Ce coincidenta! Mi-am cumparat calendarul de birou din dorinta de a calatori, cel putin imaginar prin toate capitalele prin care ma purta el. Si uite, ca luna asta chiar s-a nimerit sa ma duc acolo unde decembrie se simte la ea acasa. 4 zile de vacanta binemeritata, 4 zile in care n-o sa ma gandesc deloc la ce las in Romania, 4 zile in care imi doresc sa-mi sune telefonul doar la miezul noptii, 4 zile in care voi vizita frumoasa Budapesta. Ne citim pe 4 Ianuarie, cand revin cu povesti, poze si impresii de la unguri. Am amanat putin expozitia de ochelaristi pentru ca n-am avut timp sa o pregatesc. Insa va fi draguta foc. Am terminat Eseu despre orbire si abia astept sa va vorbesc despre el. Am multe de scris cand ma intorc, deci nu plecati prea departe. Petrecere frumoasa si va mai urez o data ce v-am urat in postul trecut:

Fie ca 2009 sa va aduca exact atat cat va doriti, atunci cand va doriti si pe cine va doriti.
La multi ani!

PS. Pentru cei pe care ii intereseaza, sambata pe 3 ianuarie, la ora 22:30, pe RaiUno va fi musicalul Notre Dame de Paris cu Garou. Iiiii, me happy happy happy.

M-am plans la toata lumea si am strigat in gura mare ca anul asta, 2008 pe numele lui, a fost cel mai prost an din viata mea de pana acum. Indraznesc sa sper si sa imi doresc sa nu mai am parte de nici unul la fel, insa stiu ca dau dovada de naivitate si ca multe rele mi se vor mai intampla si de acum inainte. Vreau doar sa nu vina toate grupate ca anul asta. Inca o data, ma bucur ca am blog si ca acum, la sfarsit de an, pot trage linie sa imi amintesc mai bine tot ce s-a intamplat.

La sfarsitul lui 2007 scriam ca am avut parte de cel mai linistit an. Si ce sa vezi mofturi pe capul meu, eram si ofticata din cauza asta. Mare proasta am fost… Nu banuiam ca anul asta voi avea parte de atata agitatie sufleteasca cat sa imi ajunga pentru multi ani ce vor sa vina. Voiam distractie si iesiri cat mai multe; ar fi trebuit sa zic merci, ca anul asta nici atatea n-am avut cate am avut in 2007. Cu calatoriile la fel, aveam impresia ca o sa vad jumatate de Europă si mai visam si la Malta sau Egipt. Biata naiva ce eram… am ajuns in Muntenegru si la Bucuresti. Atat.

Apoi prin martie, o leapsa ma punea sa imi fac planuri pentru primavara. Parca de aici s-au mai implinit cateva, insa le luam pe rand, ca nu-i graba. Si asa, postul asta e unul lung, mai mult pentru propria mea satisfactie, decat pentru delectarea voastra, asa ca s-o luam frumos pe luni:

Ianuarie:
-    nimic rau, cel putin blogul n-a consemnat.
-    din categoria „15 minute de celebritate”: am aparut prima oara in ziar, s-au scris povesti despre mine (1 si 2)

Februarie:
-    inceputul necazurilor: durere infernala de cap, zilnica, ce s-a lasat cu vizita la neurolog si la tomograf (dar cica nu aveam nimic, urma sa merg la ORL-ist)
-    noroc cu Google Reader, ca mi-am pierdut 7 posturi cu tot cu comentarii; posturile le-am salvat de acolo, insa comentariile pierdute pentru totdeauna. Am invatat sa imi clonez blogul cel putin o data la doua zile.

