Unul dintre cele mai pline weekenduri pe care le-am avut pana acum a fost asta care tocmai se incheie. Mai sunt 5 minute pana la ora 12 noaptea, dar pana postez apuca sa treaca. Va dati seama ca mi-e somn de pic, dar nu ma las pana nu imi fac datoria si nu va posvestesc cat de pe scurt pot.

Sambata: plec de acasa de la ora 13 ca sa ajung la Bega Bulevard. Eu cu Iubi ne desfatam privirile cu imagini ale canalului Bega din tineretea sa cand era inca navigabil, dupa care ne imbulzim printre copii sa adoptam o ratusca pentru Marea Cursa de la ora 15. Intre timp, bucuria reintalnirii cu Ela. Ela s-a hotarat sa viziteze Timisoara odata cu evenimentul asta, sa participe la workshopuri, la stand-up comedy-uri si era pusa pe inchiriat biciclete, insa ghinion, Timisoara n-are asa ceva. Cel putin din cate stiu eu si toti cei pe care Liviu, insotitorul Elei i-a intrebat. Un punct in minus pentru Timisoara, dar speram ca incetul cu incetul se rezolva si asta. De cand o citesc pe Ela ma tot uimeste cu entuziasmul ei pentru locurile noi, pentru oamenii pe care ii intalneste, cu bucuria ei de a descoperi cat mai mult din obiceiurile orasului in care se afla. Astfel, atat ea cat si Liviu s-au amuzat de nuntile din Timisoara al caror alai de masini se comporta precum la inmormantare. ) Adica claxoneaza de la biserica pana la restaurant. Noua nu ni se mai pare ceva iesit din comun, suntem obisnuiti cu urletele stridente ce vestesc bucuria mirilor. Ca orice turist care se respecta, Ela s-a documentat inainte sa ajunga la noi si pot spune, inrosita de rusine, ca stie mai multe despre orasul meu decat mine. Oricat as incerca, nu pot sa fiu turista in Timisoara si cu asta basta.

Revenind la cursa de ratuste, desi vremea a fost ingrozitoare (frig si ploaie) ne-am distrat un pic pe seama cauciucatelor. Rotary Club isi face din ce in ce mai simtita prezenta in oras, prin diverse activitati caritabile, prin strangeri de fonduri in care implica si firmele, nu numai voluntarii inimosi, astfel incat aceasta cursa de ratuste a fost o initiativa a lor. Jos palaria si tot respectul. Am adoptat o ratusca cu 5 lei, mi-am mai cumparat una ca sa am si acasa un suvenir si daca as fi stiut care din alea 5000+ era a mea i-as fi facut si galerie. Evident ca n-am castigat aia 1000 de euro pusi in joc pentru ratusca ce ajunge prima la Finish, dar am indurat ploaia de dragul lor.

De la ratuste la masa, apoi la un ceai la Carturesti si seara la o piesa de teatru (Mansarda la Paris cu vedere spre moarte) fantastic de frumoasa cu niste actori extrem de talentati. Nu regret nici o clipa ca m-am lasat convinsa de Super Andrea sa mergem la acest spectacol, si daca nu i-am multumit pentru invitatie si pentru convingere pana acum, o fac pe blog, in vazul tuturor: Multumesc.

Si in sfarsit dupa o zi de hoinarit prin oras, iacata-ma-s in patul meu, gata sa o iau de la capat a doua zi.

Duminica: evenimentul zilei: Schimb de carti. Ce mai pot sa va spun decat ca la Schimb de carti e la fel de bine ca pana acum, ca am pus mana pe Crima si pedeapsa, care ma face sa plang cand o vad cat e de groasa, ca Rebecca ne-a povestit despre copiii de la gradi si ca Ela si Liviu au aflat si au participat abia acum la intalnirea asta, desi de la Bucuresti a pornit totul.

Lista de participanti si poze mai pe urma: Oana , Ovidiu Cincheza, Bacaran Iulia, Cristian Popa, Oana Bledea, Adriana Buriuc, Lorena Bacanu, Rebecca, Alin Ciobanu, Ioana Pascu, Ioan Usca, Razvan Flore, Daciana, Camelia ,Richie, Danutz, Lavinia Jurca, Patricia, prietena Patriciei, Ela, Liviu, Radu, Ovidiu U, Alina Valea, Alex Firus, Daniel, o vizitatoare din Constanta, Marius si Snej in vizita si Ama.

