Din nou chestii primite pe mail (merci, Super Andrea), pe care se prea poate să le fi văzut deja. Dar, bazând-mă pe experienţele anterioare, nu mă abţin de la a le împărtăşi cu voi. Aşadar, vă prezint noua modă în Japonia.

Read the rest of this entry &raquo

Anul trecut a fost pentru mine un an de coşmar. Asta ştiţi deja că am elaborat mai pe larg. Pentru că anul ăsta să nu fie la fel, cel puţin pe plan psihic, am luat nişte hotărâri. Şi, Doamne, ce bine mă simt acum! Nu mai am gânduri negre, nu mai îmi fac scenarii imposibile, nu mai visez accidente şi nici nu mai inventez tragedii, nu mă mai gândesc la moartea celor din jur şi nici la alte nenorociri. Pe scurt, nu pot să zic că gândesc pozitiv, pentru că realismul meu mă împiedică, dar cel puţin nu-s nici aşa pesimistă cum am fost. La baza acestei schimbări stă cea mai importanta decizie pe care am luat-o: să înlătur orice sursă negativă care mă poate afecta sufleteşte. În traducere liberă: să nu mă mai uit la ştiri, să nu mai citesc articole pe net despre accidente, crime, violuri & co, să nu mai fiu curioasă de chestii macabre şi să nu mai pun la suflet orice nu mă afectează direct. Viaţa e prea scurtă că să sufăr din cauza altora. Şi sunt atât de multe lucruri rele care ni se pot întâmpla pe plan personal încât chiar n-are rost să facem risipă de energie întristându-ne sau enervându-ne pentru lucruri care se întâmplă pentru că aşa e scris undeva să se întâmple. Acum nu zic să ne transformam în nişte insensibili pentru că nu asta e soluţia. Dar mai puţină dramă ne-ar asigura o sănătate psihică mai bună.

Când s-a întâmplat tragedia cu prăbuşirea acelui avion şi au murit toţi pasagerii, carlitos a scris acest post. Ii înţeleg tristeţea şi gândurile pentru că şi eu fac cam la fel, îmi fac rău singură imaginându-mi lucruri tragice. Care-i scopul? Eu nu mai pot şi consider că acţionând în felul următor, sunt la adăpost de prea multe lacrimi:

Am refuzat să mă gândesc la momentele prin care au trecut oamenii aia. Nici măcar n-am urmărit la TV ce şi cum s-a întâmplat. Pentru că nu vreau să ştiu şi pentru că m-am săturat de atâta iad cât există pe pământ. Pentru că el nu-i altundeva, decât aici, între noi. Mulţi sunt în el şi majoritatea oamenilor nu ştiu, sau ştiu prea puţin. În iad sunt mamele ale căror copii mor, în iad sunt părinţii ai căror copii sunt bolnavi, tot acolo sunt şi cei care se confruntă cu boli incurabile. Iadul nu e un cazan cu smoală unde Satana învârte tacticos, iadul e cel de lângă noi.
Şi din cauza asta, eu nu vreau să îl mai vad. Nu vreau să îl mai aud, nu vreau să-l mai conştientizez. Refuz. Când partea mea de iad va să vie (pentru că va veni la un moment dat) o să ii acord toată atenţia. N-o să am de ales. Pana atunci nu mă consum pentru alte iaduri. N-are rost.

Autor: Gabriel Garcia-Marquez
Nationalitate: columbian
Titlu original: Del amor y otros demonios
Anul aparitiei: 1994
Ecranizare: nu
Nota mea: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: Un veac de singuratate

Din cauza unor cărţi care mi-au tăiat pofta de lectură, am tras de cărticica asta aproape o săptămână. Şi are doar 156 de pagini, nu e nu ştiu ce filozofie greu de priceput. E drept că m-am luat cu disertaţia, cu serialele şi plăcerea lecturii am amânat-o pentru când închei cu toate astea. Am luat Despre dragoste şi alţi demoni de la schimb de cărţi pentru că o pândeam demult. Dar am mai pândit eu şi alte cărţi şi încă nu le-am răsfoit.

