Îmi respect cu sfinţenie hotărârile pe care le-am luat pentru anul 2010 şi m-aş putea apuca de tăiat deja de pe listă, da’ cum anul nu-i nici măcar pe sfert trecut, ar fi aiurea să o fac.
Mă uit la filme, că doar aşa mi-am propus. Deci am văzut până acum: Read the rest of this entry &raquo

Nu m-am întrebat niciodată care a fost primul film de lung metraj, care a fost primul film de animaţie sau care a fost primul cu cele mai multe încasări la box-office. Însă există site-uri şi resurse care îţi pot răspunde la orice întrebări, chiar şi la cele pe care nu ţi le pui. Astfel, am dat eu de linkul ăsta şi am primit lămuriri în ceea ce priveşte unele premiere cinematografice. Nu-s zgârcită, ştiţi bine, aşa că le împart cu voi şi să-mi ziceţi voi dacă ştiaţi deja de ele.

Primul film de lung metraj – The story of the Kelly Gang – 1906
Surprinzător (pentru mine, cel puţin), nu este un film american, ci australian. A fost filmat în întregime în Melbourne şi a costat 2.250 $.

Primul film color – The World, the Flesh and the Devil – 1914
Film englezesc, care a costat 10.000 de lire si ca tehnologie s-a folosit Kinemacolor, despre care tre’ să citiţi în altă parte, că nu vreau să vă plictisesc cu detalii de-astea.

Prima continuare a unul film – The Fall of Nation – 1916
Acesta este continuarea cutremurătorului The Birth of a Nation (1915) şi a fost regizat de Thomas Dixon Jr, un membru al Ku Klux Klanului, care a scris şi romanul după care s-a făcut primul film. La acea vreme, această continuare a deţinut recordul de cel mai scump film, costând 10 milioane de dolari.

Prima animaţie de lung metraj – El Apostol – 1917
O animaţie argentiniană, scrisă şi regizată de Quirino Cristiani. Compus din 58 000 de cadre, filmul are 70 de minute şi este o satiră la adresa preşedintelui Hipolito Yrigoyen. Deşi animaţia a fost bine primită, niciuna dintre copiile sale n-a rezistat până în zilele noastre.

Primul remake – Marked Men – 1919
Un western care repovesteşte întâmplările din Three Wise Men of Orient. Acelaşi regizor l-a refăcut sub numele de 3 Godfathers cu John Wayne şi Harry Carey (care a jucat şi în precedentul film).

Primul câştigător al Oscarului la categoria „cel mai bun film” – Wings – 1927
Prima ceremonie a decernării premiilor Oscar din 1929 a avut o alternativă pentru „Cel mai bun film”, şi anume „Premiul pentru cea mai bună producţie”, aşa că, dacă vreţi puteţi să va îndoiţi că All the King’s Men a fost primul câştigător la categoria „Cel mai bun film”.

Primul film cu sonor – The Jazz Singer – 1927
Procedeul prin care i s-a adăugat filmului sonorul a fost unul deosebit de complex, deoarece asta s-a întâmplat după terminarea montajului.

Primul film cu cele mai mari încasări – Gone with the Wind – 1937
A fost răsplătit cu 10 premii Oscar şi a deţinut titlul de cel mai premiat film până în 1959, când Ben-Hur a obţinut 11 statuete. Este una dintre capodoperele cinematografiei universale şi la vremea lui a avut cele mai mari încasări.

Primul film în 3D – Bwana Devil – 1952
Interesant este că acest film a fost realizat de o casă de producţii aproape necunoscută, după ce a fost refuzat de 20th Century Fox, Paramount, Columbia si MGM. Primul film în 3D, distribuit de una dintre marile companii (Columbia), a fost The Man in the Dark în 1953.

Primul film creat pe calculator – Toy Story – 1995
Cele 114 420 de cadre au fost desenate de 27 de desenatori, si fiecare cadru a avut nevoie de două până la zece zile pentru a fi realizat.

