Cand The Beatles cantau „money can’t buy me love”, multi i-au crezut si au facut din asta un dicton dupa care s-au ghidat in viata. Ce ziceti insa de „what kind of baby can money buy?” Da, da, ati inteles bine. Si daca nu ati inteles, exact asta inseamna: „ce fel de bebelus pot cumpara banii?” Nu ne referim la adoptii, nici la trafic ilegal de copii, ne referim exact la tranzactia intre producator si cumparator. In cazul de fata producatorul este omul de stiinta, cel care a invatat destula carte incat sa poata programa genetic viitorul embrion, astfel incat cumparatorii, adica viitorii parinti sa primeasca peste 9 luni prin home delivery exact ce au comandat: par blond, ochi verzi, inaltimea stas, inclinat spre stiinte umane sau reale, dupa preferinte.

E de inteles ca fiecare familie isi doreste o progenitura sanatoasa, cuminte, care sa invete bine, sa exceleze in toate domeniile, sa fie frumoasa, sa fie sociabila si cand creste sa devina director de corporatie. Insa toate acestea fac parte, pentru moment, din clasa lozului in plic, a sortilor, a norocului, a sansei, a imprevizibilului. Pentru moment, că oamenii de stiinta fac pe dracu’ in patru si se joaca de-a Dumnezeu pentru ca ceea ce iti doresti sa ai. Nu e frumos din partea mea sa folosesc divinitatea si opusul ei in aceeasi propozitie, dar chiar asta vor sa fie geneticienii si cercetatorii. Sa preia din atributiile Creatorului, sa plamadeasca cu mana lor ceea ce numai Duhul Sfant a reusit si sa salveze lumea de handicapati, inapoiati mintal si criminali.

Ar fi ideal sa nu se mai nasca copii cu malformatii, sa nu mai moara oameni prin asasinare, sa fie toti destepti si frumosi si pacea sa domneasca in lume. Insa chiar asa ar fi? Chiar totul ar fi roz daca geneticienii reusesc proiectul de Super Bebelus?

M-am lansat intr-o discutie care naste dezbateri peste dezbateri, pareri pro si contra ca niciodata n-am epuiza subiectul. Voiam doar sa spun ca incercarile omului de a fi de-o seama cu inexplicabilul mi se par cam indraznete. Nici nu stie ce urmari pot avea toate actiunile lui.

M-am inspirat de aici.

Postul de rezerva la nevoie se cunoaste. E bine sa ai pregatit ceva pentru atunci cand nu ai ragaz sa scrii. Tot pe calea mailului mi-a parvenit acest set de poze, pe care voiam de mult timp sa vi-l arat, cu riscul de a-l fi vazut deja. Nu vreau sa credeti ca sunt in pana de inspiratie sau ca pun pe blog tot ce primesc pe mail, insa timpul e nemilos zilele astea si n-as vrea sa n-am motiv sa intru pe aici sa mai verific una si alta. Da, sunt dependenta de blog.

Pentru cei care nu stiu, in Japonia vremurilor gheiselor,* in China vremurilor trecute, unul dintre cele mai atragatoare si senzuale trasaturi feminine era numarul cat mai mic la picior, iar pantofii cat mai minusculi le schimonoseau picioarele in cel mai crud mod posibil pentru a atinge acest ideal. Procedeul era unul barbar si chinurile prin care treceau femeile erau de  nedescris. Pozele ilustreaza mai bine ceea ce cuvintele nu reusesc. Bine ca vremurile alea au trecut si ca atat chinezoaicele cat si restul femeilor din lumea larga sunt libere sa poarte ce pantofi vor ele.

__________________________________

* mea culpa pentru greseala de mai sus.  Nu m-am documentat si am furnizat informatii gresite. Chinezoaicele, si nu gheishele, erau torturate astfel.

Nimeni si sub nici o forma nu ma poate arunca in cazanul cu fitosi. Daca nu din alt motiv, macar din cauza ca nu ma potrivesc acolo printre ei si nici o apucatura de-a mea nu poate sa ma indese in categoria lor. Cu toate astea, o papusa de fata vrea sa scoata de la mine o declaratie care sa contrazica cele de mai sus. Nu o sa reuseasca pentru ca nu exista. Insa exista cateva branduri care imi guverneaza traiul si le-am mai adunat si inventariat cu ocazia asta, dar acum trebuie sa imi si explic alegerile.

Intr-o ordine aleatoare si cu siguranta amnezica, le trantesc aici una dupa alta:

Nokia – am eu o vorba pe care o tot repet: exista telefoane si exista Nokia. Am incercat cateva modele, nu prea multe, insa niciunul nu m-a satisfacut ca asta, deci ii sunt dedicata pe viata.

Canon – pentru mine e Nokia aparatelor de fotografiat.

Remington – nu ca mi-as mai intinde eu parul nu stiu cat de mult, (alta dovada ca nu sunt snoaba si nu pun mare pret sa fiu in ton cu moda) dar oricum daca ma mai bate gandul sa imi iau ceva aparate cu care sa imi ard podoaba… sigur de la Remington or sa fie.

Cam atat cu firmele, sau cam atat imi aduc acum aminte.
Alte apucaturi care m-ar putea snobi nu imi dau seama daca am. Daca a face dus cu slapii atunci cand te afli intr-un hotel/pensiune/hostel e din gasca lor, inseamna ca e printre singurele. I-as putea intreba pe cunoscutii mei ce li se pare lor snob la mine, insa ei nu-mi citesc blogul asa ca… asta a fost.

Sa tratam leapsa cum merita si sa ii facem vant spre alte zari: Simona, ca si asa isi dorea, Ruska, Monica, si Ela.

