Autor: Sam Savage
Nationalitate: american
Titlu original: Firmin: The Adventures of a Metropolitan Lowlife
Anul aparitiei: 2006
Nr.pagini: 251
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 8/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Despre Firmin am aflat de pe internet. Într-o perioadă scurtă, am întâlnit cartea pe vreo 3 bloguri diferite, însă n-am citit recenziile decât pe diagonală. Am reţinut că e vorba despre un şoricel căruia îi place să citească. O carte cu un subiect ca ăsta era clar că mă va atrage, aşa că n-am stat pe gânduri şi am comandat-o imediat. Rândul i-a venit acum, în momentele astea când sunt în căutare de cărţi uşoare, amuzante, relaxante.

Povestea lui Firmin este pe cât de neobişnuită pe atât de greu de crezut, totuşi foarte înduioşătoare. Firmin este un şobolan (nu un şoarece, cum am crezut eu) căruia mama sa îi dă naştere într-o librărie. Fiind al treisprezecelea pui, viaţa lui era grea încă din primele zile ale existenţei sale. Neavând loc să sugă alături de fraţii lui, este întotdeauna lăsat la urmă şi mâncă doar atât cât să nu moară de foame. Când vârsta i-a permis, s-a apucat să roadă din cărţile care îi înconjurau. Nu ştiu cum, într-una din zile a descperit că poate să citească ce era scris pe foile pe care le mânca şi astfel îşi începe aventura livrescă. Devorează literatură, dicţionare, manuale şi altfel de cărţi, lectura fiind principala lui activitate. Renunţând să mai mănânce cărţile şi realizând ce importanţă au ele pentru librar şi pentru cei care pierd ore în şir la Pembroke Books, Firmin este nevoit să îşi caute de mâncare în altă parte. Ieşind din ascunzătoarea lui pe timpul nopţii, după câteva încercări nereuşite de a găsi de mâncare, ajunge la cinematograful Rialto, un loc suficient de întunecat şi cu destule resturi de mâncare pe jos. La Rialto descoperă filmele, atât cele artistice, cât şi cele porno, şi toate îi plac deopotrivă. Se îndrăgosteşte de Fred Astaire şi de Ginger Rogers, dar şi de Frumoasele din filmele de după miezul nopţii.

Firmin, mereu singur, îşi creează o lume imaginară, în care el şi Norman Shine, proprietarul librăriei au un fel de relaţie. Fie de amiciţie, când Firmin îşi imaginează că este un bărbat care seamănă cu Fred Astaire, fie una amoroasă, când şobolanul visează că e însăşi Ginger Rogers, şi dansează cu Norman. Visând zilnic la Norman şi dorindu-şi nespus să îi dea o dovadă de afecţiune, Firmin îi lasă pe birou ba un inel, pe care îl fură de pe stradă, ba un trandafir galben aproape ofilit. Întâmplarea face ca Norman să îi vadă reflexia în cafea şi să încerce să îl omoare. Lucru care îi schimbă sentimentele total lui Firmin şi decide să părăsească librăria.

Într-un parc, fiind cât pe ce să fie omorât cu un baston, Firmin este salvat de Jerry Magoon, un prieten de-al lui Normanm, pe care şobolanul îl văzuse şi la librărie. O altă aventura începe în locuinţa lui Jerry, unde Firmn trăieşte pentru prima oară împreună cu cineva, iar singurătatea îi pare ceva atât de îndepărtat.

