Stăteam ieri și mă gândeam degeaba despre ce aș putea scrie. Scriam pe Twitter că mă simt de parcă aș avea o bulă de aer în creier și nu pot nicium să leg niște propoziții, că inspirația e pe la mama dracului. Doru mi-a sugerat să scriu despre asta, însă nu scriu despre chestii ce nu se întamplă în Timișoara sau la care eu nu particip. Deci nu scriu.

Și azi, uitându-mă printre statistici, referreri și paginile blogului pe care s-a ajuns, m-a trăznit palma muzei, întoarsă pe neașteptate din vacanță. Nu de alta, dar i s-o năzărit să plece baș la sfârșitul verii. Amețită și muza asta.

Promisesem demult că vă voi povesti cum scriu eu cu diacritice și cum unii s-au arătat interesați, vă dezvalui tehnica.

Nu mă pot obișnui cu ș sau ă, în locul : sau [, așa că am inventat io un sistem pe care nu vă încurajez să-l folosiți. Că-i complicat.
Pe masură ce scriu dublez literele care ar trebui să fie diacritice. Așa: în loc de ă, scriu aa, în loc de ș ss, în loc de ț tt. Partea amuzantă e când trebuie să fac â sau î. Pentru că nu pot pune nici trei a, nici trei i, că stric ă-ul sau pluralul unor cuvinte. Și-atunci adaug un h după ele, că sunt prea puține cuvinte care au ah sau ih în compoziție. Și atunci cuvintele arată cam așa: ihncahntat, paapussaa, ttahfnos, ssantaj. mai mult…

Da, a trecut din nou una din cele câteva dăți pe an când Iubi pleacă acasă la el pentru o săptămână sau chiar două. Am mai povestit aici ce și cum. Na, și acuma, în vremea asta cât a fost dus, io am beneficiat de putin “me time” și am facut următoarele:

- am vazut vreo 3-4 filme, dezvoltând o obsesie îngrijorătoare pentru James Franco
- am terminat cele două sezoane din Cougar Town
- am citit două cărți (Istanbul – Memories of a city si Femeia de treizeci de ani)
- mi-am făcut 4 cd-uri pentru mașină
- m-am uitat la televizor, descoperind cu ocazia asta muzică nouă si emisiuni interesante pe Discovery-uri
- mi-am cumpărat un trimmer și o foarfecă de gard viu, pe care le-am și folosit și tare mi-a placut
- am fost la sat de doua ori și am înaintat cu planurile pentru curtea mea de vis, pe care abia astept sa vi-o arăt (numai că s-ar putea să o vedeți cam pe la anul)
- am fost nervoasă mai tot timpul și supărată pe viață și pe toți – încă nu mi-a trecut, da’ acuma că s-a întors poate îmi revin
- am făcut prima mea lasagna și niște cartofi franțuzești așa buni cum nu i-am mai făcut până acuma
- am făcut curățenie și mi-am schimbat toate perdelele din casă

În concluzie… uneori e bine să am o săptămână de respiro, însă două e deja prea mult. Aș vrea să nu se mai întâmple, da’ nu-i după mine. Nici măcar după el. Oh, well… bine că a trecut.

Autor: Orhan Pamuk
Nationalitate: turc
Titlu original: İstanbul: Hatıralar ve Şehir
Anul aparitiei: 2005
Nr. de pagini: 350 (faber & faber)
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 4/5
Alte romane de acelasi autor: nu

„Istanbul’s fate is my fate: I am attached to this city because it has made me who I am.”

Primul lucru care mi-a venit în minte când am văzut Istanbul – Memories of a city de Orhan Pamuk a fost acela că e o reclama extraordinară pentru turismul fostului Constantinopole. Aproape că am scos lirele din portofel să o cumpăr, atât de tentată am fost. Însă m-am abținut până am ajuns acasă și am comandat-o de la Books Express. mai mult…

Pentru că-s obosită , azi doar asta:

Alex Negrea pune o întrebare pe blogul lui: Ce vă nemulțumește la articolele sponsorizate de pe bloguri? Deși întrebarea lui e foarte bună și aș vrea și eu să aflu răspunsurile voastre, pe mine mă interesează altceva: ați cumpărat ceva pe baza recomandărilor făcute de mine aici pe blog? Nu știu, cozonaci, creme, geluri de duș, poșete, inele contraceptive, bere, cărți, orice. Chiar m-a facut curioasă articolul lui și tare m-aș bucura dacă mi-ați răspunde la întrebare.

