Oricât de amuzant sună asta, că doar menirea intrinsecă a pantofilor e să ajute la mers, eu am nevoie de pantofi care să-mi protejeze piciorușele când o să uit să mă mai opresc. Că nu-s Johnny Walker să tot keep  walking on and on. Mă așteaptă 10 zile de hălăduit prin Paris și mă  gândesc cu groază la cât de torturate îmi vor fi picioarele, la durerea înțepătoare care se va fixa în oasele mele obosite, la acele pe care le voi simți în mușchii gambelor și la incapabilitatea de a sta în picioare la sfârșitul unei zile. mai mult…

Ați putea să-mi răspundeți că încrederea în cuplu trebuie să fie totală. Aș fi de acord cu asta, însă sunt anumite situații în care nu m-aș arunca orbită de iubire.
mai mult…

Mai am puțin sub 3 săptămâni până plec în concediu și mie nici că-mi pasă. Pe lângă faptul că nu știu ce-i cu mine de m-a părăsit entuziasmul pentru călătorii, m-au abandonat și toate abilitățile organizatorice. Știm doar destinația, nu știm unde stăm, cât ne costă, ce vedem, unde facem plajă, ce vrem să vedem, dar, cel mai important, nu știm ce facem cu câinii.

Așa că m-am hotărât să scriu despre asta pe blog, pe facebook și pe twitter, că poate mă puteți îndruma sau sfătui voi. Am 3 variante. mai mult…

Fără intenția de a scormoni după idei pe la începuturile blogului, azi reiau oarecum o idee despre care am mai vorbit. Însă pe atunci, tot în 2007, vorbeam despre exprimarea sentimentelor în altă limbă. Zilele trecute, după un „God Damnit”* scăpat printre dinți, mă întrebam filosofic dacă o înjurătură rostită în engleză contează la fel de mult ca și una articulată în limba maternă. mai mult…

Tocmai când dădeam să scriu pe twitter că era o vreme în care ideile de posturi pentru blog îmi răsăreau în minte ca și coșurile la pubertate, iaca și subiectul postului de azi, inspirat din tweetul Oanei Brătilă.

„Am deschis yahoo messenger-ul dupa 3 luni de zile. L-am inchis la loc. ”

Am vrut să-i dau reply și să o întreb ce folosește în locul lui, neconcepând că lumea poate trăi fără să folosească vreo unealtă de instant messaging. Pentru că Oana nu e singura persoană pe care am „auzit-o” zicând că nu folosește messengerul, știu că nici Dojo și dacă mă gândesc mai bine mai scot vreo două nume. mai mult…

(Folosesc termenul „idol” pentru că n-am găsit altul mai bun. Bine nici nu m-am străduit să caut . Postul ăsta tratează probleme existențiale de mare importanță. Not)

Serios acum. Gândește-te la vedeta (sau personalitatea) pe care o admiri, a cărei muzică îți dă simțurile peste cap, ale cărei cuvinte ai vrea să îți fie adresate ție, ale carei filme te fac să o visezi noaptea. Acel om pe care îl admiri, îl venerezi, îl ridici pe un piedestal și i-ai ierta orice, acel om pentru care te bucuri când câștigă un premiu sau care îți dă un exemplu demn de urmat, acel om despre care ai spune că ți-a schimbat viața prin munca lui, acel om pe care îți dorești mai mult ca orice să-l întâlnești măcar o dată în viață. Da, acel om. Ce i-ai spune dacă ai avea această șansă?
mai mult…

Am tot vrut să scriu despre subiectul ăsta încă de când m-am lovit prima oară de această reacție. Am amânat, am uitat, dar mi-am adus aminte.

Nu înțeleg reacția oamenilor de a se rușina de faptul că n-au bani. De ce ți-ar fi rușine să spui: „nu pot ieși în oraș că n-am bani”, „nu vin la film că n-am bani”,  „nu vin cu mașina la lucru că n-am bani”? De ce e asta o rușine? Și cu atât mai mult în fața unor oameni care nu sunt cu mult mai bogați ca tine și care și ei o duc destul de greu. Că doar trăim în România și știm cum stau treburile. Ok, ai rate la casă, la mașină, la laptop, la aparatul foto, ai intrat puțin în datorii și te chinui să le plătești. Însă refuzi invitațiile în oraș sau la diverse evenimente care se plătesc băgând un motiv stupid, care mai mult te face de rușine decât faptul că n-ai bani. Nu de alta, dar poți jigni o persoană dacă pretextezi ceva la nimereală, numai pentru a ascunde adevăratul motiv: acela că n-ai bani.
mai mult…

Alex Negrea pune o întrebare pe blogul lui: Ce vă nemulțumește la articolele sponsorizate de pe bloguri? Deși întrebarea lui e foarte bună și aș vrea și eu să aflu răspunsurile voastre, pe mine mă interesează altceva: ați cumpărat ceva pe baza recomandărilor făcute de mine aici pe blog? Nu știu, cozonaci, creme, geluri de duș, poșete, inele contraceptive, bere, cărți, orice. Chiar m-a facut curioasă articolul lui și tare m-aș bucura dacă mi-ați răspunde la întrebare.

Toți cei care au citit Moromeții știu povestea sălcâmului tăiat și a tristeții provocate de retezarea unei entități sacre pentru familia din Siliștea Gumești. Mă bucur că am și eu cel puțin 3 pomi care mi-au definit copilăria.

Mie îmi plac pomii, am o slăbiciune pentru ei și am câțiva de care îmi aduc aminte cu mare drag. Când eram copilă, mergeam cu prietenele mele din spatele blocului „la grădi”* să ne urcăm în corcoduș. Fiecare avea „casa” ei și nimeni nu îndrăznea să îi fure locul. Era unul dintre jocurile noastre și tare mai indrăgeam să stăm ca păsările în cuib și „să vorbim la telefon” (mimând doar gestul pentru că pe vremea aia nu existau celulare) despre inchipuiri puerile și despre probleme de oameni mari. Corcodușul e încă acolo, în curtea grădiniței, însă nici un copil nu se mai urcă în el. E bătrân și oricum copiii nu mai sunt tentați să se cațere în copaci. mai mult…

Asta a fost întrebarea mea, adresată lui Adi Dragoș, când ne plimbam prin Timișoara noastră. Contextul în care s-a născut această întrebare e următorul: treceam prin zona Fabricii de bere, mai exact pe lângă Enel, loc în care ghidul ne povestea că în acea zonă, cu mulți ani în urmă, funcționau niște bordeluri. Care nu erau atât de pudic văzute ca și azi. Existau, le mergea bine și toată lumea le accepta.

Și-atunci s-a deschis scurta discuție cu Adi pe marginea bordelurilor. Eu eram de părere (încă sunt, dar e posibil să mi-o schimb) că în secolul 21, bordelurile n-ar fi prea profitabile. Cine s-ar mai duce la bordel cu toată libertatea de care ne bucurăm? La o adică, daca vrei sex, câteodată e suficient să o spui cu voce tare și se găsește pe undeva un fuck buddy să îți satisfacă nevoile. Alteori, după cum știm, e la fel de suficient să fii un cuceritor/ o cuceritoare pentru a adauga nume și numere în agenda, fără să trebuiască să plătești mai mult de un citro sau o cină în oraș. mai mult…