Clawd a pornit o leapşă, Ovi a preluat-o, Adi mi-a pasat-o, eu am înţeles-o greşit cică, aşa că ce-o să iasă aici… Dumnezeu cu mila. )

Am înţeles io că ar trebui să ne manifestăm opiniile faţă de sex-simbolurile momentului. Adică alea care sunt considerate sex-simboluri da’ în ochii personali, nu-s nici pe departe aşa ceva. No, staţi aşa, că încep cu femeile că pe alea am o pată mai mare. Read the rest of this entry &raquo

Sunteţi de acord cu mine când zic că unele filme trebuie văzute la cinema, nu? Nu toate, că multe nu sunt bune, multe sunt searbede si banii se duc degeaba pe bilete şi popcorn.

Sherlock Holmes evident că nu face parte din a doua categorie, pentru că, pentru mine, a fost unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultimul timp. (în afară de Law abiding citizen). Cu trupa de bloggeri*, ne-am aşezat în rândul 4 în sala 1 de la Cinema City în aşteptarea mult mediatizatului film – îl aşteptasem încă de pe vremea când am fost la  Ice Age 3 şi am văzut trailerul.

Să nu care cumva să uit să vă zic că am văzut şi eu, în ultimele momente trailerul de la Alice în ţara minunilor. OMG! OMG! Abia aştept să îl văd şi pe ăla, la fel ca şi The Imaginarium of Doctor Parnassus.
şi acum, după toată întroducerea asta inutilă pentru mulţi dintre voi, dar relevantă pentru mine, să vă zic una-două chestii despre film.

Io nu-s la curent cu peliculele regizate de Guy Ritchie, da’ Sherlock Holmes chiar mi-a lăsat o impresie foarte bună cu privire la acest aspect. Actorii (Robert Downey Jr, Jude Law şi Rachel McAdams), să nu mai vorbesc. Mi-au plăcut toţi, iar frumuseţea candidă a lui Rachel şi trupul minunat lucrat al lui Downey Jr. m-au fermecat. Jude Law, cu mustăcioara lui m-a pus un pic pe gânduri, drept pentru care aştept Dr. Parnassus să îl revăd în adevarata lui splendoare.

Despre film în sine: dacă eşti fan House şi vezi Sherlock Holmes… aproape că ai fi spectator la acelaşi lucru, atât doar ca Watson are mai multe cojones ca Wilson şi Holmes e uuuun picuţ mai soft decât House, da’ la fel de atent, inteligent şi suspicios, la fel de determinat să îl facă pe Watson să nu se căsătorească, la fel de stângaci în preajma femeii pe care o iubeşte, la fel de obsedat de rezolvarea puzzle-ului. Despre acţiunea filmului… e simplu: unu’ Blackwood se dă mare magician care învie din morţi şi care plănuieşte să preia controlul lumii. Evident că Sherlock tre’ să rezolve misterul, să-l oprească din pornirile sale anarhiste şi să îl bage la zdup. în toate acţiunile lui, Sherlock e ajutat de Watson, care mai nu vrea, mai se lasă, intrigat şi ispitit fiind de entuziasmul fratelui său de sânge. Simpatic în film e şi bietul căţel pe care detectivul face tot felul de experimente, da’ care îşi revine de fiecare dată pentru că e deja obişnuit.

Nu mai zic altceva decât că e un film pe care musai să-l vedeţi şi faceţi bine să mergeţi la cinema – nu zic asta să le aduc lor clienţi, că n-avem nici un contract, ci pentru experienţa care nu se compară cu cea din faţa monitorului care lipseşte cu desăvârşire.

Trupa: Camytzi, Clawd, Iubi, Rob, Ovi, Richie, Luci + 2 prieteni de-ai lui cu care n-am apucat să fac cunoştinţă.

Pe Bear Grylls îl urmăream de obicei pe Discovery în emisiunea Tehnici esenţiale de supravieţuire sau Ultimate survival sau alte chestii cu „survive” în titlul. Mi-a atras însă cu adevărat atenţia într-o altă emisiune de pe Explorer, numită Mission Everest.

Aflându-mă întâmplător în faţa televizorului, că eu aproape numai aşa mă trezesc acolo, am refuzat să mă uit la una dintre foarte tâmpitele emisiuni de pe canalele româneşti şi am ajuns până pe Explorer, pe care nici nu ştiam că îl mai aveam printre programe.