M-am uitat la ceva filme cu el, până să-l bag în seamă, până să-l observ. A fost nevoie de 127 de ore, un film în care să joace singur, că să îmi atragă atenția. Oh, și de-atunci încolo… ce mi-am mai desfătat ochii cu fiecare zâmbet, cu fiecare privire șăgalnică. Încă mai am de recuperat, da’ la fel cum nu ratez nici un film cu Johnny Depp, cum nu voi rata nici unul cu Andrew Garfield, cu Joe Gordon Levitt sau cu Christian Bale, așa nu voi mai rata nici cu James Franco.

mai mult…

1.    Să chiulesc de la școală și să merg la film – mdaaa, nu s-a întâmplat, dar aș fi vrut foarte mult.
2.    Să merg la un concert Faithless – too late, s-au despărțit.
3.    Să scriu pentru o revistă – nu că nu s-ar putea întâmpla, da’ deocamdată nu am energia necesară și n-aș aduce un vibe prea pozitiv…
4.    Să merg atât de des la munte încât să mă satur de el – nu s-a întâmplat nici asta. Am fost de prea puține ori la munte, de prea puține ori cu cortul și de prea puține ori la cabană… Nu îmi pot înfrâna dorința de a merge cu o gașcă mare pe Retezat, la cabana Gura Zlata, acolo unde am fost cu ai mei și cu gașca lor când eram mai mică.
5.    Să zbor cu balonul – și asta s-ar putea întâmpla, dar la prețurile pe care le au, sigur o să rămână doar o dorință.
6.    Să văd o singură dată în viață Aurora Boreală – asta e o dorință recentă, însă nu cred că va deveni realitate prea devreme.
7.    Să înot cu delfinii – idem 5.
8.    Să am un colț al meu, în care să mă pot retrage ori de câte ori am nevoie. L-am vrut din copilărie, îl vreau și acum, însă ain’t gonna happen. Că nu-mi permite spațiul și nici finanțele.
9.    Să fiu o mamă tânără – am deja aproape 28 de ani… nu întineresc.
10.    Să pot ieși cu prietenele la suc sau la cafea imediat după ce ies de la lucru, să merg în weekend unde vreau eu și când vreau eu, să nu mai depindă nimeni de mine și să nu depind de nimeni. Să fiu liberă – e cea mai aprigă dorință a mea în acest moment.
A fost o leapșă de la Monica și o trimit către: Bianca, Dojo, Maldita, Pietricel și Raluxa.

… mi-a adus aminte de a doua mea dragoste. Nu pentru că poveștile ar fi asemănătoare sau pentru că scriitorul mi-ar fi adus cumva aminte de el, ci datorită unui simplu gest. Mai exact al unei plimbări pe care Pamuk a făcut-o cu prima fată pe care a iubit-o.

Fiind la sat, locul din care am plecat în seara când s-a înfiripat a doua mea relație, mi-am adus aminte cum a început. mai mult…

Toți cei care au citit Moromeții știu povestea sălcâmului tăiat și a tristeții provocate de retezarea unei entități sacre pentru familia din Siliștea Gumești. Mă bucur că am și eu cel puțin 3 pomi care mi-au definit copilăria.

Mie îmi plac pomii, am o slăbiciune pentru ei și am câțiva de care îmi aduc aminte cu mare drag. Când eram copilă, mergeam cu prietenele mele din spatele blocului „la grădi”* să ne urcăm în corcoduș. Fiecare avea „casa” ei și nimeni nu îndrăznea să îi fure locul. Era unul dintre jocurile noastre și tare mai indrăgeam să stăm ca păsările în cuib și „să vorbim la telefon” (mimând doar gestul pentru că pe vremea aia nu existau celulare) despre inchipuiri puerile și despre probleme de oameni mari. Corcodușul e încă acolo, în curtea grădiniței, însă nici un copil nu se mai urcă în el. E bătrân și oricum copiii nu mai sunt tentați să se cațere în copaci. mai mult…

Silly me, m-am luat cu noua pasiune și am uitat de promisiunea făcută saptămâna trecută. Ieri trebuia să anunț câștigătorii concursului cu cărți și am uitat. Mda… it runs in the family. mai mult…