Acum ceva timp se scria prin ziare că în Complexul Studenţesc au început să se închidă diverse fast-fooduri, pizzerii sau shawormerii din cauze de igienă. Am văzut şi eu în treacăt articolele care vorbeau la modul general, însă mi-a scăpat unul care distorsiona putin faptele, punandu-i un titlu nepotrivit . Mă, io câteodată nu-mi revin când mă gândesc la ce josnicii se dedau unii jurnalişti. Nu-mi revin şi nu pot să accept. Io înţeleg că în jurnalism, şi mai nou în blogging, tre’ să ai titluri care să atragă, care să determine cititorul să îţi citească articolul şi mai departe de primul rând. Da’ de acolo şi până la a dezinforma e cale lungă. Asta a făcut Adevărul scriind că pizzeria Napoleon a fost închisă. N-a fost închisă decât pentru o oră şi nu din cauze igienice, ci din cauză că o hârtie nu se lăsa găsită. După o oră, când a apărut, s-au deschis şi uşile pizzeriei pentru pofticioşi. Chit ca scrie mai jos in articol, nu toti citesc in intregime.

Aseară am fost pe-acolo şi am servit o pizza Prosciutto Formaggio şi a fost foarte bună. Fără gândaci, fără alte chestii care se bănuieşte, în urma articolului, că ar putea sălăşlui în blatul ei pufos.

Chestia care m-a impresionat pe mine şi care ar fi trebuit să impresioneze şi pe cei de la Adevărul e că bucătăria, mai exact locul în care se prepară pizzele e la vedere, în incinta sălii de mese. Deci dacă ai chef să te zgâieşti cum nenea bucătarul iţi pune ingredientele pe blat, n-ai decât, se întâmplă sub ochii tăi.

mai mult…

Ultra-scurte si pe fuga ca n-am net:

1. Unii aveti timp, altii sunt cu Napoleon.

2. In satul Timisoara e la fel ca-n orice sat.

3. Din cauza postului cu skinuri mi-am facut singura pofta si vreau sa-mi iau si eu laptop cu care sa ma plimb prin casa. Imi tre’ sa scriu pe el, sa ascult muzica, sa ma uit la un serial-doua si cam atat, fara alte giumbuslucuri. Nimic sofisticat sau scump. Ca sa am de unde sa aleg va invit sa va scoateti laptopurile pe catwalk, sa le laudati, sa le criticati dar mai ales sa facem expozitie. Emailul de la contact va sta la dispozitie de astazi pana in 19 iulie. Online pe 20.

Acum 2 ani şi jumătate mă plimbam pe la interviuri ca şi când aş fi avut un iubit si m-aş fi întâlnit cu el. Cam vreo 2 luni am umblat din firmă în firmă şi fie nu-mi conveneau condiţiile, fie nu mai reveneau cu un telefon. Pana când am ajuns în clădirea CEC-ului, aia mare de pe Torontalului la un test. Seara la 6, când te întorci de la spital, după ce tatăl tău fusese operat nu-ţi vine să dai nici un test. Nici măcar nu-ţi mai pasă ce se întâmplă la interviul ăla, dar te duci, să nu laşi ocazia să treacă pe lângă tine. Şi după câteva zile îmi sună telefonul pentru a mă întoarce în acelaşi loc la un al doilea interviu. Nu obţinusem postul pentru care am dat testul (cel de copywritter), că deh, nici măcar nu făcusem un efort, dar mi s-a oferit un alt post nou înfiinţat si anume acela de link builder. Eu aşteptam un răspuns de la altă firmă, care m-ar fi vrut ca translator şi la postul ăla îmi sclipeau ochii ca licuricii. Nu prea eram curioasă de ăsta. Şi chiar dacă mi-am permis să le spun şefilor că îi sun eu dacă vreau postul, totuşi m-au mai sunat încă o dată şi am acceptat. În afară de franceză şi engleză nu ştiam să fac nimic. Nici măcar shortcut-urile de pe tastatură nu îmi erau familiare, nici cea mai mică operaţiune de SEO nu-mi ajunsese la ureche. Am învăţat. Am citit, am lucrat singură, am greşit şi am învăţat din greşeli. Şi am ajuns să îndrăgesc mult domeniul ăsta, atât de mult încât nu mai vreau să-l schimb. mai mult…

