Avertisment: post foarte lung

Să fie clar din capul locului: nu sunt expertă în arta fotografică şi nici nu îmi dau aere de atoateştiutoare, însă am scris articolul ăsta pentru pozarii amatori, aşa ca mine, carora le place să facă poze în vacanţe şi nu au nici ei pretenţii de mari fotografi. Acest articol este pentru cei care vor să aibă poze decente, nu strâmbe, nu întunecate, nu arse.

Unele trucuri le-am învăţat la cursul foto la care m-am înscris şi pe care l-am abandonat, altele le-am aflat de prin reviste şi articole de pe net. Însă repet: nu sunt decât o amatoare care îşi doreşte ca pozele ei să arate cât de cât bine şi poate unele dintre chestiile pe care le spun eu aici nici nu-s corecte – i-aş ruga pe cei care „se ştiu” să mă corecteze argumentat. mai mult…

Mă trag reclamele de mânecuţă că nu mi-am ţinut promisiunea şi n-am scris despre dezinternetizare. Cum să nu-mi ţin promisiunea? Întotdeauna mi le ţin, numai că momentul îndeplinirii variază.

Mă întreabă, deci, Reclame TV, cum mă dezinternetizez eu? Nu-i mare secret că doar de-aia am un blog personal, să scriu pe el ce fac cand nu stau pe net. O scurtă privire asupra categoriilor vă oferă o privire de ansamblu asupra lucrurilor care mă pasionează : lectura, muzica, filmele, călătoriile. Şi pentru că nu citesc de pe net, nu mă uit la filme pe net (e drept că uneori le mai iau de acolo) şi nu călătoresc pe net, e limpede că aşa îmi fac dezinternetizarea. Am citit mai demult la Alex Negrea despre ziua lui fără internet şi am auzit recent un coleg zicând că fără internet e bolnav.

E drept că foarte multe lucruri se întâmplă pe net şi totul e doar la un click distanţă, dar nu mă număr printre cei care nu pot exista fără internet. Mai ales atunci când există cărţile. Oioioi cât timp aş avea atunci de citit. Implicit ar dispărea şi filmele şi serialele şi blogul şi toată activitatea mea, dacă n-ar mai exista netul. Evident asta nu e de dorit pentru că io iubesc internetul şi n-aş vrea să rămân fără el. Zic doar că n-aş crăpa şi nu mi-ar ieşi bube daca aş fi nevoită să stau o săptămână departe de el.

În concluzie, dezinternetizarea mea se produce dacă nu în fiecare zi, cel puţin o dată la două zile. Îmi iau o jumătate de zi (cea care mai rămâne după ce mă întorc de la serviciu) şi citesc sau ma uit la seriale. Uneori dezinternetizarea se mai produce şi forţat atunci când am o droaie de lucruri de făcut şi de rezolvat.

Cam asă-i cu asta la mine ? Oare cum s-or dezinternetiza Denisuca, Oana (deşi stiu că ea citeşte mult), Sorin şi Liviu?

sursa imagine

Acum ceva vreme (sper sa nu fie prea tarziu), Dragoş mă ruga să îl ajut cu un chestionar întocmit de compania la care lucrează. În mod normal, ar trebui printat şi înmânat oamenilor pentru a-l completa. Cum însă eu n-am timpul necesar pentru a mă întâlni cu prietenii mei şi cu prietenii prietenilor mei, mă bazez pe bunăvoinţa timişorenilor pentru a completa acest chestionar pe tema culturii.

Deci, daca eşti din Timişoara, nu contează că eşti student, pensionar, elev, angajat, şomer etc, completează, te rog, chestionarul pe care îl găseşti la adresa asta. Nu îţi ia mult. Odată ce l-ai salvat pe computerul tău, după ce l-ai completat, trimite-i-l lui Dragoş la adresa dragosbutuzea@yahoo.com.

Multumesc.

Acum că au trecut şi sărbătorile astea (deşi mai urmează o tură şi duminică), ne putem întoarce la oile noastre şi să vă povestesc despre o oprire scurtă, de două ore, la Luxemburg.

Luxemburgul nu era pe listă când am făcut traseul, dar Iubi s-a gândit că am putea să ne oprim câteva ore şi pe-acolo pe drumul de întoarcere în Germania. Între Bruges şi Ottersweier, sătucul în care stă verişoara mea, sunt 566 km, iar Luxemburgul este pe undeva la mijloc. Cum în Ottersweier nu aveam nimic de vizitat şi oricum ziua ar fi fost irosită, oprirea a fost mai mult decât binevenită. mai mult…

Vrei o tema noua si gratuita pentru blogul tau? Atunci participă la un concurs organizat de Standout şi Redutti. N-ai mare lucru de făcut decât să te mândreşti pe blogul personal cu o faptă bună pe care ai făcut-o cândva în viaţa ta. Dai de ştire mai departe anunţând că participi la concursul de fapte bune. mai mult…