Adevărul e, de fapt, că Bear Grylls mi-a atras atenţia datorită aspectului său în primul rând şi abia dup-aia cu faptul că mânca gongi, termite şi alte cărnuri crude de animale proaspăt omorâte. Când l-am văzut şi pe Explorer, m-am oprit să văd de data asta ce îi mai trecea prin cap, că nu era singur, ci cu Gilo Cardozo şi vorbeau despre Everest. Aflasem deja din prezentarea pe care şi-o făcea la început de emisiune, în care înşira toată experienţa pe care o are şi care îi dă dreptul să ne înveţe cum să supravieţuim în sălbăticie, că deja escaladase Everestul. Şi mă gândeam, ce noroc pe mine, că are filmare din timpul urcuşului şi mai pot oleacă să îmi spăl ochii. Ei nu. Nu era escaladarea Everestului. Cel puţin nu agăţat de stânci.

Lui Bear Grylls i-a venit ideea năstruşnică de a privi Everestul „în ochi”, de a fi mai sus decât cel mai înalt punct de pe Terra. Cum se poate asta? Simplu, cu un paramotor. Simplu pe naiba, că e uşor de zis, dar aproape imposibil de făcut. Şi cu toate astea a reuşit. A survolat Everestul cu un motor creat de prietenul său Gilo. V-am povestit deja tot documentarul, dar stiţi că orice v-aş povesti eu aici păleşte în comparaţie cu the real thing.

Ei, ce-am mai aflat eu despre Bear Grylls din acest documentar?? Că e însurat. Şi că are şi nişte copii, vreo 3 aşa. Ei na, oricum e cam ca şi Luceafărul.

Câteva chestii biografice si altele chestii pe care alţii nici în 10 vieţi nu le-ar putea adăuga la portofoliu:

• îl cheamă de fapt, Edward Michael Grylls, dar soră-sa l-a poreclit „Bear” când avea doar o săptămână
• a studiat la Eton şi la Birkbeck University of London
• are centura neagra la Shotokan
• practică yoga si Ninjutsu
• vorbeşte franceza şi spaniola
• s-a înrolat în armata indiană, perioadă în care a escaladat unele vârfuri din munţii Himalaya
• a servit în Forţele speciale britanice ca rezervă şi instructor de supravieţuire
• la 23 de ani şi-a îndeplinit visul de a escalada Everestul, devenind cel mai tânăr britanic ce a urcat pe faimosul vârf
• a traversat Atlanticul de Nord într-o barcă pneumatică îndurând vânturi năprasnice, iceberguri, hipotermie şi furtuni – expediţie pentru care a fost răsplătit cu titlul de Locotenent – comandat de către Marina Regală
• a organizat o cină festivă la altitudinea de 7620m în jurul unei mese suspendate deasupra unui balon cu aer cald
• a survolat Everestul cu un paramotor în  ce vă spuneam mai sus că e Mission Everest
• aproape toate, dacă nu chiar toate, expediţiile lui au avut că finalitate donarea banilor unor organizaţii caritabile.

Astea sunt doar câteva chestii pe care le-am tradus brutal şi repede de pe Wikipedia, că ştiam că dacă vă trimit acolo, sunt şanse să nu vă duceţi. Dacă vreţi să ştiţi mai multe despre el, e plin internetul.

Pe omul ăsta, lăsând la o parte aspectul, eu îl admir cu toate puterile mele. Iacă şi câteva poze ca să vă scârbiţi, în cazul în care nu l-aţi văzut în nici o emisiune. Mă tot întreb… cum poate oare nevastă-sa să îl pupe după ce pune gura pe atâtea scârboşenii?

Şi să salivăm umpic.

Iiiii, şi are blog. Ghici cine s-o abonat la feed.

Ooooh, daaaa!!! Am gasit un top care mă unge la sufleţel şi îmi încântă retinele şi simţurile peste măsură. Il găsiţi pe femalefirst.co.uk. Dar pe al meu îl aveţi mai jos. (Cum naiba nu m-am gândit la un top de-ăsta singură???)