Mai un pic şi se împlineşte un an. Un an de când un om a omorât un alt om fără să plătească în nici un fel fapta comisă. Desigur că vă aduceţi aminte de cazul Lucian Reja, tânărul omorât pe trotuar de un Ferrari negru nervos, la volanul căruia se afla Adrian Cocoană. Nici până în ziua de azi mama băiatului nu şi-a găsit liniştea şi pacea, răgazul de a-şi plânge în intimitate fiul. Pentru că procesul încă durează, încă nu s-a făcut dreptate (şi probabil dreptate nici n-o să se facă), şi mai mult de atât, Cocoană vrea concediu. S-a săturat de Timişoara şi Craiova, aşa că a făcut o cerere să i se aprobe un concediu în afara ţării, nu de alta, dar o fi săracu’ obosit. Să ne mai miram? Să ne mai dorim să rămânem în ţară? Să mai iubim oamenii?

Si mi-a placut mult de tot. Dar aseara cand am ajuns am picat secerata de oboseala, iar acum sunt la lucru si nu pot sa va insir ce s-a intamplat. Povestile si pozele mai spre seara ca e mult de munca la un post ca cel pe care il am in cap. Pregatiti-va, o sa fie lung.

Later edit:

Asaaaaa, mi-am suflecat manecile si ma apuc de scris.
Inainte de toate vreau sa ii multumesc domnului Cristescu ca ne-a invitat sa petrecem un week-end de vis intr-o locatie cu atat de mult bun gust si atat de bine gandita incat nimic, absolut nimic nu i se poate reprosa. Eu, si la fel si ceilalti participanti (cei din gasca noastra) ne declaram incantati pana peste masura si promitem sa mai revenim.

Aventura a inceput din momentul in care Luci m-a sunat sa imi propuna un week-end la Arsenal Park la Orastie. A inceput de atunci, ca pana n-am ajuns acolo tot m-am gandit cum o fi. N-am intrat pe site, tocmai ca sa nu-mi fac nici o impresie, ca sa gust totul la maxim.

Nu stiu cine m-a sunat pe mine sa imi comunice locul plecarii, dar m-a cam fraierit si adevarul e ca si-a gasit fraiera cea mai buna. ) Mi s-a spus sa fiu la Hotel Timisoara in jur de ora 10 – 10:15, iar eu punctuala ca de obicei, m-am infatisat cu iubi de mana la ora 10:5. Si stai si asteapta si suna pe Nebu sa te asiguri ca mai vine cineva.

In autocar discutii despre Michael, despre concerte, despre copilarie, trecem rapid prin asta ca avem chestii mai importante de narat, asa ca in afara de perla lui Ovi cu Katy Perry, nimic notabil.

Ajungem la Arsenal Park – Orastie dupa cateva ore de mers (cred ca au fost vreo 4 cu tot cu jumatatea de ora pauza) si de peste tot se aude: „wow”. „ce tare”, „uite-un tanc”, „suuuper”, „mama, un tuuuun”, „Iuuuuu, uite si-un avion”, samd. mai mult…

Nu ştiu dacă e o chestie feminină sau se mai scapă şi băieţii, da’ personalizarea obiectelor e o chestie mişto. Eu una, de ceva vreme încoace am nişte idei ciudate conform cărora obiectele au suflet. O tâmpenie, evident, nu tre’ să îmi atrageţi atenţia, că ştiu şi eu că o maşină, o jucărie de pluş, un telefon sau un laptop nu suferă dacă li se întâmplă ceva. Nu le pasă, nu le interesează. Cred că m-am uitat la prea multe desene animate şi imaginaţia altora îmi distorsionează mie percepţia realităţii.

Sufăr pentru maşina mea dacă o zgârii pe motiv că o doare şi aproape plâng dacă telefonul meu se descompune când îl scap pe jos.

Pentru ca piticul de pe creier să-şi facă treaba până la capăt, mai am şi obiceiul de a împopoţona obiectele să-mi fie mai familiare, mai plăcute vederii, mai originale. Cam cum făcea Lorelei Gilmore cu ciocanul (cât m-am mai chinuit să găsesc episodul şi să fac poza!!! ).
Am văzut că Adelina are un laptop mov, tare cute-looking, pe care îl cheamă Bloomchen (de unde deduc că’i fetiţă), Dora are şi ea unul pe care îl cheamă Tinkerbell (de unde deduc ca şi al ei e fetiţă).

Probabil dacă aş avea şi eu unul, l-aş boteza şi eu. Şi mai mult decât atât, l-aş şi îmbrăca. Pentru că nişte oameni s-au gândit la alţi oameni cu apucături de personalizare, la fel ca ale mele şi au inventat skinuri pentru laptopuri.