Nu-s anti-sărbători şi nu vreau să îngroş rândurile celor care încep să urască sau să spună că urăsc orice manifestare religioasă care a devenit consumeristă. Însă am mai spus şi anul trecut: mie nu-mi plac Paştele, iar motivele le găsiţi pe toate în acel post. Nu s-a schimbat nimic. Sunt singură şi mă simt singură şi în momentele astea tatăl meu îmi lipseşte cel mai mult. Acum îmi dau seama că prezenţa lui Iubi m-a ajutat enorm în tot anul ăsta care s-a scurs şi mi-a făcut viaţa mai uşoară (dacă pot spune că viaţa mea e uşoară). Însă când el nu e cu mine, când ştiu că vine seara şi el nu se întoarce de la lucru, mă întristez şi simt cum singurătatea îmi apasă pe umeri şi cum lacrimile încep să-mi joace în ochi. Pentru că simt locul ăla gol. Simt a treia persoană lipsind din casă şi lipsa asta mă înnebuneşte. mai mult…

Din când în când, Iubi mai părăseşte patul conjugal pentru a dormi în ale lui. În paturile lui, că are două. Unul în garsoniera din Timişoara şi unul în camera lui de la Baia Mare. De cele mai multe ori această părăsire a patului se datorează vizitelor lui în oraşul natal sau ale părinţilor lui în oraşul adoptiv, asta aşa ca explicaţie, să nu care cumva să trageţi concluzii greşite.

Şi când Iubi doarme într-unul din paturile lui, eu mă întorc în patul meu de ne-concubină. În patul ăla în care am dormit din clasa a IV-a (nu chiar acelaşi că asta e a doua canapea). Şi când dorm singură, după o perioadă mai lungă de timp, patul nu mă mai recunoaşte. Nu mă mai vrea şi nu mă mai lasă să dorm. Nu-mi mai acceptă curburile corpului şi adâncitura în buretele lui şi mă trezeşte în miez de noapte, lăsându-mă cu ochii goi privind în întuneric. mai mult…

Cred că o să lansez un nou tip de articole, dedicat artiştilor (fie ei actori sau cantăreţi), că sunt prea mulţi care îmi plac şi pe care nu vreau să-i las să treacă pe lângă bloguleţul meu şi pe care vreau să vi-i fac şi vouă cunoscuţi în cazul în care i-aţi trecut cu privirea şi nu i-aţi prea luat în seamă.

Unul dintre ei, deşi, dacă mă gândeam mai din timp la articolul ăsta n-ar fi fost el primul, ci Andrew Garfield (dar îi vine şi lui rândul), e Joseph Gordon Levitt.

Îl ştiu încă de pe vremea când juca rolul extraterestrului adolescent  în 3rd Rock From The Sun. Cu pletuţele în vânt şi cu candoarea întipărită pe mutrişoara tânărului actor, Joseph (parcă nici nu i se potriveşte numele ăsta) era amuzant în conversaţiile cu familia sa extraterestră care experimenta trăirile rasei umane. Apoi, l-am revăzut în 10 Things I Hate About You, când încerca să facă rost de o întâlnire cu sora „scorpiei” de Julia Stiles şi când se dădea peste cap să-l învete pe Heath Ledger cum să o cucerească. Simpatic şi acolo. mai mult…

Continui jurnalul concediului cu o zi în care am văzut şi marea şi un peisaj de poveste. Când am planificat vacanţa cu destinaţia Bruges, Iubi a zis că dacă tot mergem acolo, ar fi frumos să mergem până în buza Europei, taman la Oostende, la Marea Nordului. Că el a mai fost şi că e frumos. Şi nici nu era departe de Bruges, doar la 30 şi un pic de kilometri. Din nou, neştiind să apreciem distanţele şi timpul în care am fi vizitat Oostende, după câteva ore petrecute pe malul mării, aşteptând să ni se aducă mâncarea, am hotărât că trebuie să vedem şi Ghentul, mai ales că mai aveam jumătate de zi de pierdut prin zonă. Cum din Bruges văzuserăm aproape tot, chiar n-avea rost să ne întoarcem „acasă”. mai mult…

Spre deosebire de unele dintre prietenele mele, niciodată în viaţă nu am putut spune: „când mă fac mare, vreau să fiu ca X”. N-am avut un model de urmat, n-am admirat pe nimeni într-atât încât să îmi doresc să calc acolo unde au călcat paşii unei femei speciale din viaţa mea. Până la un anumit moment nici măcar nu mi-am dat seama că aş avea nevoie de aşa ceva, nu i-am simţit lipsa, nu credeam că ajută la ceva. Însă când mama mea s-a îmbolnăvit şi când am realizat că nu mă mai pot baza pe ea pentru nimic, mi-aş fi dorit ca ea să fi fost femeia pe care am admirat-o cel mai mult. Acea femeie care să mă motiveze, care să mă inspire şi care să mă facă să mă simt mică dacă nu mă ridic la nivelul aşteptărilor ei. Însă n-a fost cazul.

Şi m-am gândit atunci ce alte femei din jurul meu, din trecut sau din prezent, mi-au insuflat aceste sentimente. Şi sunt câteva, iar despre 3 dintre ele vă voi vorbi pe blog şi vouă. Ar fi fost 4, însă a patra m-a dezamăgit puţin. mai mult…