10. Noah Wyle – dr. John Carter (ER) – primul doctoraş pe care am pus ochii când am început eu să mă uit la seriale cu doctori. Părea el cam pierdut pe-acolo, că la început mi se pare că era rezident… dar îmi plăcea că era aşa dedicat meseriei.

Read the rest of this entry &raquo

Hallmark propune ca duminica să fie seara fetelor. Mie îmi convine pentru că de obicei duminica sunt cam ruptă de realitate, de oboseală câteodată şi dacă nu citesc, sigur mă uit la un serial sau la un film. Cum House, Grey’s şi Desperate Housewives au zilele lor din săptămână, duminica ar rămâne chiar goală. Hallmark prezintă două seriale noi: Being Erica şi Clara Sheller. Ei, de când cu Being Erica, sau pe româneşte În mintea Ericăi, mi-am găsit o nouă pasiune. Despre Clara Sheller nu pot să vă spun nimic pentru că nu m-am uitat.

Serialul a început duminica trecută şi aseara a fost episodul 2. M-a prins din prima, fiind genul de serial pentru fete, fără prea multă dramă, exact ceea ce îmi trebuie mie în perioada asta.

Erica are 32 de ani şi la vârsta asta n-are nici job, nici iubit, e pe punctul de a face o criză de depresie la orice pas până apare Dr. Tom, un psîiatru care o pune să facă o listă cu toate regretele ei şi care îi trânteşte câte un citat celebru după fiecare propoziţie. Pentru fiecare dintre ele, doctorul o trimite înapoi în timp să facă lucrurile altfel. Sau nu. Din fiecare întoarcere în timp ea trebuie sa înveţe ceva sau să adapteze pentru viitor.

În afară de aceste salturi în timp, Erica îşi trăieşte şi viaţa prezentă mergând la interviuri, ieşind la întâlniri sau stând cu prietenii.

Cam despre asta e vorba în serial. Pe mine m-a prins şi mă declar deja fan. Ah, şi ca să vă conving… personajul masculin e … cum să vă spun eu,… HOT!!!

Aş fi vrut să vorbesc şi despe Clara Sheller, dar în afara de prezentarea de pe site-ul televiziunii, pot să vă mai spun doar că e în franceză. Am prins o singură secvenţă.

Încercaţi-le ca o alternativă la serialele americane, care ne consumă psihic prea mult. Cel puţin pe mine.

A fost nevoie de filmul Little Ashes ca să mă documentez puţin despre Salvador Dali, Federico Garcia Lorca şi Luis Bunuel.

Eu sunt departe de a putea analiza o pictură şi de câte ori îmi apare în faţa ochilor una, spun despre ea „îmi place” sau „nu-mi place”. Când sunt cu adevărat pătrunsă şi fascinată de una, mai zic şi că e interesantă. La asta se reduce critica mea când vine vorba de pictură. Cu toate astea, unele dintre tablourile lui Dali îmi erau cunoscute, la fel ca şi faptul că geniul lui îl înnebunise puţin şi avea destul de des accese de nebunie şi depresie. Am o cărticică de la Cotidianul despre el, ar trebui să o citesc.

Despre poezia lui Lorca şi despre el nu ştiam nimic. La un examen prin anul III îmi picase la analizat şi interpretat una dintre poeziile lui şi mi-a plăcut destul de mult, că i-am făcut o interpretare care mi-a adus un 10. Însă se pare că nu atât de mult încât să mai pun mâna pe vreo strofă de-a lui. Lucru pe care acest film l-a schimbat.

Noroc cu Robert Pattinson care a jucat rolul lui Salvador Dali şi care m-a făcut curioasă să vad acest film biografic. Am învăţat că:

• Lorca era homsexual şi în anii studenţiei a făcut o pasiune pentru Dali.
• Lorca a fost asasinat la 38 de ani din cauza convingerilor lui politice.
• Dali a fost un voyeur şi îi plăcea să îşi privească soţia făcând sex cu alţii.
• Dali a fost exmatriculat pentru afirmaţia că nimeni din facultate nu este suficient de competent să îi evalueze picturile.
• Gala, soţia lui Dali, a fost căsătorită şi cu Paul Eluard, poet francez.