Uf, că v-am povestit aproape toata cărticica.
Nu prea ştiu ce să vă spun despre ea din punct de vedere al interpretării pentru că nu este o carte ce ascunde nu ştiu ce taine. E pur şi simplu povestea unui animăluţ al lumii subterane, un animăluţ care îşi doreşte foarte mult să fie ceea ce nu va fi niciodată – un om, povestea unei singurătăţi datorate condiţiei sale de şobolan cultivat într-o lume de rozătoare proaste, al căror singur scop în viaţă e să mănânce. E un intelectual, un “civilizat”, un adevărat animal de companie, deşi această titulatură nu-i pică bine deloc. Mi-a plăcut mult că traducătorul a folosit cuvinte precum “naşpa” şi “varză”, ceea ce m-a amuzat teribil când le-am întâlnit. Amuzant pe alocuri, nu poţi totuşi să pierzi din vedere că Firmin este la urma urmei o carte tristă, când realizezi că dorinţele cele mai arzătoare şi speranţele cele mai îndrazneţe nu îi sunt îndeplinite. Şi cum s-ar putea întâmpla asta, când pe lângă faptul că e un animal, mai e şi unul dintre cele mai detestate de pe pământ: un şobolan?
Am găsit câteva recenzii extraordinare la AdinaB, în Ţara ei inventată, la Joaca de-a mine, la Fleur du Lys şi pe Bookblog.

Mie îmi place social media şi toate platformele pe care pot comunica cu alţi oameni care îmi împărtăşesc pasiunile. Twitter, Facebook, blip.fm sunt doar câteva pe care le frecventez aproape zilnic. Ce se întâmplă când o platformă de social media aduce laolaltă cititorii? Adică fraierii aia care pierd zile în şir, nopţi chiar, citind o carte. Literatură în principal. Se întâmplă că eu şi ei ne îndrăgostim. Un site precum teacup.ro este exact lucrul care îi lipsea online-ului românesc, cel puţin în universul ăsta de care vă vorbeam, al cititorilor.
Ce oferă site-ul?
În primul rând tre’ să-ţi faci un cont. Dup-aia îţi adaugi cărţi la profil, astfel încât să vadă lumea ce citeşti, ce-ai citit şi ce îţi doreşti să citeşti, iar pe marginea acestor cărţi să poţi dezvolta un dialog cu alţii. Ca doar de-aia-i platformă de socializare.
Ai posibilitatea să scrii articole, fie recenzii, fie păreri despre lectură, literatură şi cărţi în general. Si poţi, de asemenea, să comentezi la alte articole, să interacţionezi cu autorii lor şi chiar să polemizezi.
Ai o căsuţa de mesaje private, unde poţi vorbi cu prietenii de pe site, fără să vadă toată lumea ce ai să le spui.
Îmi place site-ul foarte mult, da’ o singura chestie nu e ok: „TeaCup este o reţetă 100% originală, marca bookblog.ro.” Nu ştiu cine a avut primul ideea, da’ shelfari.com şi goodreads.com există de ceva vreme. See you there.

Autor: Luigi Pirandello
Nationalitate: italian
Titlu original: Quaderni di Serafino Gubbio operatore
Anul aparitiei: 1916
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Am scos cartea dintre celelalte, fără să ştiu ceva despre ea, fără să mă simt cât de cât atrasă în vreun fel de ea. Singurul criteriu a fost numărul redus de pagini, deşi scrisul mic şi înghesuit m-a descurajat puţin. Şi am început să citesc: o frază, un paragraf, o pagină şi deja la capitolul al doilea eram deja prizoniera ei.

Caietele lui Serafino Gubbio, operator este o carte căreia i se face o mare nedreptate pentru că nu e promovată cum trebuie. Am răscolit internetul în toate limbile pe care le cunosc şi abia am reuşit să gasesc o pagină pe Wikipedia în italiană, limbă pe care care o cunosc în măsura în care au uitat-o italienii Read the rest of this entry &raquo

După ce am cumpărat a 3-a sau a 4-a antologie de la Cotidianul, m-am gândit că probabil n-o să le citesc eu prea curând, că nu-mi place să citesc doar fragmente din romane şi nici cu povestirile nu pot să zic că mă înţeleg prea bine. Ei, timpul a venit să contrazic acest gând pentru că m-am apucat de Umor cu premeditare din dorinţa de a mă înveseli şi din convingerea că nu voi găsi în cartea asta nimic care să mă întristeze. N-am citit-o dintr-o dată pe toată din două motive: 1. pentru că n-aş fi reţinut toate povestirile, dacă n-aş fi făcut pauză între ele. 2. pentru că această fragmentare îmi permite să citesc o altă carte înainte de a trece la altă povestire.