Martie:
-    din nou depresie
-    am ramas fara masinuta si nici pana in ziua de azi nu s-a cumparat inca una in locu-i astfel incat sa ma bucur si eu de vacante pe unde vreau eu
-    mi-am cumparat-o pe Konsuelo, conform planurilor
-    am aparut in revista ON de la Vodafone

Aprilie:
-    filme, schimburi de carti, concerte caritabile, lepse
-    Pastele la Baia Mare
-    achizitionarea unui S5, asa cum planuisem in martie

Mai:
-    am implinit un an de blogging
-    inceputul necazurilor provocate de boala mamei mele (nu prea am scris pe blog si e o poveste pe care vreau sa o tin departe de lumea asta)
-    am salvat pisicuta de la o viata grea sau poate chiar de la moarte

Iunie:
-    putine posturi
-    singura participare la Masa Critica, apoi Street Delivery si lunarul bloggers meet
-    tatal lui Iubi a facut infarct

Iulie:
-    tristetea continua in afara blogului
-    un alt concert caritabil
-    Edy mi-a spus ca o sa moara si asa a fost
-    excursie la Herculane
-    prima vizita in capitala
-    primul concert adevarat la care am fost vreodata

August:
-    concediu in Muntenegru
-    dor de toamna

Septembrie:
-    am aparut in Timis Online
-    revolutie violeta la Timisoara
-    mami in spital
-    festivalul Plai
-    sunt trista in continuare
-    inscrierea la cursul foto, abandonat dupa ~2 luni
-    blogmeet cu karaoke

Octombrie:
-    cursa ratustelor pe Bega
-    schimbare de look pentru blog
-    ziua mea, destul de trista, dar cu foarte multe surprize
-    am fost in direct la radio (de 2ori)
-    team-building reusit, pe Varful lui Stan si pe Valea Cernei
-    am participat la Verde pentru biciclete

Noiembrie:
-    aproape ca unul dintre catei era sa imi fie omorat de un amstaff
-    depresie din nou
-    expozitie de picioare

Decembrie:
-    un alt diagnostic urat pentru mama mea, o alta criza
-    Timisoara se pregatea de Sarbatori
-    la ORL-ist am ajuns abia luna asta, desi ar fi trebuit prin februarie. (am primit tratament, dar nu l-am urmat)
-    cazul lui Lucian Reja m-a impresionat peste masura
-    Sarbatorile, mult mai linistite decat le-am preconizat eu
-    la Budapesta ajung abia de revelion, desi m-am chinuit tot anul sa plec acolo pentru un weekend

Pe langa toate astea, prietenele mele au trecut prin despartiri dureroase, mamele unora sunt mai bolnave ca ale altora, matusa mea se confrunta cu niste pierderi financiare imense, si as mai putea continua ca lista nu se opreste aici. N-am nici un regret pentru schimbarea acestui an. Imi pun multe sperante in 2009, ma agat de superstitia ca 9 e o cifra norocoasa pentru mine (eu fiind nascuta pe 9), imi doresc cu disperare sa am parte de liniste sufleteasca si mentala, sa nu ma mai doara stomacul de fiecare data cand imi suna telefonul, sa pot sa rad, fara sa ma gandesc ca in timpul ala cineva poate pati ceva.

Imi doresc un 2009 fara stirile de la ora 5, fara asa multe accidente, fara atata rautate si fara atata criza. M-am invatat minte, si nu mai fac planuri, nu are rost pentru ca uite ce s-a ales de ele. Prefer sa fie de-alea pe scurta durata, pe care sa le pot implini prin forte proprii.

Va doresc si voua ca anul 2009 sa nu fie asa ca asta care se incheie, sa vi se indeplineasca tot ce v-ati dorit in 2008 si nu s-a indeplinit.

Autor: Peter Beagle
Nationalitate: american
Titlu original: A Fine and Private Place
Anul aparitiei: 1978
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 6/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Despre prima carte cu stafii pe care am citit-o am amanat cateva zile sa scriu. Am facut o pauza de carti „grele” si am ales din biblioteca, una ce mi se parea mai usurica pentru a nu ma mai consuma si din cauza lecturii.

Un loc placut si numai al lor parea sa imi ofere exact relaxarea pe care o cautam, insa problematica si vesnicele intrebari pe care moartea le ridica, m-au impiedicat sa savurez cartea pe nerasuflate. In micul rezumat de pe prima pagina scria ca stafia unui barbat si cea a unei femei se intalnesc intr-o zi caniculara, iar eu de aici m-am dus cu gandul la o frumoasa poveste de dragoste, ce urma sa-mi alimenteze credinta ca dupa moarte nu e totul pierdut si ca inca ne mai preocupa lucruri pentru care de fapt traim pe Pamant. Ar trebui sa incetez cu incercarile de a ghici subiectul pentru ca de foarte putine ori mi se confirma banuielile si risc sa raman dezamagita. Povestea de dragoste dintre cele doua stafii se intampla in cele din urma, dar va spun mai incolo despre ea.