Filmul n-a apărut la noi în cinematografe şi eu l-am căutat disperată din aprilie şi până săptămâna trecută când în sfârşit am dat de el. Frapant, ăsta e cuvântul care îl poate descrie. Scene fierbinţi între doi bărbaţi atrăgători, artă la orice colţ de stradă şi mai presus de toate o foarte mare încărcătură emoţionala. După părerea mea Javier Beltran si Robert Pattinson au strălucit în acest film. Pe Rob Pattinson, departe de a-i judeca rolul din Twilight, îl văd ca pe un nou Johnny Depp datorită personajelor pe care începe să le joace. Eu am fost impresionată de prestaţia lui în Little Ashes şi tind să cred că i-a redat cu fidelitate apucăturile lui Dali.
Sper să vă fi convins să vă uitaţi la el.

Mersul la film cu gaşca de bloggeri sper să devină un obicei de-acum înainte chiar dacă filmele alese nu sunt recorduri de box-office. Prima ieşire de genul ăsta s-a petrecut la Ice Age 3 unde ne-am strâns o mânuţă de 9 bloggeri şi am vizionat prin ochelari de 3D animaţia care ne-a făcut să promitem că vom repeta experienţa. Am repetat-o aseară la Public Enemies. În ordinea intrării în scenă: Raka, eu + Iubi, Andreea, Flavia, Anda, Horia, Nuzzu, Dojo, Paul, Andrea + prietenul şi Dani. 13, deşi iniţial eram 16. Bine şi-aşa, având în vedere că rivalizam cu IRAF-ul şi concertul Zdob şi Zdub.

Anyway, nu asta era tema postului, ci precum grăiesc în titlu, filmul de aseară mi-a dat idei noi. Ce n-am zis despre Public enemies e că niciunuia nu prea ne-a plăcut. Deci n-a zis nici unul când am ieşit de-acolo: „Moamă ce film de referinţă!” Io am încercat să subliniez de cât mai multe ori: la acest film ne-am dus pentru Johnny Depp. Unii/unele şi pentru Christian Bale, aka Batman, aka exterminator de Termintator.

Şi pentru ca Johnny e actorul meu preferat, pe lângă mai câţiva, am încercat să îmi aduc aminte de când îmi place mie de el şi în ce roluri m-a dat pe spate. Deci: Read the rest of this entry &raquo

Am terminat deja şi seria a 4-a şi până acum n-am avut nimic de zis, în afară de faptul că încă mă uit şi când mă pun să mă uit, nu mă mai opresc. De parcă aş manca seminţe.
Şi n-as fi scris probabil încă un post despre serialul ăsta dacă nu intervenea ceva care să mă facă să scriu. Că aşa, din când în când mai lansam pe twitter nişte exclamaţii extaziate despre ce leşinată sunt înainte să mă pun să mă uit. Ei bine, seria a 4-a m-a supărat. Da’ nu aşa oricum, ci tare de tot. Cum, mă, să îi scoţi pe cei 3 din peisaj şi să aduci nişte nătăfleţi. Şi încă 40! Şi să faci din House un The Apprentice mai mic?!! Să mai iei nişte asemănări din Grey’s că doar nimic nu poate fi 100% original şi să dai peste cap rutina cu care am fost obişnuită?! Pentru că da, mie îmi place rutina când savurez ceva. Nu-mi place schimbarea decât când o fac eu. La fel cum Queen nu mai e Queen fără Freddie Mercury, la fel cum nici Hi-Q nu mai e Hi-Q fără Nico, aşa nici House nu mai e House fără echipa aia de 3 doctori. Şi te pomeneşti că pleacă şi Wilson de tot că atunci chiar că o să mă supăr şi mai tare pe producători…
Şi din Grey’s o să plece Izy şi/sau George, deci oricum o să mă supăr tare la toamnă…
Am văzut un singur episod din seria 5, deci nu vorbim despre ea, da??