Primele trei pe care le-am citit au fost:
1. Aventurile bravului soldat Sveijk – Jaroslav Hasek
Fie că am pornit lectura puţin sceptică în ceea ce priveşte această antologie, fie pentru că am avut reţineri în ceea ce-l priveşte pe autor şi pe personajul său, această primă povestire nici nu m-a prea amuzat, nici nu mi-a prea plăcut. E vorba despre un fost soldat, care e mai imbecil de felul lui şi care se ocupă cu vanzarea câinior. La un moment dat, o femeie îl anunţă că arhiducele Ferdinand a fost omorât. Sveijk îşi dă cu părerea despre această ştire, atât în faţa femeii, cât şi în faţa unor oameni la barul pe care îl frecventa. Unul dintre ei e poliţist şi îl arestează pentru înaltă trădare. Când ajunge la puşcarie, încă 6 oameni sunt arestaţi din acelaşi motiv. Imbecil cum e, Sveijk răspunde la întrebări şi fără să îşi dea seama, crede că tocmai a recunoscut că el a fost cel care l-a omorât pe arhiduce. Un pic plictisitor şi deloc amuzant pentru mine.

2. Milionarul model – Oscar Wilde
Wilde e la fel de savuros în povestiri, asa cum a fost şi în Portretul lui Dorian Gray, asta fiind singura carte pe care am citit-o de el. şi personajul său, Hughie Erskine nu e dotat cu prea multă inteligenţă, însă e chipeş şi îndrăgostit de minunata Laura. Fiind un pierde-vară, tatăl ei nu i-o dă de soţie pentru că nu are o avere de 10 mii de lire. în timpul unei vizite pe care i-o face prietenului său pictor, Hughie întâlneşte un cerşetor care îi poza acestuia pentru un tablou. Fiind mişcat de privirea tristă a cerşetorului, tânărul se lipseşte de o bancnotă de 20 de şilingi, şi prin urmare de două săptămâni de plimbat cu trăsura, şi i-o dă bătrânului. La o altă întâlnire cu pictorul află că cerşetorul este de fapt unul dintre cei mai bogaţi oameni şi că fusese un moft de-al lui să fie pictat în ipostază de cerşetor. Vă daţi lesne seama cum s-a schimbat viitorul lui Hughie.

3. Tevie Laptarul - Şalom Alehem
Sub forma unei scrisori pe care Tevie i-o trimite scriitorului, aflăm tot despre o faptă bună care l-a scăpat de săracie pe cinstitul lăptar. într-o seara, întrorcându-se acasă din satul vecin, Tevie întâlneşte pe drum două doamne rătăcite. Cu spaima în suflet şi cu mintea plină de poveşti de groază, Tevie le întreabă ce-i cu ele şi cum de sunt singure pe acolo. Acestea, rătăcite, vor să ajungă acasă şi îl roagă să le ducă. Pentru fiecare dintre ei, comportamentul celuilalt e destul de ciudat, si Tevie se tot aşteaptă să se întâmple ceva necurat pentru că citise el despre tot felul de întâmplari stranii. Ajungând acasă la cele două femei, este primit cu mare bucurie, ospătat şi plătit. Pentru că a făcut un lucru bun, viaţa i se schimbă.

-VA URMA-

Autor: Giacomo Casanova
Nationalitate: italian
Titlu original: Histoire de ma vie
Anul aparitiei: 1822 – 1828 (prima traducere) 1826 – 1838 (editia Laforgue)
Premii: nu
Ecranizare: Casanova (2005), Il Casanova de Federico Fellini (1976)
Nota mea: 8/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Uf, au trecut mai bine de două luni de când n-am mai terminat o carte. Am început vreo 2 între timp dar le-am lăsat baltă pentru că nu erau nici prea captivante şi nici nu aveam starea necesară pentru a mă delecta cu lectura. Da’ într-o zi m-am îmbiat singura şi am scos din biblioteca Povestea vieţii lui Casanova. Mă gândeam că nu poate fi ceva solicitant, ceva care să mă consume sufleteşte mai mult decât mă consumă deja viaţa mea.