Personajele principale sunt cele doua spirite, Michael si Laura, dar si batranul Rebeck si doamna Klapper. Viata si moartea se impletesc prin derularea dialogurilor atat intre cei doi vii, cat si intre cei doi morti si ce e si mai de necrezut, intre vii si morti. Batranul Rebeck locuieste de 19 ani in cimitirul Yorkchester din New York si in afara de stafiile celor ce populeaza cimitirul, se mai converseaza cu un corb, care are grija sa ii furnizeze de-ale gurii. Avand posibilitatea de a vorbi, corbul ii tine companie si il tine la curent cu mersul vietii din afara cimitirului, insa nu fara sarcasmul unei fiinte care nu vrea sa se ataseze de nimeni. Ii aduce de mancare pentru ca e in natura ciorilor sa care ceva cuiva, nu pentru ca i-ar fi drag sau mila de el.

Michael Morgan a murit in urma unei otraviri, de care este suspectata sotia sa, Sandra. Foarte indragostit de aceasta, cand o intalneste pe Laura, ii vorbeste despre ea destul de des, lasand impresia ca e singurul lucru pe care nu vrea sa il uite. Laura, moarta intr-un accident de masina, nu-si doreste sa intarzie momentul uitarii definitive, pentru ca vrea sa se desprinda cat mai repede de tot ce a insemnat viata ei pe Pamant. A dus un trai nefericit si nici macar moartea nu ii poate oferi o bruma de nepasare.

Clipa in care pe Michael il loveste revelatia ca o iubeste pe Laura e putin neverosimila si usor fortata. De aici parca a inceput sa nu-mi mai placa romanul si toate inconsecventele peste care am dat s-au constituit drept noduri in papura. Declaratiile pe care cei doi si le fac dintr-o data sunt parca spuse doar din dorinta de a conferi povestii o linie romantica. Subit, Michael o iubeste pe Laura, fara de care nu mai poate concepe moartea, dintr-o data avantul lui sentimental o convinge pe fata ca e frumoasa, ca e tot ceea ce el isi doreste. Asta dupa ce pe tot parcursul cartii am fost martori la intrebarile si trairile cu care s-a confruntat Michael cand era vorba de Sandra.

Apoi, trupul lui Michael trebuie mutat in alt cimitir si cica povestea lor de dragoste, abia inceputa, e in pericol de a se sfarsti. De ce? Parca spiritele erau libere, nu legate de trupuri. Nu scrie nicaieri ca sufletele trebuie sa urmeze ambalajul pe care l-au parasit dupa moartea acestuia.

Ca film, cred ca subiectul ar avea mai mare succes. Recomand cartea numai intr-o pauza de-asta intre capodopere.
Am gasit la Cinabru si pe bookblog doua recenzii care completeaza anumite aspecte pe care eu le-am lasat pe-afara.

Gand in gand cu bucurie, Tudor m-a lepsuit cu colinde. De cateva zile ascult numai muzica de sezon ba la lucru de pe CD, ba la radio pe MP3 player, ba prin mall sau in orice magazin. Si cu toate astea nici urma de spirit de Craciun. Si am concluzionat ieri ca e din cauza lipsei zapezii. Adica daca ar fi nins macar asa in scarba zilele astea, parca m-as mai fi lasat si eu patrunsa de atmosfera, dar asa… nici poveste. Asta insa nu e o piedica sa nu fac publice niste cantece asa dragalase cu zurgalai.

