La revedere, Adelina!

Stau de câteva clipe în fața foii albe de Word și nu găsesc nici un titlu pentru postul ăsta. Pentru că e absurd, e de neconceput, e incredibil subiectul lui. Cum să scrii, mai bine zis, ce să scrii despre moartea unei fete de 25 de ani? Și nu a unei fete bolnave cronic, ci a unei fete în care viața pulsa puternic cu doar o lună și jumătate în urmă. Nu-i așa că-i imposibil de crezut așa ceva? Eu mă tot chinui s-o fac și nu-mi iese. Nu pot să cred că Adelina a murit.

Am aflat ieri dimineață, pe tren, la ora 6 când bântuiam pe Twitter. Mi s-au tăiat picioarele și n-am mai putut să mă mișc pentru câteva secunde bune.

La București, toată lumea o cunoștea, toată lumea rămăsese fără cuvinte, toată lumea era incapabilă să accepte o moarte atât de timpurie.

Am încercat să-mi aduc aminte când am cunoscut-o pe Adelina, nu mai știam sigur dacă de la un blogmeet sau un schimb de cărți. Blogul m-a lămurit că a fost la un schimb de cărți și știu exact că aia a fost întâlnirea pentru că mai repede n-avea cum. La întâlnirea cu numărul 2, a schimbului de cărți (adică acum aproape 5 ani), Adelina a venit cu Carina. Nu era nimeni prea vorbăreț atunci, pentru că deh, era abia a doua oară, nimeni nu prea știa ce și cum, dar Adelina parcă a îndrăznit mai mult. De atunci, a venit și la a treia întâlnire și la a patra și la a cincea și la a șasea și tot așa. Ne-am intersectat la blogmeet-uri, la evenimente de tot felul, pe stradă, prin baruri, pe net. N-am vorbit noi prea mult, n-am fost prietene cum sunt cu alți bloggeri, însă într-una din conversațiile noastre am întrebat-o dacă a avut o viață grea din cauza culorii ei. Mi-a spus că, în copilărie, copiii erau cruzi, le auzise, biata de ea, pe toate… Și cu toate astea nimic din rautatea vieții nu se citea pe chipul ei. Mereu zâmbea și râdea. Un râs inconfundabil,  pe care mi-l aduc aminte perfect. Am admirat-o pentru energia ei, pentru dedicația pentru o culoare, pentru exprimarea ei în engleză (scria destul de mult în engleză pe Facebook și pe Twitter și mereu îmi lăsa impresia că engleza îi vine la fel de ușor ca și româna, poate mai ușor chiar).

Și-acum scriu despre ea la trecut. :( Și nu-mi vine să cred că n-o voi mai vedea la nici un blogmeet, la nici un alt eveniment, că n-o voi mai auzi râzând. Nu-mi vine să cred că s-a dus și că azi e “ultima oară”.

Dumnezeu să aibă grijă de sufletul ei. Odihnește-te în pace, Ade!