Într-adevăr a fost o lectură uşoară de o săptămână şi un pic, care mi-a readus bucuria de a citi şi foamea de a devora literatură. însă o să mă rezum tot la cărţi uşurele, că nu e momentul să mă arunc în vâltori nebănuite.

Despre Casanova, toată lumea ştie un lucru: că era un afemeiat şi orice fustă sau rochie îi apărea în câmpul vizual, acesta era cuprins de o erecţie subită. Greşit! şi în acelaşi timp nu complet. într-adevăr îi plăceau femeile, iar frumuseţea unora dintre ele îl subjugau fără drept de apel. Toate femeile despre care vorbeşte în memoriile lui erau de o frumuseţe nemaiîntâlnită, cu chipuri de păpuşă sau coborâte parcă din tablourile marilor pictori ai lumii. însă ce ne scapă despre aceste femei, ce nu cunoaştem dacă nu îi citim povestea lui Casanova, e că toate aceste femei erau inteligente. Stimulat de isteţimea acestor frumoase, Casanova le cade pradă lor, deşi realitatea ar putea să contrazică acest fapt, îndrăgostindu-se cu adevărat de fiecare dintre ele. De vreo 2 sau 3 ori se gândeşte chiar să-şi pună capăt zilelor pentru că nu se poate bucura de plăcerile oferite de vreuna dintre ele, alteori se simte atât de jignit de respingerea uneia, încât îşi face bagajele, îşi strânge jucăriile, se urcă pe-un vapor şi pleacă. Iar alteori îi este deosebit de uşor să obţină ce râvneşte, după care ia drumul altei destinaţii unde probabil îl va aştepta o altă aventură carnală.

Un astfel de bărbat care iubeşte femeile şi pe care femeile îl iubesc deopotrivă, nu se gândeşte la căsătorie. Dar când Casanova o găseşte pe cea cu care e convins că vrea să îşi unească destinul, ce să vezi? Era fiica-sa, mă! Puţin telenovelistic, altfel n-ar avea farmec, dar totuşi nu e de mirare, având în vedere că zborul lui din floare în floare l-a făcut să-şi asume acest risc de prea multe ori. Află la timp, înainte de a păcătui cu ea, însă nesimţind faţă de ea treburi paterne, n-are nici o jenă când dorinţa devine insuportabilă. şi cum nici fata nu se prea împotriveşte, ba dimpotrivă e chiar dornică, se mai întâmplă de câteva ori.

Ce mi-a plăcut foarte mult a fost lipsa vulgarităţii. Un stil atât de preţios şi de elegant încât trebuie să citeşti anumite pasaje de vreo 2 ori ca să te prinzi daca într-adevăr s-a întâmplat ceva sau nu. Nici o urmă de pornografie, de întinare a actului sexual prezent în atâtea pagini şi capitole. Cu excepţia câtorva cuvinte, nimic din cartea asta n-o poate incrimina de prea multa lejeritate în exprimare.

O recomand.

Mi-e şi ruşine să vorbesc despre cărţi, având in vedere că de două luni şi ceva nu am mai terminat o carte. Am inceput azi una, insă nu mă satisface spiritual aşa cum mă face literatura, pentru că nu e beletristică, ci ceva de self help. Poate o să vă povestesc despre ea. Musai să vorbesc despre cărţi pentru că Bia şi Ştrumfiţa insistă.

1.Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?
Semne de carte, pentru că am destule şi pentru că unde car o carte cu mine, car şi un semn. Foarte, foarte rar indoi colţurile.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi, dacă da, care a fost aceasta?
Ultima, ultima a fost Manuscris gasit intr-un buzunar şi alte povestiri (Julio Cortazar) de la Razvan.

