Vouă vă place să răspundeţi, mie îmi place să întreb. Nu ziceţi că nu-i assa că am dovada. Şi cum ziceam acolo, luaţi de-aici alt set de întrebări:

Mai demult o colegă a zis că blogul meu e ca serialul Seinfeld – în fiecare zi e altceva. Aşa că prima întrebare:
1. Cu ce aţi compara blogul meu?

Scriu despre multe cărţi aici şi în general le şi recomand. În comentarii mulţi vă arataţi interesaţi de ele, dar oare:
2. Câţi dintre voi aţi citit carti recomandate de mine? Care sunt ele?

Şi să nu fie vorba numai despre mine, spuneţi-mi:
3. Care este mâncarea pe care o urâţi cel mai mult?

Care a fost primul/prima:

maşină: prima pe care am condus-o a fost Golful lu’ tati, prima a mea personală, micuţa Polo

călătorie în perimetrul ţării: ooof, asta a fost pe la 3 ani când m-au dus ai mei la mare la Eforie parca (nici nu mai ştiu care Eforie)

călătorie în afara ţării: în 1990 în Germania la verişoara mea, cu tot familionul

amintire: asta cu prima amintire îi cam cu schepsis că n-aş putea să zic egzact, da’ cred ca aveam vreo 2 ani şi îmi aduc aminte de un costumaş galben, tricotat (pantaloni, bluza şi căciulă) şi mergeam la doctor. Arătam ca un pui de găină şi eram parcată pe scaunul bicicletei tatălui meu. Aveam febră.

animal de casă: hm… când eram mică mică aveam o mulţime de animale de casă, de la soareci din boxă, până la ciori, pisici, peşti. Primul meu câine l-am primit abia pe la vreo 6 ani, o chema Suzy şi a murit de limbrici când eu eram la mare.

indrăgosteală: pe la vreo 5 ani (da, eram precoce la capitolul ăsta) m-am amorezat de un văr de la sat. Care e cu 10 ani mai mare ca mine, da’ mă făcea aşa să ma doară burta şi na, mă bucuram să fiu în preajma lui.

descoperire: hm… asta-i o întrebare foarte faină care merită mai mult timp de gândire şi cum eu n-am… sar peste ea cu promisiunea să mă întorc asupra ei într-un post viitor.

job: ) Vânzătoare de pantofi la Amely

idol: Sandra – îmi plăcea la nebunie In the heat of the night şi Maria Magdalena, apoi mi-a plăcut Michael Jackson, Ace of Base şi Freddie Mercury

creatie: mă, io am fost poetă de mică, dar nu mi-am păstrat operele. I le dădeam mamei mele că ei îi erau dedicate, şi habar n-am ce-o făcut cu ele

E leapşă, ce nu v-aţi prins? Merge la Dan, că poate n-are idei de când a venit din vacanţă, la LiaLia, că n-am prea văzut lepşe la ea, Ramo că presimt eu că va fi prima, Buddha, tu te bagi?

A trecut şi operaţia şi sperietura şi în sfârşit pot să răsuflu mai uşurată. Însă nu de tot că încă tati e în spital şi pâna iese de acolo nu pot sa fiu cu sufletul împăcat complet.
Zilele astea am experimentat tot felul de sentimente, de la scârba faţă de sistem la ura pentru o persoană pe care n-ar trebui să o urăsc (mi-a trecut şi asta), am văzut cum e să dai şpagă asistentelor să îţi bage bolnavul în seama, m-am  bucurat de privirea din ochii tatălui meu când m-a văzut lângă el toată noaptea şi abia aştept să îl văd intrând pe uşa de la cumpărături şi cred că o să mă bucur şi de prima morală pe care o să mi-o facă. ştiu eu că asta nu se tratează.
Pe scurt, e bine.

A fost nevoie de filmul Little Ashes ca să mă documentez puţin despre Salvador Dali, Federico Garcia Lorca şi Luis Bunuel.

Eu sunt departe de a putea analiza o pictură şi de câte ori îmi apare în faţa ochilor una, spun despre ea „îmi place” sau „nu-mi place”. Când sunt cu adevărat pătrunsă şi fascinată de una, mai zic şi că e interesantă. La asta se reduce critica mea când vine vorba de pictură. Cu toate astea, unele dintre tablourile lui Dali îmi erau cunoscute, la fel ca şi faptul că geniul lui îl înnebunise puţin şi avea destul de des accese de nebunie şi depresie. Am o cărticică de la Cotidianul despre el, ar trebui să o citesc.