Ca tot romanul il ascult pe Hrusca, Narcisa Suciu si Paula Seling dar cum am luat de pe net un folder numai cu melodii de Craciun, ascult de toate. Si imi place la nebunie albumul pe care l-au scos Kelly Family de sarbatori, imi place si cel al lui Elvis Presley, cateva de la Michael Bolton, sa nu uit de Boney M… si pentru voi, preferatele mele:

Elvis Presley – Blue Christmas

Elvis Presley – Silent Night

Gene Autry – Rudolph, the red-nosed raindeer

Cliff Richard – Mistletoe and wine

Stefan Hrusca – Afara ninge linistit

Stefan Hrusca – Colindul Cerbului

Dolly Parton – Santa Claus is coming to town

Narcisa Suciu – Florile Dalbe

Paula Seling – Domn, domn sa-naltam

Paula Seling – Colo’n Josu’

Nat King Cole – The First Noel

Shakin’ Stevens – Merry Christmas Everyone

Queen – Thanks God is Christmas

The Kelly Family – Little Drumer Boy

The Kelly Family – White Christmas

The Kelly Family – One more happy Christmas

The Platters – Please come home for Christmas

Mai departe catre: Nuzzu, 2 Smart Cherries, Dianora si Druje.

Sarbatori fericite si un Mos Craciun incarcat de daruri.

Motivul pentru care mi-am facut ochelari a fost dorinta de a fi pă trend. Eram printr-a 11-a cand mi s-a parut mie ca as fi mai cool si as arbora un aer mai de intelectuala daca mi-as parca niste biciclete pe nas. Si incep eu cu figuri de-alea ca nu mai vad bine la tabla, ca abia reusesc sa citesc, bla bla bla, povesti de aburit parintii. Sanatatea copilului e mai importanta ca toate asa ca n-au ezitat si m-au dus la control oftalmologic. -50 si la un ochi si la celalalt. Na, tot e bine ca au gasit ceva, imi zic eu in sine-mi, ca altfel riscam sa raman in afara trendului. Azi asa, maine asa… dar poimaine deja incepeau sa ma deranjeze, sa nu mai vreau sa ii port si brusc parca vedeam mai bine. La scoala ii purtam ca totusi nu prea bateam eu pana la tabla, dar in pauze si acasa, fara. A trecut vremea, am ajuns la facultate si m-am ciocnit cu amfiteatrele, spatii largi si locuri indepartate de tabla. Provocarea abia acum mijea si iata-ma-s in ipostaza de a nu putea studia fara ochelari. In timp, dioptriile s-au schimbat, dar eu tot nu port ochelarii zilnic si intotdeauna asa cum ar trebui. In schimb la calculator nu pot fara ei, chiar daca sunt de distanta. De citit ma descurc si la televizor nu prea mi-i trebuie, o data pentru ca nu prea deschid televizorul si a doua oara ca inteleg engleza si nu tre’ sa citesc. Acum „ma mandresc” cu dioptrii de -1 la stangul si cu -75 la dreptul.

Si iata ca ajungem de fapt la subiectul postului: abia am asteptat sa mai treaca un pic de timp sa pot lansa o noua expozitie. Va mai amintiti cea cu picioarele, nu? Pentru ca v-a placut, imediat, pe loc si instantaneu mi-a venit atunci ideea de a va propune sa facem una cu ochelaristi. Sunt multi printre voi, pe unii ii stiu personal si sper sa se autosesizeze, pe altii ii rog, daca vor sa imi trimita poze cu ei (daca vor sa ramana anonimi pot decupa poza numai cu ochisorii din spatele ramelor) si sa le expunem aici sa vada toti ca a purta ochelari nu e o rusine. Haideti, ca imi verific mailul tot la 10 minute.

Am primit un mail saptamana trecuta si spre deosebire de alte spamuri pe care le sterg imediat cum le deschid, asta mi-a captat atentia. Pentru a nu spama si eu la randul meu trimitand mailul mai departe, il fac si mai public, punandu-l pe blog.

Nu stiu cati dintre voi erati la curent cu numarul ICE, insa Wiki ne informeaza ca eu sunt cu 3 ani in urma si abia acum am aflat ca un paramedic din Anglia a promovat acest program, datorita dificultatii in care era pus cand, ajuns la locul accidentului, nu stia pe cine sa sune ca sa anunte tragicul eveniment.