A doua carte a lui Garcia-Marquez pe care o citesc, mi-a adus aminte de prima, m-a reintrodus în atmosfera galbenă a căldurii neiertătoare, în lumea personajelor singure, a vrăjilor şi a mizeriei caselor lăsate să putrezească. Despre dragoste şi alţi demoni e povestea închipuită a unei fetiţe ce trăia pe timpul Inchiziţiei, o poveste ce are la origini un fapt divers pe care Garcia-Marquez îl căuta pentru ziarul la care lucra. Aflându-se la mănăstirea Santa Clara, unde sunt descoperite rămăşiţele unei fete cu părul lung de 22 de metri întâmplarea îi oferă idee acestui mic roman ce închipuie un episod din viaţa Siervei Maria, o copilă de 12 ani, fiică unei familii de marquizi, care nu numai că se urăsc între ei, dar o urăsc şi pe ea. De fapt, mama ei e cea care o urăşte de moarte, drept pentru care o dă sclavelor să o crească. De la ele învaţă limbi africane şi devine o sălbatică. Povestea ei începe cu momentul în care este muşcată de un câine crezut a fi turbat. Tatăl ei, milostivindu-se de ea, simţindu-se vinovat pentru felul în care toată lumea a tratat-o, o duce la doctor, şi mai apoi la episcop pentru a se sfătui cu el. Episcopul îi sugerează exorcizarea pentru că fata trebuie că este posedată de diavol dacă se poarta cu toţi (în afara de sclavele negre) cu sălbăticie. Îl însărcinează pe Cayetano Delaura să se ocupe de vindecarea rănilor ei fizice şi apoi, când este pregătită, şi de exorcizare. Complicaţiile apar când Delaura se îndrăgosteşte iremediabil de micuţa posedată.

Subiectul nu e unul nou în literatură, feţe bisericeşti care să cadă pradă ispitei carnale s-au mai văzut. De la primul meu contact cu căderea în păcat (în filmul Pasărea Spin) am tot dat de cărţi care reluau tema călugărului decăzut. Insa Cayetano Delaura mi s-a părut cel mai îndrăgostit, cel mai sincer în sentimente, gata sa facă orice, chiar să renunţe la Dumnezeu pentru dragostea lui neîmpărtăşită.
Deşi nu e o carte extraordinară, recomand Despre dragoste şi alţi demoni pentru că are un soi de gingăşie, un pic de lumină într-o lume întunecată şi mâncată de răutate.

Alte posturi m-au făcut să îl aman pe ăsta, şi m-am tot gândit la el pentru că abia aşteptam să îl văd scris. Am terminat recent o carte (a cărei recenzie va apărea duminică) şi personajele şi subiectul ei mi-au dat ideea. Am citit câteva cărţi ale căror personaje erau călugării şi în aproape toate subiectul se învârtea în jurul căderii în păcat. La urma urmei tind să cred că la un moment dat în viaţa oricărei feţe monahale se întâmpla aşa ceva. Luându-le pe rând şi într-o ordine cronologică, să aruncăm o privire înspre destinele imaginate ale celor câtorva călugări pe care i-am întâlnit eu în lecturile mele.

Ambrosio – Călugărul lui M.G. Lewis a fost prima întâlnire cu un astfel de personaj. Am fost fascinată de măreţia lui, de respectul pe care îl impunea credincioşilor şi apoi de ireversibila lui prăbuşire în necredinţă, dar mai ales în păcat. De pe culmile adoraţiei maselor ajunge să-şi vândă sufletul Diavolului în ultimul moment al vieţii. Dorinţa carnală stârnită de Matilda, o femeie deghizată în discipolul lui, îl încurajează să o dorească şi pe Antonia. Sfârşeşte prin a o viola şi apoi prin a omori. Decăderea este completă, pentru că pentru el nu mai exista nici o cale de salvare.

Abatele Pafnutie – nu este tocmai călugăr, ci un pustnic ce traiste în izolare. O visează pe frumoasa curtezană Thais şi îşi propune să o salveze de la viaţa desfrânată pe care o duce. Se duce după ea în oraş, îi vorbeşte, o convinge şi o închide într-o mănăstire. Însă înainte de acest sfârşit, frumoasa prostituată îl farmecă şi pune stăpânire pe gândurile curate ale abatelui. Odată cu dorinţa pentru ea, se nasc în sufletul lui şi alte sentimente interzise unui cleric: ura, violenţa, dispreţul. Însă când poftele carnale nu-i mai dau pace, se urcă în vârful unui stâlp pentru a se autopedepsi. Sfârşeşte prin a-şi renega credinţa.