Despre poezia lui Lorca şi despre el nu ştiam nimic. La un examen prin anul III îmi picase la analizat şi interpretat una dintre poeziile lui şi mi-a plăcut destul de mult, că i-am făcut o interpretare care mi-a adus un 10. Însă se pare că nu atât de mult încât să mai pun mâna pe vreo strofă de-a lui. Lucru pe care acest film l-a schimbat.

Noroc cu Robert Pattinson care a jucat rolul lui Salvador Dali şi care m-a făcut curioasă să vad acest film biografic. Am învăţat că:

• Lorca era homsexual şi în anii studenţiei a făcut o pasiune pentru Dali.
• Lorca a fost asasinat la 38 de ani din cauza convingerilor lui politice.
• Dali a fost un voyeur şi îi plăcea să îşi privească soţia făcând sex cu alţii.
• Dali a fost exmatriculat pentru afirmaţia că nimeni din facultate nu este suficient de competent să îi evalueze picturile.
• Gala, soţia lui Dali, a fost căsătorită şi cu Paul Eluard, poet francez.

Filmul n-a apărut la noi în cinematografe şi eu l-am căutat disperată din aprilie şi până săptămâna trecută când în sfârşit am dat de el. Frapant, ăsta e cuvântul care îl poate descrie. Scene fierbinţi între doi bărbaţi atrăgători, artă la orice colţ de stradă şi mai presus de toate o foarte mare încărcătură emoţionala. După părerea mea Javier Beltran si Robert Pattinson au strălucit în acest film. Pe Rob Pattinson, departe de a-i judeca rolul din Twilight, îl văd ca pe un nou Johnny Depp datorită personajelor pe care începe să le joace. Eu am fost impresionată de prestaţia lui în Little Ashes şi tind să cred că i-a redat cu fidelitate apucăturile lui Dali.
Sper să vă fi convins să vă uitaţi la el.

Mersul la film cu gaşca de bloggeri sper să devină un obicei de-acum înainte chiar dacă filmele alese nu sunt recorduri de box-office. Prima ieşire de genul ăsta s-a petrecut la Ice Age 3 unde ne-am strâns o mânuţă de 9 bloggeri şi am vizionat prin ochelari de 3D animaţia care ne-a făcut să promitem că vom repeta experienţa. Am repetat-o aseară la Public Enemies. În ordinea intrării în scenă: Raka, eu + Iubi, Andreea, Flavia, Anda, Horia, Nuzzu, Dojo, Paul, Andrea + prietenul şi Dani. 13, deşi iniţial eram 16. Bine şi-aşa, având în vedere că rivalizam cu IRAF-ul şi concertul Zdob şi Zdub.

Anyway, nu asta era tema postului, ci precum grăiesc în titlu, filmul de aseară mi-a dat idei noi. Ce n-am zis despre Public enemies e că niciunuia nu prea ne-a plăcut. Deci n-a zis nici unul când am ieşit de-acolo: „Moamă ce film de referinţă!” Io am încercat să subliniez de cât mai multe ori: la acest film ne-am dus pentru Johnny Depp. Unii/unele şi pentru Christian Bale, aka Batman, aka exterminator de Termintator.

Şi pentru ca Johnny e actorul meu preferat, pe lângă mai câţiva, am încercat să îmi aduc aminte de când îmi place mie de el şi în ce roluri m-a dat pe spate. Deci: Read the rest of this entry &raquo

Ca tot e în trend zilele astea să vorbesc despre subiectul asta, postul ăsta se cerea scris de acum muuuultă vreme. Cam de când m-am născut.

Ferească-vă ăl de Sus să fiţi în preajma mea când mă doare oareşce. Ori capul, ori burta, ori un picior, ori degetul mic de la picior, câteodată mă mai doare şi părul. Mna, n-are rost să vă înşir toate durerile că vă apucă plânsul de mila mea. M-aţi trimite care mai de care la tot felul de doctori şi aţi da în îngrijorare maximă că oare ce-i cu mine. Sigur ceva nu e bine. Aş îndrăzni să zic ca totu’i în capul meu, da’ mi-aş tăia singură craca de sub picioare că atunci nu mă mai crede nimeni. Nu-s ipohondră să ne înţelegem de la început, pur şi simplu, dacă îmi cânt durerea de câte ori apare, parcă mă simt un pic mai bine. Cu fiecare lamentare, durerea pare să scadă.

Şi să nu aveţi impresia că mă vait din când în când, da’ de unde. Dacă într-o zi nu mă doare burta sau capul, nu suntem în grafic. Aşa zicea ea, când îi comunicam câte o durere. Singurele clipe când chiar se pare că îs pain-free se petrec în concediu, de unde deduc eu, că toate durerile se petrec din cauza lucrului. Nu-mi explic însă de ce mă apucă migrenele cam în orice sâmbătă sau duminică. Despre migrene însă nu glumim, că’s păcătoase rău. Când mă doare, mă doare şi să mă lăsaţi toţi în pace, să stau în pat şi să mă miorlai singura printre perini, că şi-aşa am vreo 4. Destul spaţiu să mă plâng.