3. Citiţi în baie? Read the rest of this entry &raquo

Autor: Louisa May Alcott
Nationalitate: american
Titlu original: Little Women
Anul aparitiei: 1868 (prima parte) 1869 (a doua parte)
Premii: nu
Ecranizare: Litttle women (1994)
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Despre Micuţele doamne nu se poate vorbi altfel decât la superlativ. Cel puţin eu nu pot. Am amânat mult să citesc cartea, din diverse motive, dar când ocazia mi s-a dat, hotărârea a fost mai mult decât simplă. Ştiam de carte de foarte mult timp, de când am văzut filmul Fetele doctorului March şi cu fiecare revizionare îmi doream tot mai mult să pot “vedea” povestea prin ochii minţii mele, deşi eram sigură ca Winona Ryder nu îmi va dispărea din faţa ochilor cu fiecare menţionare a numelui Jo. Acuma, după ce am citit Micuţele doamne, pot spune cu cea mai mare convingere că nici o altă actriţă nu i-ar fi putut da viaţa lui Jo mai artistic şi mai real decât ea.

Micuţele doamne este povestea a patru surori, fiecare cu altă fire, fiecare frumoasă prin altă trăsătură fizică. Meg, cea mare, e cea mai cuminte şi mai matură dintre ele, o a doua mamă şi o fată de o bunătate ieşită din comun. Singura ei dorinţă e ca în viitor, când se aşează la casa ei, să aibă din nou ocazia să aibă lucruri frumoase şi să nu îi lipsească nimic. Însă viaţa i se aranjează de aşa manieră că aceste gânduri şi dorinţe sunt înlocuite cu o căsnicie şi o familie care o face cea mai fericită femeie din lume.

Jo, personajul central a romanului, e unul dintre personajele mele preferate dintotdeauna şi cu siguranţă va râmâne aşa pentru totdeauna. Felul ei de a nu fi perfectă, de o sinceritate brutală şi o bunătate care înmoaie şi pietrele au făcut-o chiar şi pe nesuferita de Matuşă March să îi lase casa ei, după moarte. O fată care nu crede în iubirea din romane, deşi scrie cu pasiune poveşti de dragoste, nu crede că vreodată îşi va dărui inima vreunui bărbat, pentru că îşi doreşte ea însăşi să poată să se comporte ca unul. De mică şi până se instalează în casa mătuşii sale, bucuria ei cea mai mare a fost să fie împresurata de băieţi.

Beth, a treia soră e cel mai înduioşător personaj, fata căreia niciodată nu i s-a putut reproşa nimic, copilul pe care toţi l-au iubit, atât cei din familie cât şi vecinii, rude îndepărtate sau prieteni apropiaţi. Relaţia ei specială cu domnul Laurence mi-a stors ceva lacrimi şi, la fel ca orice relaţie dintre un copil şi un batrân, mă face să îmi doresc şi mai mulţi copii să îmi facă şi mai mulţi nepoţi. Beth se îmbolnăveşte şi, deşi scapă o vreme, umbra morţii planează asupra ei, până o răpune. Fiind sora preferată a lui Jo, acest lucru o dărâmă, şi fară Beth, Jo învaţă ce e singurătatea.

Amy. Despre ea nu pot să vorbesc în termeni elogioşi, deşi merită. Întotdeauna şi-a dorit să trăiască în lux şi s-a autoeducat pentru a putea să fie o doamnă atunci când viaţa îi va oferi ocazia. Dacă nu ştiam că îi va lua locul lui Jo, poate aş fi putut să o plac, dar ştiind dinainte ce urmează să se întâmple, am citit despre ea de fiecare dată cu o reţinere. Şi chiar nu e un personaj rău, nu supără (prea mult) pe nimeni. Însă pentru mine, Amy n-a fost decât sora lui Jo, pe care eu am acceptat-o doar de dragul ei.

Pe măsură ce scriu recenzia îmi dau seama că e mai bine să vă povestesc despre personaje, pentru că e o carte frumoasă datorită lor, nu ideilor, nu contextului.