Adso – călugărul din Numele trandafirului îmi pare unul dintre cei mai cuminţi şi pioşi. Păcătuieşte o singură dată, aproape fără să îşi dea seama ce face şi imediat după se căieşte şi trăieşte în continuare viaţa pe care şi-a ales-o. În bucătăria mănăstirii în care investighează crimele se iubeşte cu o tânără tarancă, deosebit de frumoasă, care vine acolo să primească de mâncare pentru familia ei. A doua zi, i se spovedeşte lui Guglielmo şi nu mai păcătuieşte de atunci înainte. Tot respectul.

Cayetano Delaura – un călugăr de temut cu atât mai mult cu cât se pricepe într-ale exorcizărilor. În timp ce îi îngrijeşte rănile tinerei Sierva Maria, are timp să îi şi cadă cu tronc. Se îndrăgosteşte de ea, de parul ei arămiu şi lung cum nu mai văzuse până atunci şi o vizitează în fiecare noapte în celula ei de la mănăstirea Santa Clara unde este închisă şi unde îşi aşteaptă exorcizarea. Dragostea lor e reciprocă şi dintre cei patru este singurul care simte o dragoste adevărată pentru o femeie. Toţi ceilalţi cad prada pasiunii şi dorinţei o singură dată. La fel ca şi pe ceilalţi plăcerea trupească îl duce la pierzanie. (Despre dragoste si alti demoni)

Cam atâţia călugări am cunoscut eu. Mai sunt, ştiu sigur, poate îmi povestiţi şi voi despre cei pe care îi cunoaşteţi.

Cand te trezesti dimineata si in drum spre toaleta dai cu ochii de titlul „A murit Michael Jackson” si lacrimile iti tasnesc din ochi, iti dai seama ca esti fan. Am stat 5 minute in baie, plangand si cu jetul de apa rece in palme ca sa imi calmez faţa.
Sunt si am fost fana Michael Jackson, desi de foarte putine ori acest lucru a fost vizibil. Consider muzica lui una dintre cele mai inovatoare, mai dainuitoare si mai legendare. Ce a facut Jackson pentru muzica nu cred ca vor mai reusi sa faca altii. Sa ii doboare recordurile, sa ii atinga performantele, sa il dea uitarii.
Ma alatur celor pentru care azi e zi de doliu.
Odihneste-te in pace, poate dincolo e mai bine pentru tine.

O obsesie mai veche.

Si primul meu post in revista 24fun.

Azi e ziua lu’ Iubi. Daca nu m-a auzit la radio urandu-i ce scrie in titlu (desi m-a auzit si aseara si azi dimineata mataindu-ma la telefon), sa o citeasca toata lumea si sa ii ureze de bine.

Aveam altă idee pentru postul de azi şi abia aşteptam să o scriu, dar socoteala de pe stradă nu se potriveşte cu cea din faţa calculatorului, după ce se verifică mailul, aşa că aman cu o zi-două ce voiam să vă spun.

Alina duce mai departe o idee a Radio Campusului, una foarte binevenită, cel puţin pentru noi timişorenii. Se referă la concertele care nu prea se întâmplă prin oraşul nostru, concertele alea mari, la care să se vândă biletele cu o lună înainte. În afara de Shakira şi câteva formaţii obosite de genul Boney M, Snap sau 2 Unlimited (care nici măcar nu mai erau în formula iniţială) sau cântăreţi precum Haddaway şi Jennifer Rush nu prea ne calcă nimeni prin urbe. Acuma nu zic că ăştia de mai sus nu-s ok, că îs, da’ am avea şi noi chef de artişti mai în vogă. Nu vorbesc despre concerte Sting, Madonna, U2, Mariah Carey, Robbie Williams sau Metallica pentru că ar fi utopic. Abia vin la Bucureşti, darămite la Timişoara. Şi probabil dacă s-ar opri la noi, probabil ar avea impresia că sunt tot în Ungaria, că la unii Ungaria se întinde până la Bucureşti.