În altă ordine de idei… dacă mă doare ceva isuportabil de tare, atunci tac mâlc. Cum a fost, de exemplu, când m-am operat de apendicită. Băăăi, alea dureri, nu ce îndrug eu zi de zi. Da’ credeţi că am zis cuiva?? Nici poveste. Am stat cuminte în pat, încercând să dorm şi când m-au mai lăsat un pic, tuşti în picioare că nu e voie să ne lăsăm la boală. Sunt pe dos, ştiu. Da’ tre’ să dăm fiecărei dureri importanţa pe care o merită şi Iubi, tu să nu mă mai întâmpini cu întrebări de genul: “Azi ce te doare? Mâna? Burta? Capul? Poate un picior?” că am impresia că nu mă iei tu prea în serios. Mă vait cât am chef că şi de-asta eşti tu acolo, să mă asculţi când am o problema.

Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Nationalitate: francez
Titlu original: Oscar et la dame rose
Anul aparitiei: 1999
Premii: nu
Ecranizare: Oscar et la dame rose (2009)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Ce faci când n-ai de lucru la job? Citeşti. Bloguri, ziare, articole de specialitate şi… cărţi. La îndemnul lui Carlitos am citit de pe scribd.com o superbă cărticică de doar 74 de pagini. Am început-o la 11 şi am terminat-o la 1. Sunt bucuroasă că am citit-o pentru că aşa cum anticipa Carlitos avea să îmi descreţească fruntea şi să mă mai scoată din tristeţe. Apropos de postul de ieri, i l-am dat tatălui meu să îl citească şi am avut aşa un moment emoţionant tată-fiică pentru că atât eu cât şi el nu ştim să ne facem declaraţii de dragoste. Ne arătăm prin diverse fapte. El mi-a luat maşină, eu scriu despre el şi apoi îi dau să citească.

În acelaşi ton, Oscar şi Tanti Roz e povestea unui baieţel de 10 ani, bolnav de leucemie (spaima mea în ce-l priveşte pe tatăl meu), deci alegerea din punctul asta de vedere nu pare prea inspirată. Însă cartea e aşa de gingaşă şi aşa de binevenită încât nu mi-am făcut griji mai mari, ci dimpotrivă, le-am mai diminuat.
Oscar, la îndemnul lui Tanti Roz (o numeşte aşa din cauza uniformei ei de asistentă) se apucă să îi scrie scrisori lui Dumnezeu în care să îi ceară în fiecare zi o dorinţă. Dar nu materială, ci sufletească. Tanti Roz îi mai vorbeşte de o legendă conform căreia în ultimele 12 zile ale anului vremea va prezice cum vor fi lunile anului ce urma să inceapă. Tanti Roz adaptează puţin legenda şi, sub formă de joc îi propune lui Oscar să işi imagineze că fiecare zi reprezinta 10 ani. Astfel până trec cele 12 zile el va fi avut deja 130 de ani.

Copilul se ţine de plan şi astfel în lumea pe care i-o oferă spitalul ajunge să experimenteze problemele fiecarei vârste, se şi căsătoreşte cu o altă pacientă de vârsta lui, Peggy Blue, pe care o iubeşte sincer şi pe care promite să o păzească de fantome.

Mi-a plăcut mult cum îi vorbea lui Dumnezeu, cum îi scria la sfârşitul fiecărei scrisori: “Te pup. Oscar” ca şi când Dumnezeu ar fi fost un vechi prieten sau la începutul lor: “Dragă Dumnezeu”. Sau când îl întreabă care e adresa lui ca să fie sigur că scrisorile lui ajung unde trebuie. O scumpete de copil perspicace pe care mi-aş dori nespus de mult sa îl întâlnesc în viaţă. Mi-a adus aminte de celălalt Oskar din Extrem de tare şi incredibil de aproape. Aceeaşi gingăşie, aceeaşi puritate sufletească…

O poveste presărată cu cugetări simple pe care le-am mai auzit de multe ori, dar care întotdeaună fac bine când sunt amintite. Pentru ca noi uităm multe lucruri de-a lungul timpului şi e bine ca ceva sau cineva să ni le reamintească din când în când.
Recomand cărticica asta din tot sufletul şi pe bune că aş mai citi-o încă o dată. Atât e de frumoasa.

Sau cum vorbesc chelneritele.