Laurie e băiatul bogat ce locuieşte împreună cu bunicul lui într-o casă mare lângă familia March. Luat de Jo sub aripa ei protectoare (deşi e cu un an mai mică decât el), între ei se infiripeaza o prietenie pe care nimeni nu o poate rupe, nimeni nici nu încearcă, o prietenie care îi va forma caracterul şi îi va pune viaţa pe linia cea dreaptă. Laurie o cunoaşte pe Jo şi totuşi, se îndrăgosteşte de ea. Ştie că ea nu e capabilă de sentimentele pe care le aşteaptă el de la ea, dar speră. Trăieşte cu dorinţa că la un moment dat, îl va iubi la fel de mult cum o iubeşte el. Ştiam dinainte ce se întâmplă şi n-am putut să nu sper că filmul a distorsionat realitatea cărţii. Cu fiecare lucru pe care nu îl ştiam din desfăşurarea acţiunii, trăiam cu speranţa că Jo şi Laurie vor râmâne împreună la final. Dar sfâşietorul capitol în care ea îi spune că nu îl va putea niciodată iubi aşa cum vrea el, m-a terminat.

Mai vreau să vă mai spun două cuvinte despre Marmee. Marmee este mama celor patru fete, modelul de mamă perfectă, mama care mi-aş dori şi eu să fiu când momentul o va cere. La fel cum Atticus Finch din Să ucizi o pasare  cântătoare e modelul suprem de tată, aşa e şi Marmee cel de mamă.

Gata închei şi vă recomand această carte din toată inima. Ah, şi să nu uit, citiţi-o în engleză.

Vă spuneam acum câteva luni că eu nu citesc în alte limbi din diverse motive. Unul era că nu reuşesc să ţin minte, altul era că nu simt cartea la fel de bine ca în română. Nu aveam de gând să verific dacă experienţa cu franceza confirmă şi lectura în engleză, însă cineva s-a gândit să mă “forţeze” să o fac. Octavian, îmi spusese în comentariul la postul respectiv că refuză să citească o carte în altă limbă, dacă el cunoaşte limba în care a fost scrisă. Ceea ce e impresionat pentru că el cunoaşte multe limbi. Aşa că, s-a gândit la mine când le-a propus celor de la Books Express să îmi ceară recenzii la cărţi trimise de ei, în engleză evident. Nu puteam să refuz aşa o ofertă aşa că…

Prima carte pe care am citit-o în engleză a fost cea mai bună alegere pe care puteam să o fac. Am comandat Little Women şi aseară am ajuns foarte aproape de final. Mai am vreo 10 pagini şi am trăit-o ca şi când aş fi citit una în română. Şi n-am uitat despre ce e vorba când o reluam în ziua următoare şi am simţit fiecare emoţie prin care treceau fetele doctorului March, fiecare tristeţe şi fiecare bucurie. Dar despre carte vă povestesc mai pe larg duminică.

Mi s-au infirmat toate pretextele pe care le aveam şi cu siguranţă voi continua să citesc romane în limba lor originală, fie ea engleză sau franceză. Chestiile care m-au făcut să trag de carte prea mult a fost scrisul prea mic, volumul mare al cărţii şi lipsa timpului. În rest,am savurat fiecare frază, fiecare expresie, fiecare întâmplare. Poate şi pentru că mi-a plăcut cartea în mod deosebit, dar pentru o primă încercare mă declar pe deplin satisfăcută.

În ceea ce priveşte engleza, evident că au fost cuvinte pe care nu le-am ştiut pentru că nu cunosc nici limba română în totalitate, cu atât mai puţin o să cunosc engleza. Dar asta nu m-a împiedicat să trec peste ele deducându-le din context sau căutându-le în dicţionar când îmi aduceam aminte a doua zi.

Aşadar, ca o balanţă veritabilă ce sunt, m-am răzgandit. Nu o să dezmint ce-am spus atunci, nici n-o să retrag, pentru că am crezut în afirmaţiile pe care le-am făcut. Şi acum cred în ce spun acum, doar că lucrurile stau altfel. Şi mă bucur.

PS: Pun linkurile cand mi se rezolva problemele cu adminul. S-a rezolvat.