Autor: Jeroen Brouwers
Nationalitate: olandez
Titlu original: Bezonken rood
Anul aparitiei: 1981
Premii: Prix Femina 1995
Ecranizare: nu
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Prima achizitie de pe net, prima plata online nu putea fi pentru altceva decat pentru o carte. Am comandat Rosu ucigas de la shop.cotidianul.ro pentru ca era prima carte disponibila pe care n-o aveam in colectie. Cum mi-au mai ramas cateva zile pana la Schimb de carti, am si citit-o fiind subtirica.
Rosu ucigas e o carte dura, nici nu are cum sa fie altfel pentru ca subiectul se intampla in perioada celui de-al II-lea razboi mondial. O autobiografie presarata cu atata durere incat „fara simtire”, starea generala a autorului Jeroen Brouwers e doar o dovada a unui unreliable narrator. Nu spun ca nu e posibil sa nu mai simta nimic, avand in vedere ca o trauma cum e aceea a unui copil de 5 ani care traieste si asista la ororile razboiului, are capacitatea de a curma toate simtamintele. Insa pentru un om care nu simte, cartea e mult prea inecata in suferinta.
Romanul incepe cu moartea mamei scriitorului, fata de care, asemeni lui Camus in Strainul, Brouwers n-are nici o tresarire. Ba chiar se declara indiferent la aceasta intamplare, normala la urma urmei. In ciuda acestei indiferente, figura materna este cea care vegheaza asupra a 90% din paginile autobiografiei. Mama e cea care ii zambeste copilului cand e tunsa chilug si tinuta 24 de ore in bataia pustii si a soarelui nemilos al lagarului Tjideng. Mama e ultimul lucru pe care il are cand toti in jurul lui mor sau sunt omorati, e singura speranta, singurul motiv de a nu muri.
Din cauza atrocitatilor la care e martor, a sangelui si a tuturor crimelor pe care le cunoaste mult prea bine ajunge sa considere nasterea propriei sale fiice un lucru scarbos, care nu ii transmite nimic altceva decat amintirea razboiului si a mortilor lui. Orice om chinuit si insangerat la un moment dat, ii provoaca dorinta de lepadare; de aceea o inlocuieste pe sotia lui cu Liza, o amanta de ocazie la care isi doreste sa se reintoarca, si de aceea nu ii pare rau ca mama lui a murit. Devine un om rupt de tot ceea ce ii poate inspira sentimente pozitive, se transforma in umbra unui om ce nu are nici o reactie interioara. Si totusi cea care nu ii da pace e frica. Incearca sa o elimine scriind despre sentimente deja traite, afirmand chiar ca un scriitor isi traieste viata de doua ori, o data cand se intampla si odata cand scrie despre ea.
Pe cat e de scurta, pe atat e de intensa, mi-a prezentat istoria razboiului cu vedere la Tara Soarelui, a lagarului de concentrare japonez, care si-a omorat locuitorii cu aceeasi ura specifica totalitarismului.
Dupa un search pe Google, am gasit completari in Cutiuta cu recenzii, la un Balaur si la Jo.

Am vazut ca vi-a placut, asa ca de ce sa nu repetam experienta. Tot de pe forum (bine ca e un izvor inepuizabil de subiecte) vine un joc cu o tenta un pic mai personala. Pe acelasi principiu de raspuns si intrebare, sau daca vreti pe principiul binecunoscutului Adevar sau provocare (in cazul de fata doar adevar), va invit sa ii puneti o intrebare celui ce urmeaza dupa voi. Inainte insa trebuie sa raspundeti voi la intrebarea care vi s-a pus deasupra voastra.
Ca sa incepem, lansez eu intrebarea, iar primul care comenteaza, raspunde evident, si la randul lui, pune alta intrebare. Urmatorul se comporta la fel si tot asa pana cand nu mai vrea nimeni sa raspunda. Va rog insa sa puneti intrebari in limita bunului simt, adica nu in bataie de joc si nu atat de indiscrete incat sa trebuiasca sa le sterg. Pentru ca sunt vigilenta si moderez orice ineptie.
Incepem:
Ce iti doresti cel mai mult in clipa de faţă?

Unul din putinele mele vicii de care ma bucuram in fiecare dimineata cand ajungeam la lucru, inainte de cafea si inainte sa ma gandesc la masa de pranz, era merdeneaua. Gustoasa, pufoasa, uleioasa, umpluta cu telemea nici prea sarata, nici prea moale, satioasa si crocanta, ce mai, merdeneaua perfecta, a inceput de ieri sa nu mai existe pentru mine. Nu pentru ca as fi luat vreo hotarare tampita sa am grija de silueta, nu pentru ca nu mai aduce la bufet, nu pentru ca si-ar fi schimbat gustul ci pentru ca s-a facut 2,5 lei !!!!! Oricum era scumpa la 1,8, da’ 2,5 e hotie la drumul mare. O chichineata de merdenea de 10cm/10cm (in zilele ei bune) era bucuria mea si o infulecam pe nerasuflate. Renuntam la ciocolata Fagaras pentru ea, renuntam pana si la Magura, si Roji s-a gandit ca e vremea pentru o schimbare, pentru o condimentare a rutinei zilnice si a scumpit bunatate de merdenea. Cum cine-i Roji? Roji e tanti aia zgarcita de la bufet de la etajul 2 la care mancam noi cateodata cand nu ne caram nimic de-acasa. Aia care ne cantareste fiecare bucatica de cartof, nu care cumva sa mancam cu 5 grame in plus fata de alea 200 ca nu mai stie sa calculeze cu virgula.
In fine, azi ziua mea a inceput prost, e prima fara merdenea.
Da’ nu ma duc eu la patiseria de la care le cumpara sa vad cat costa de fapt?