ICE este acronimul expresiei englezesti „in case of emergency” si este indicat ca toti sa avem printre contactele din agenda celularelor noastre fie un ICE, fie doi (ICE 2), fie trei (ICE 3), adica persoane pe care politia, salvarea sau pompierii sa le poate contacta in cazul in care patim ceva. Fiind indici internationali, in cazul in care ni se intampla ceva intr-o tara straina, familia sa fie imediat anuntata.
Eu zic ca e o idee excelenta.

Am reusit sa o plictisesc pe Oana, cred ca si pe Andra, dar ma tin de cuvant si fac leapsa asta care a circulat peste tot. Cica barbatii sunt curiosi de ce caram in geanta dupa noi. Hm… asa sa fie, baieti? Oricum, car si eu cam ce cara orice femeie, strictul necesar. Si avem o poseta pentru ca n-avem asa multe buzunare si pentru ca nu se intampla ca in desene animate sa putem scoate din poznar sau din blanita toate chestiile de care avem nevoie.

Cand ma descalt de adidasi si cand in loc de geaca sport port palton, de brat imi atarna asta:

Puneti propozitia de mai sus la forma negativa si o sa stiti cand il port pe el:

Asta e pentru orice fel de imbracaminte pentru ca are scopul nobil de a transporta aparatul foto.

M-am cam chinuit sa improvizez un mic studio foto la mine in camera, ca sa pot sa scot niste poze fara parchet, pereti denivelati sau covor bej, si pana la urma am apelat la o cuvertura de prin dormitor. Si iata ce contin gentile mele:

Intrebari?
Am o vaga banuiala ca ele n-au facut leapsa asta: Cretzulina, Ralk, Happy Chicken si Costina.

Later edit:

Bineinteles ca am si chestii mai femeiesti prin poseta, insa nu le-am pus in poza.

Sportul in Romania de multe ori se rezuma la fotbal. In 80 % din cazuri, ziarele de specialitate scriu doar despre fotbalisti, despre transferuri si scandaluri, despre antrenori si finantatori, despre etape si divizii, despre campionate si despre vietile personale ale celebritilor care dau cu piciorul in minge. Pe mine una nu ma pasioneaza sportul. Adica tin cu Romania de fiecare data cand joaca, dar partea proasta e ca noi nu prea stim cand joaca pentru ca celelalte sporturi nu sunt atat de mediatizate, precum Sportul suprem din tara asta.

Ca sa n-o mai lungesc atata cu introducerea si ca sa scriu despre ce spune titlul, stiu sigur ca multi dintre voi cunosc sportivi de performanta care se pot mandri cu medalii de aur, de argint sau de bronz, obtinute la diverse concursuri sportive si mai stiu ca multi dintre acesti campioni sunt sarbatoriti doar in sanul familiei si in federatia sau clubul din care fac parte. De cate ori ati vazut la stirile sportive reportaje despre un concurs de judo sau un concurs de natatie, sau poate o cursa de atletism? De putine ori sau doar daca Romania a castigat sau a pierdut si asta pe scurt, doar amintit in vreo cateva secunde sa nu zica ca au trecut cu vedere. (Da, cacofonia e intentionata.)

Cati dintre voi ati auzit de Amalia Sisak? Poate doar cativa care ati fost colegi cu ea sau o cunoasteti din intamplare pentru ca sunteti din Timisoara. In mod normal ar fi trebuit sa stiti ca e multipla campioana mondiala, europeana si nationala la shotokan. Dar bineinteles ca nu stiti pentru ca sportul asta nu e promovat deloc. Si pe langa ca nu e promovat, nici federatia nu le permite cateodata sa fie promovati cum trebuie, dar mai ales cei care trebuie. De exemplu, ieri a avut loc Gala Sportului Timisean, dar toate ziarele au dat un singur nume. Cand de fapt au fost mult mai multi castigatori, printre care si Amalia, care a obtinut locul III la Arte Martiale. Am norocul sa o cunosc personal pentru ca  e sora prietenei mele, care actioneaza sub numele de Super Andrea. Cum nu-mi place sa scriu fara dovezi, iata mai jos poze de la concursurile la care a participat si la care a obtinut medalia de aur si cea de argint.