Dacă anul trecut ma plimbam cu mama mea pe la doctori şi prin spitale, anul ăsta, favoritul la premiu este tatăl meu. Analize de toate felurile, spaime care mai de care mai infricoşătoare – şi are un stil infernal de a băga frica în noi – ca să primim un rezultat destul de urât, dar, zic eu, mai bun decât tot ce am crezut noi (insuflat de pesimismul incontrolabil al tatălui meu). Zilele astea i se va face o splenectomie, adică mai pe înţelesul nostru, al celor care nu mâncăm termeni medicali la micul dejun – i se va scoate splina. Eu una mă bucur, deşi nu e tocmai uşor să trăieşti fără splină, însă orice nu e cancer şi se poate trata prin operaţie, tratament de orice fel, sounds good to me.

Ceea ce mă aduce la ideea acestui post. Nu vreau să scot din sufletul meu amărât tot ce zace acolo, că v-aş strica ziua şi oricum de câteva zile, îs eu destul de tristă, nu tre’ să  fiu şi când intru pe blog. Deci ideea: eu consider aşa: orice boala sau afecţiune ai, atâta timp cât există o soluţie şi nu eşti în stadiu terminal, profită. E şansa ta la o viaţă mai lungă. ştim cu toţii că medicii din ţara asta nu-s cei mai capabili şi nu le pasă atât de mult de pacienţi cât ar trebui, dar pe bune dacă eu nu mă simt mai în siguranţă şi mai optimistă când sunt la spital decât când sunt acasă şi nu ma ingrijeşte nimeni. şi dacă ar fi nevoie de o operaţie pe creier cu 50% şanse de reuşită, eu tot m-aş opera. Aş face orice să nu dau ortul popii înainte de vreme. Şi aş gândi mai optimist, n-aş alege de sigură cea mai rea variantă care îmi trece prin cap sau pe care mi-o servesc alţi “specialişti” de teapa mea.

Uf…. e omul pe care îl iubesc cel mai mult pe pâmant… nu ştiu ce m-aş face fără el.

Stiţi cu toţii, sau aproape cu toţii ca am un job nou. Sunt aici deja de o săptămână şi vă spun sincer că în fiecare zi abia aştept să se facă ora 17 să plec acasă. Pentru că mă plictisesc din cauză că încă n-am de lucru. Abia aştept să vină şi să fac şi eu ceva productiv, să nu mă uit la ceas de 10 ori pe oră să văd cât a mai rămas până mă car.

Aşa că, citind bloguri îmi vin o sumedenie de idei şi le tot trec in drafturi, că deşi frec menta, mi-e jenă să scriu posturi. Una dintre ideile astea se leagă tot de joburi şi de frustrarea general valabilă că în România nu poţi să traieşti din pasiune. Adică să câştigi bani din pasiunea pe care o ai. Eu am o kilă de pasiuni si de dream-joburi pe care aş putea să le fac precum o workoholică, dar din păcate resursele financiare câştigate din ele nu m-ar hrăni nici pe juma’ de lună, ce să mai povestim să mă şi îmbrace sau să mă trimită în vacanţă. Motiv pentru care m-am gândit să pun pe o listă (cum altfel?) dream-joburile mele.

Vânzătoare de cărţi – ca si fleur du lys aş adora să lucrez într-o librărie. Să pun toată ziua mâna pe cărţi, să le înregistrez, să le comand, să le răsfoiesc… oh, orgasmic nu alta…

Patroană de pensiune – să am o pensiune în oraş sau undeva la munte ar fi un stil de viaţă ideal pentru mine. Să primesc mereu turişti, să mă întreţin cu ei, să îmi povestească despre locurile din care vin, impresiile pe care şi le-au facut aici… that kind of stuff…

Ingrijitoare la un adăpost de câini sau patroana de adapost de câini – ioi, inconjurată de lătrătoare toată ziua, de ochi de-aia care nu mai ştiu cum să îţi mulţumească, să umblu să le fac rost de mâncare, de părinţi adoptivi, Doamne cu câtă plăcere aş face-o!

Ghid turistic – să mă plimb cu turiştii prin diverse ţări şi oraşe, să le povestesc despre istoria locurilor, să am posibilitatea să văd şi să învăţ cât mai multe despre destinaţii diferite. în aceeaşi categorie intră orice meserie care mă pune pe drumuri şi în care tre’ să le arat oamenilor ceva.

Hm… se pare că’s cam puţine…înainte să scriu postul aveam impresia că’s mai multe. Oricum lista rămâne deschisă, deci e oricând timp de completări.
Ideea principala din tot postul ăsta e că orice implică animale, cărţi şi călătorii e pe gustul meu. Are cineva un job disponibil în domeniile astea şi cât de cât bine platit? )