ul meu e în engleză şi are plin de W, Y, multe consoane şi foarte puţine vocale. Aşa că am făcut ce am putut. Şi a ieşit distractiv. Nu mai ştiu cine a câştigat (dintre Cristina, Marius, Paul şi eu + Iubi - ajutor pentru toată lumea si Todo - ajutor pentru Marius), dar Rob o să susţină oricum că eu am trişat. Ceea ce, evident, nu e adevărat.

Am poposit puţin pentru o victorie la masa lui Sîrg, unde am jucat Sus-Jos cu Ily, Horia şi George. Sus-Jos e un joc asemănător cu Piticot, un joc pe care eu l-am iubit mult de tot când eram copil. Din păcate n-am simţit adrenalina prea mult, că n-am suit decât o dată şi n-am coborât deloc. Şi am şi terminat partida mai repede decât ne aşteptam.

Toată lumea era cufundată, ba în Monopolio (adica Monopoly în spaniolă, adus de Raka), ba în Sudoku (io nu ştiu cum se joacă, da’ tabla aia de sticlă a lui Rob era mişto de tot). S-a mai jucat Cruce şi alte jocuri probabil, da’ io nu ştiu că, după cum v-am spus, m-am aciuit la o masă, departe de mulţimea concentrată.

Şi după ce mesele s-au mai eliberat, probabil ceilalţi clienţi fiind agasaţi de manifestările noastre gălagioase, ne-am mutat la două măsuţe, să ne jucăm UNO. Oh, the joy!!  Şi abia acum a început distracţia. Am râs cu lacrimi şi ne-am jeluit câd rămâneam cu zecile de puncte în mână. Camytzi ştie. ) În jurul meselor rotunde pentru UNO ne-am strâns: Clawd, Camytzi, Rob, Deme, Cristi, Andrea, Horia (după vreo câteva ture) şi eu. Regulile de la UNO sunt aproape ca la şeptică americană, numai că poţi umfla mult mai multe cărţi şi regula lui 0 îi îndurerează pe unii şi îi bucură pe alţii. Partea cea mai amuzantă e la final, după ce termină cineva şi tu rămâi cu puncte de să nu le poţi duce.

Şi cam aşa s-a încheiat seara pentru mine şi Iubi, deşi cu părere de rău am plecat pentru că Dani tocmai mă întreba dacă nu mă bag la o Mimă. Şi eu sunt înnebunită după mimă, dar cum Iubi nu mai putea de oboseală (şi nici eu nu eram mai brează) am zis să call it the night şi să ne ducem la somnic. Probabil distracţia a continuat până la ore mai târzii, dar aflu eu azi.

Pozele urmează şi le aştept cu nerăbdare pentru că au fost feţe şi feţe.

Printre cei prezenţi se mai numără şi Dora, Andra, Luci, Richie, Daciana, Nuzzu (ştiu că i-am uitat pe mulţi, aşa că vă rog să îmi semnalaţi absenţele)

Ca o concluzie, eu mă declar total satisfăcută şi mulţumită de cum s-a desfăşurat prima ediţie a Clubului de joc, care după cum am decretat aseară, se va întâmpla în fiecare lună. Chestia e că tre’ să mă interesez de alt local, ca Funky e un pic cam incomod, mai ales că tre’ să ne mutăm de la o masă la alta şi să nu stăm unul în braţele celuilalt, cum aproape că s-a întâmplat.

PS. cred ca o sa ma pun sa scriu niste reguli pentru cateva jocuri, ca sa stie toata lumea cum se joaca cate ceva.

Până la urmă am fost şi la Halloween party. Pe foarte fast-forward câteva poze şi lista de participanţi. Ah şi înainte explicaţii despre costumaţia mea, care nu prea poate fi numită costumaţie, dar be it. Deci eu m-am îmbrăcat în uniforma mea de la liceu (C.D. Loga pentru băştinaşi) pentru că ideea mi-a venit în urma unei conversaţii telefonice cu Richie. Nu aveam şi nu ştiam în ce să mă costumez, aşa că m-am pus pe modificat fustiţa (modificată de altfel de multe ori şi în perioada liceului) şi când am fost mulţumită de cum arată, m-am declarat încă şcolăriţă. Erau în plan şi două codiţe, ceva pistrui şi bujori, dar mi-a fost prea lene şi nu m-am mai machiat. Surpriza mi-a fost mare când am ajuns in Dubliners Express (sau cum îi zice barului) şi la o masă de lângă intrare nişte foşti „logani” mi-au recunoscut uniforma şi m-au întrebat dacă am fost în Loga. Pe câţiva îi cunoşteam după nume şi după reputaţie, pe alţii un pic mai bine. Oricum uniforma a făcut posibilă o conversaţie mult mai lungă decât am avut vreodată pe perioada liceului. Dar, gata că mai am multe de povestit, de arătat, de îndrugat.
De fapt, nu, las pozele să vorbească de la sine, cu câteva explicaţii extra aşa cum le-am primit şi eu:

Horia – hot sexy mamacita a purtat hainele lui Ily. Fac pariu că ea n-ar fi putut să accesorizeze aşa bine fustiţa aia roz cu nişte mega-bocanci ca ai lui Horia.

Read the rest of this entry &raquo