În fine, ideea lepşei este să propunem formaţii care ar putea să ne cânte de ziua Timişoarei, adică pe 3 august. Atunci e, nu mă înşel, nu?

Propunerile mele ar fi:

Placebo – că tot au cântat în capitală.
Sunrise Avenue
Snow Patrol – and I stress that
Mika
Amy McDonald
Katy Perry
ATB – ştiu că a mai fost prin Timişoara, da’ numai în cluburi şi n-am ajuns deloc
Pink
Rihanna – de ce nu?
Royksop
Sugababes
The Killers
Lilly Allen
Morcheeba
Duffy
Alicia Keys
Christina Aguilera
Leona Lewis
Natasha Bedingfield
The Pussycat Dolls

La oricare dintre concertele astea m-aş duce. Şi încă şi la alea pe care nu mi le amintesc acuma.
Şi dacă ar fi să mă întind şi să mă gândesc numai la plăcerea mea proprie şi personală, aş renunţa la toate pentru un concert de 2 ore de-al lui Garou. Iui, iui.
Pentru că-i leapşă despre oraş, să răspundă la ea mademoiselle Dojo, Alice, Bloo, Răzvan, Horia şi Radu. + Andra cu dedicatie.

Ah si tot despre asta vorbind, poate maine dimineata in jur de 9 ma auziti la Radio Campus.

Iată şi expoziţia. Scuze de întârziere, da’ cum să las aşa o expoziţie să treacă neobservată? Înainte sa trecem la poze ar fi fain dacă posesorii ne-ar spune poveştile tatuajelor si ale piercingurilor. De ce? Şi mai ales ce semnifică fiecare? În ordinea în care le-am primit, iată tatuajele şi piercingurile:

1. Spi-oana – un tatuaj şi un piercing

Read the rest of this entry &raquo

Autor: Denis Diderot
Nationalitate: francez
Titlu original: Le neveu de Rameau
Anul aparitiei: 1805; 1891
Ecranizare: nu
Nota mea: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

De pe lista de 1001, Nepotul lui Rameau era printre primele de la capăt pe care voiam să le citesc. Aflasem de Diderot în facultate, când povestea lui Jacques fatalistul mi se părea o carte destul de interesantă, dar pe care nici până în ziua de azi n-am apucat să o citesc. Aşa că, având lista de faţă la îndemână, cartea fiind accesibilă la câteva clickuri distanţă, mi-am spus: „de ce nu?”.

M-a prins imediat, mi-au plăcut replicile, cele două personaje, dar până să ajung înspre final (pentru că mi-au mai rămas vreo 20 de pagini necitite), mi-am dat seama că este o carte al cărui subiect nu mi-l voi mai aduce aminte odată ce o voi fi terminat. Adică, în linii mari, cam despre asta e vorba: o discuţie filosofică între un filosof (cum altfel?) şi nepotul vestitului muzician Jean François Rameau. Cei doi discută despre educaţie, despre geniu, despre virtute şi în urma acestei conversaţii descoperim un nepot pe post de Gică Contra, căruia nimic ce ţine de buna purtare nu i se pare demn de luat în seamă. Am tot încercat să scap de o imagine pe măsură ce citeam, da’ oricât m-am chinuit, n-am reuşit. O fi pentru că am o obsesie în ultimul timp, da’ în nepotul lui Rameau am văzut prototipul unui alt personaj: House. La fel ca şi doctorul asta, nepotul lui Rameau nu dă doi bani pe nimic, pe niciuna dintre valorile umane, pe nici o tradiţie, pe nici un gest frumos. Elogiază ipocrizia şi scopul lui în viaţă e să parvină prin orice mijloc. Se dedă la orice şiretlic pentru a obţine ce vrea. Urăşte aproape orice fel de oameni, pe cei de geniu ii consideră nişte netrebnici şi foarte nefolositori (îl include aici şi pe unchiul lui), dar după ce ii denigrează, îşi dezvăluie adevăratul motiv pentru care are această părere: ar vrea şi el să fie un om de geniu şi îi invidiază. Stăpâneşte cu măiestrie abilitatea de a face pe bufonul care îi distrează pe bogătaşi şi în felul acesta are parte de mese îmbelşugate, de paturi bogate în care să-şi petreacă nopţile, de companii pe care nu dă doi bani, deşi fac parte din crema societăţii franţuzeşti. Citeşte piesele moraliştilor cu scopul precis de a se feri de ridicol şi de a se folosi cât mai mult de el. Deşi bârfeşte, este de o sinceritate brutală şi judecă pe toata lumea. Nimeni, în opinia lui, nu este bun de ceva. Următoarele citate sunt descrierea completă a firii lui:

“Şi fiindcă pot să-mi câştig fericirea prin vicii înnăscute, dobândite fără muncă, păstrate fără sforţări, potrivite cu moravurile naţiei mele, pe placul celor care mă ocrotesc şi mai asemănătoare cu micile lor nevoi personale decât virtuţile care i-ar stingheri acuzându-i de dimineaţă până seara, ar fi ciudat să încep să mă frământ ca un suflet blestemat, să mă schimonosesc şi să mă fac altul decât sunt. Ar fi ciudat să plămădesc o fire care-mi e străină; ar fi ciudat să-mi caut însuşiri – hai să zicem demne de toată stima, ca să nu mai lungim vorba –, însuşiri a căror dobândire şi punere în practică m-ar costa mult de tot şi nu m-ar duce la nimic, ba poate chiar la mai rău decât nimic, făcându-i de batjocură pe bogătaşii pe lângă care cerşetorii de teapa mea încearcă să trăiască. Virtutea e lăudată, dar în schimb e urâtă şi fugi de ea, fiindcă te îngheaţă cu răceala ei, iar în lumea asta e bine să trăieşti mai la căldură. Şi-apoi aş deveni morocănos; de ce-ţi închipui oare că vezi, adeseori, cum cei cucernici sunt aspri, supărăcioşi şi neprietenoşi!? Fiindcă şi-au luat în spinare o sarcină care nu li se potriveşte; ei suferă şi, când suferi, îi faci şi pe alţii să sufere; un asemenea lucru nu-mi convine nici mie, nici ocrotitorilor mei; trebuie să fiu vesel, să ştiu să mă plec, să fiu glumeţ, bufon, caraghios. Virtutea se cere respectată, iar respectul e stânjenitor; virtutea se cere admirată şi nu e prea distractiv să tot admiri. Eu am de-a face cu oameni care se plictisesc şi trebuie să-i fac să râdă. Iar pentru că numai caraghiosul şi nebunul îi fac pe oameni să râdă, trebuie să fiu caraghios şi nebun, şi dacă natura nu m-ar fi făcut aşa, cel mai simplu lucru ar fi să par că sunt. Din fericire, nu-i nevoie să mă prefac; există şi aşa destui prefăcuţi, de toate soiurile, chiar dacă nu-i mai punem la socoteală pe cei care se prefac faţă de ei înşişi.”

“Iar prietenul Rameau, dacă s-ar apuca într-o bună zi să arate dispreţ pentru bogăţie, pentru femei, pentru traiul bun, pentru trândăvie; dacă s-ar apuca să facă pe virtuosul, ce-ar fi atunci? Un ipocrit. Rameau trebuie să fie ceea ce este, adică un tâlhar fericit printre tâlharii bogaţi, şi nu un fanfaron al virtuţii ori un virtuos silit să-şi ronţăie coaja de pâine singur sau printre calici. Şi-apoi, ca să-ţi vorbesc deschis, nu mă împac defel cu fericirea dumitale netulburată, nici cu aceea a câtorva visători de teapa dumitale.”

Cam în jurul acestor observaţii se învârte subiectul cărţii. Un dialog între cei doi poate fi foarte uşor comparat cu o discuţie între House şi Wilson. Aproape ca i-am şi auzit vorbind.

Mi-a plăcut foarte mult stilul, cuvintele alese, construirea frazelor şi a ideilor. Pentru ca îl îndrăgesc pe House l-am îndrăgit şi pe nepotul lui Rameau. Spre să termin cândva cartea.  Poate pe voi vă conving citatele.