Adică nişte autocolante care se lipesc pe capacul laptopului şi în câteva minute nu mai ai un calculator banal, ci unul mai sexy. Cred că e cam ca şi cu wallpaperul – cu cât e mai pe placul tău, cu atât te uiţi mai mult la el.
Dacă o să-mi iau laptop, una dintre următoarele skinuri o să-i ia faţa.

Sau, şi mai bine, pot să le trimit eu o imagine si mi-o fac ei sticker. De parcă ar fi greu să vă imaginaţi cum ar arăta laptopul meu.
Şi nici nu-s scumpe. Aproape ca mi-aş cumpăra laptop numai să mi-l personalizez. ))

Strig şi eu ca mâţul la stele… că n-am program de femei gravide.

Am afirmat de nenumărate ori că iubesc uneori animalele mai mult decât oamenii. Ar fi trebuit să zic că iubesc câinii mai mult decât oamenii, dar am generalizat. Continui să susţin afirmaţia asta şi puteţi să mă judecăţi cât aveţi chef, în cazul de faţă mă lasă cam rece. Ştiu toate discuţiile pe tema maidanezilor, toate dilemele autorităţilor, toate atacurile acestor potăi asupra unor oameni nevinovaţi, etc…Nu, nu sunt de acord ca un câine care muşcă oamenii într-o veselie să fie lăsat singur pe stradă, dar nu sunt nici de acord cu omorârea lor în masă doar ca să curăţăm România de comunitari. Cine trebuie să ia masuri nu ia, doarme în post şi aşteaptă ca problema acestor câini să se rezolve de la sine. Că aşa se rezolvă lucrurile, de la sine…

Fiind puţin scoasă din ţâţâni la ora la care scriu postul, a trebuit să-mi fac introducerea asta.
Ideea postului e alta. Să va cer din nou ajutorul, vouă celor care va pasă. Ieri seara am primit un telefon disperat de la Dojo în care mă întreba dacă nu cunosc pe nimeni care stă la casă şi care ar dori să aibă grijă de un căţel mai bătrân… şi aproape omorât de o maşină. Bietul de el, scăpase cu viaţă de sub rotile unui cretin care nici n-a binevoit să oprească. Ce conta? Doar era un comunitar, făcea un bine societăţii… Mi-e silă de oameni ca ăştia. Dojo n-are o inimă ca a lui, are o inimă imensă şi din cauza acestei inimi a ajutat căţelul să se liniştească şi acolo în drum, a chemat doctorul să vină să îl îngrijească pe rănit. Şi doctorul a venit şi Dojo plăteşte din buzunarul ei în jur de 7-8 milioane ca să-l facă pe vagabond bine. Pentru că are nevoie de tije, plăcuţe, tratamente, etc.

După ce se va face bine, interveniţi voi. Avem nevoie de un cămin pentru vagabondul ăsta. E paşnic, cuminte, învăţat cu viaţa de stradă, nu are nevoie decât de nişte mâncare, un spaţiu unde să doarmă şi eventual o curte pe unde să se învârtă. Dacă cunoaşteţi pe cineva care stă la casă, la sat, şi ar avea un suflet bun să se îngrijească de micuţul asta, pe lângă faptul că aţi face o faptă bună, eu mă angajez să-l/o scot pe respectivul/a la un suc/bere/cafea/pizza pentru a-i mulţumi. V-am mituit?
Haideţi, va rog eu, ajutaţi-mă să facem o faptă bună.
Detalii si poze găsiţi la Dojo.

Am eu o categorie pe care nu ştiu dacă aţi băgat-o în seamă. (Ştiu că nimeni nu bagă în seamă categoriile, însă eu am o obsesie pentru ele. Dezvolt altădată.) Categoria asta se numeşte tomata întreabă sau de vorbă cu voi (asta e altă obsesie, să le schimb denumirile) şi în posturile de-acolo mai lansez câte o întrebare cum ar fi:

1. Ce porecle aţi avut?
2. Câţi ani aveţi?
3. De unde sunteţi?
4. Ce joburi aveţi?
5. Pe ce subiect v-aţi făcut licenţa? (că tot e vremea aceea din an)
6. De unde aţi aflat de blogul meu?
7. Ce melodie e pe fundalul zilei voastre?
8. Ce mâncăruri de tomate va plac?

Ce vreţi, îs curioasa.   Şi cum acum v-aţi înmulţit, poate aveţi chef să-mi completaţi oracolul.