Autor: Philip Roth
Nationalitate: american
Titlu original: The Breast
Anul aparitiei: 1972
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 5/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Am auzit de Sânul de la Cinabru, dar recenzia i-am citit-o doar acum după ce am citit şi eu cartea. Proastă mişcare pentru că nu e de ajuns să vezi un titlu pe un blog şi să fii sigur că recenzia e o recomandare. Aşa cum nici la mine nu găsiţi numai recomandări, la fel se întâmplă şi la alţii, dar dacă eu nu citesc recenziile am impresia că toate zic de bine.

Sânul este o nuvelă absurdă şi imposibilă, al cărui înţeles eu nu l-am priceput. Recunosc asta cu ruşine pentru că poate ar fi trebuit să pot, însă de data asta mă simt depăşită: nu reuşesc să dezleg misterul pe care îl ascunde morala acestei cărţi, pentru că vreau să cred că există un anume înţeles şi nu e doar o înşiruire de inchipuiri. Când am văzut că nu merge şi pace, mi-am zis că sigur Google-ul mă va salva de la această mărturisire ruşionasă, dar nu, nici el nu mi-a dezvăluit unde m-am împotmolit, ce n-am prins, ce mi-a scăpat şi ce vrea de fapt Philip Roth să spuna cu cartea asta.

Sânul e lucrul în care se transformă David Kepesh, un profesor de literatură, la câtva timp după ce-şi pune dorinţa de a fi un sân sau de a avea sâni. Partea nasoală pentru el, după ce devine sân, e că lucrurile nu sunt aşa minunate cum şi-a închipuit el. Adică, fiind o masă cărnoasă cu sfârc, fără ochi, urechi, mâini sau picioare, nu-i rămâne decât să stea nemişcat într-un hamac, să facă conversaţie cu doctorul, tatăl lui sau iubita sa. Ah, şi să se excite de fiecare dată când o infirmieră îl spală şi când prietena lui îl atinge. Ajunge până într-acolo încat îi cere acesteia să îi sugă sfârcul pentru a prelungi senzaţia erotică. Bineînţeles că această stimulare n-are nici o finalitate, nici un punct culminant care să îi potolească poftele, pentru că el este un sân.

La un moment dat, fiind foarte cătrănit că i s-a întâmplat una ca asta, este sigur că a înnebunit şi că, de fapt, nu e un sân, doar îşi imaginează asta. Şi se căzneşte să îşi revină la inteligenţa raţională pe care a acumulat-o în atâţia ani de studiu.

Cartea se încheie cu o poezie de-a lui Rilke şi totuşi eu n-am reuşit să elucidez misterul acestui exerciţiu de imaginaţie. Felul în care Cinabru a vorbit despre Sânul e mult mai convingător decât al meu, aşadar, dacă simţiţi nevoia să aprofundaţi, vă fac legatură cu o recenzie extraordinară şi dacă aveţi chef să încercaţi pe pielea voastră, faceţi-o. Eu n-o recomand.

Ah, că mi-am adus aminte: nu mi se pare o carte demnă de lista celor 1001.

Spaniolii geloşi aveau dreptul să îşi îchidă soţiile în mănăstire, pentru timpuri limitate sau pentru totdeauna. Rusul nu-şi ucide soţia necredincioasă, ci se spânzură el, iar sârbul este gelos numai când este incult. Turcii sunt geloşi ca gorila, iar arabii ca şarpele cobra. Germanii fac din gelozie o chestiune de onoare, pentru a avea ocazia să se bată şi să-şi taie unul altuia urechile şi nasurile. Englezul nu este gelos pentru că cinsteşte femeia, văzând în ea şi pe soră şi pe mamă, nu pe amantă. Americanul nu este gelos fiindcă preţuieşte mai mult timpul şi sănătatea lui decât pe soţie. Grecul nu este gelos deoarece consideră că, din toate câte se pot repara pe lume, cel mai uşor se repară pierderea femeii; şi nu este gelos şi pentru că, liniştit, înşală el pe altul, mai înainte de a nu fi avut altul timpul să-l păcălească.

Iovan Ducic - Fericire, iubire, femeie

Despre români n-avem nici o informaţie. Da’ vă întreb pe voi: cum se manifestă gelozia la noi în ţară?