Un alt sportiv de care n-a auzit nimeni e Cezar Listeveanu. Membru al unui club de natatie din Timisoara, pe numele sau Masters, Cezar a obtinut la diverse concursuri medalii de aur, argint si bronz. E drept ca nivelul la care se desfasoara aceste competitii nu e unul olimpic, dar ar trebui sa stiti ca ele se organizeaza atat pe plan national, cat si european. Dar credeti ca scrie vreun ziar despre ele sau despre participanti? Abia, abia daca trimite presedintele clubului un comunicat de presa si o poza unele ziare binevoiesc sa le publice. Ce conteaza ca aduc faima Romaniei? Ce conteaza ca sunt mai buni ca ungurii?  N-are a face, daca nu au mingea la picior.
Da, Cezar e iubitul meu si in afara de mine si familia lui nu il felicita nimeni pentru toate medaliile obtinute pentru ca nu stie nimeni ca el e inotator. Iar lui nu-i sta in fire sa se laude, asa ca il laud eu.

Daca si voi aveti sportivi in familie care nu beneficiaza de nici o promovare, puteti sa imi trimiteti poze cu ei si titlurile pe care le detin si facem o galerie a campionilor.

Foarte simplu.
1.    (cel mai important) evaluezi cauza si te gandesti daca merita sa te abtii de la anumite placeri, cumparaturi, mofturi pentru a ajuta un om
2.    te interesezi de adresa si de orarul bancii unde sunt deschise conturile (care in mod normal e cuprins in intervalul 9-17/18)
3.    iti notezi pe o hartiuta numarul de cont (de obicei cel in RON, dar daca ai euro, poate exista si un cont in EUR)
4.    iti iei buletinul cu tine si suma pe care vrei sa o donezi
5.    te duci la o tanti de la ghiseu si ii spui ca vrei sa faci o donatie in contul de pe hartiuta ta
In 5 minute ai terminat si pleci acasa cu zambetul pe buze si cu sufletul impacat ca ai facut un bine.
Nu uitati ca aceasta femeie are nevoie de ajutor financiar pana la 15 ianuarie 2009.

Am tot stat pe ganduri despre ce as putea scrie, ce strigate surde as putea trimite in eterul www-ului pentru ca cineva sa se dezmeticeasca din ce se intampla in tara noastra. Acum 19 ani, pentru cu totul alte motive au murit oameni nevinovati, pentru tara asta, pentru ca noi, cei de acum sa putem sa ne batem joc de ea asa cum o facem.

Andreea le multumeste martirilor pentru libertatea pe care au castigat-o cu pretul vietii pentru niste vremuri viitoare in care credeau. Au murit pentru ca noi sa putem sa ne exprimam liber, asa cum o facem astazi. Pentru dreptate, pentru egalitate si pentru a trai mai bine. Dar oare traim mai bine? Avem intr-adevar mai multe posibilitati, mai multa independenta, mai multe ocazii. Dar uitati-va in jur si trageti singuri concluziile. Nu aveti oarecum senzatia ca acei oameni au murit degeaba? Uitati-va la nefericirea din jurul vostru, la tristetea de pe fata trecatorilor, la durerea unor nedreptatiti de legea intr-o tara in care banul e justitia suprema. Uitati-va la mainile voastre legate de firul neputintei cand oameni dragi voua sau cunoscuti se lupta cu morile de vant pentru o farama de dreptate.

Daca as fi scris articolul asta acum cateva zile, cand inca nu apucasem sa scriu despre asta, probabil acesta ar fi fost unul naiv, magulitor la adresa Romaniei. Pana cum cateva zile eram patrioata. Insa azi nu pot, azi am senzatia ca Timisoara iese in strada degeaba. Nu mai are nici o putere, nu o mai ia nimeni in seama, pentru ca au uitat. Au uitat ca pentru binele lor, unii oameni au murit.
Azi e prima zi cand dragostea pentru tara mea se stinge. Si probabil va continua sa se stinga pana nu va mai ramane nimic.

Asa mi-am petrecut eu revolutia.