Cum sa incepi saptamana mai bine daca nu cu zambetul pe buze? De mult n-am mai scris articole pentru categoria LOL-uri, asa ca o updatez acum. Am primit pe mail ceva ce poate ati primit si voi. Daca n-ati primit, nu e timpul pierdut, chestiile astea circula mai ceva ca puricii pe caini. Inainte sa va apara in inbox, cititi la mine pe blog. Canalele mass media, fie ele radio, televiziune sau ziare, ne baga in sperieti vorbindu-ne despre un sfarsit iminent al lumii. Cineva s-a gandit cum ar relata presa din Romania apocalipsa. Iata cum:

Antena 3: In trei zile Basescu nu va mai fi presedinte! Am invins!!

OTV: Senzational! Urmariti ultimele stiri despre Apocalipsa in direct  la Dan Diaconescu! Vrajitoarea Lenuta va da sfaturi cum sa va purtati  pe lumea cealalta.

Libertatea: E ultima ta sansa sa fii fata de la pagina 5! Trimite o poza acum.

ProTV: Un copil a ars de viu si nu va mai apuca sa vada apocalipsa!

CanCan: Sursele noastre spun ca Nicoleta Luciu va petrece sfarsitul lumii departe de iubitul ei.

Cotidianul: Mai ai timp sa citesti o carte din colectia Cotidianul!

B1Tv: Urmareste la Nasul dezvaluiri incendiare despre parlamentarii care profita de sfarsitul lumii!

Cosmopolitan: 10 sfaturi pentru o ultima partida de sex fantastica!

Sfaturi in bucatarie: Pregateste-ti singur coliva!

Aventuri la pescuit: Daca apare pestisorul auriu, trimite-l la noi.

Catavencu: Apocalipsa noastra e mai inteligenta decat a lor.

Sper ca v-am inveselit nitel ziua.

Autor: Kader Abdolah
Nationalitate: iranian
Titlu original: Het huis van de moskee
Anul aparitiei: 2005
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Cu Iranul am patit la fel ca si cu Japonia. E de ajuns o carte, un insight, ca sa imi dau seama cat de fascinanta e o lume pe care nu o cunosc. Desi evenimentele petrecute in lumea islamica nu ne sunt tocmai straine, desi intamplarile de acolo sunt mediatizate cat de mult se poate, pe mine nu m-a interesat mai deloc situatia din Orientul Mijlociu, a femeilor musulmane sau a vietii de pe meleagurile acelea. Nu m-au interesat pentru ca personal m-am resemnat, m-am impacat cu ideea ca acolo lucrurile asa vor ramane intotdeauna, ca fanatismul va continua sa omoare oameni nevinovati si ca, in fond, e o lume inchisa, inaccesibila. Mea culpa pentru ignoranta. Sa nu va spun cat imi doresc acum sa ajung la Teheran.

Am descoperit Iranul datorita lui Azar Nafisi si a romanului ei Citind Lolita in Teheran. Am aflat despre razboiul de 8 ani, despre crimele odioase ce au afectat linistea oamenilor si mi-am dat seama ca o distopie nu e nici pe departe atat de monstruoasa ca realitatea. Dornica sa aflu mai mult, am asteptat La portile moscheii cu sufletul la gura, fiind convinsa ca amintirile unui barbat sunt mai violente si mai realiste decat suferinta si descrierile unei femei. Nu mi-o luati in nume de rau, nu sunt misogina, nu desconsider scriitura unei femei, insa e destul de clar faptul ca un barbat nu trece printr-un razboi cum o face o femeie. Simtamintele sunt atat de diferite si durerea e atat de altfel exprimata, si asta puteti sa verificati si singuri daca cititi cele doua romane.

Cam trei sferturi din La portile moscheii este o poveste. O poveste superba ce te duce cu gandul fie la 1001 de nopti, fie la Un veac de singuratate, fie la un serial in care fiecare episod se ocupa de alt personaj. Comparatiile astea le-am facut cand am gasit in paginile cartii senzualitatea Seherezadei intrupata in femeile ce traiau in casa de langa moschee, cand am urmarit destinul unei familii ale carei generatii se succeda, se intalnesc si se risipiesc de-a lungul istoriei, asemeni familiei lui Jose Arcadio Buendia, si atunci cand fiecare capitol imi dezvaluia un alt caracter, o alta minte, alte idei si alte evenimente.

Familia din casa de langa moschee este condusa de Aga Djan, care traieste acolo impreuna cu cei doi veri ai lui (Alsaberi - imamul – si Muezinul), sotiile si copii lor, dar si cu doua bunici, o pisica batrana si o cioara batrana. Asa cum am spus, pe trei sferturi din carte se deruleaza obiceiurile, traditiile si sarbatorile din viata personajelor ce populeaza casa, precum si a celor din afara ei, creandu-se impresia ca feericul si pacea invaluie tot, lasand in afara Senedjanului nebunia si groaza razboiului. De fapt, e doar linistea dinaintea prapadului, ce se dezlantuie pe ultima suta de metri, cand totul e atat de alert, atat de impotmolit si atat de halucinant, incat n-ai cum sa treci de paginile acelea fara sa simti oroarea. Ayatollahul Khomeini, adeptii lui si regimul islamic sunt ceva ce eu cu greu pot pricepe. Fanatismul si crimele in numele lui Allah ma ingrozesc si ma tulbura pentru ca nu pot sa concep ca religia te poate innebuni in asa fel. Dar stiu, eu sunt o naiva ce traieste intr-o lume a binelui, unde cea mai mare nedreptate este derizorie in comparatie cu vremurile in care s-a zbatut omenirea de-a lungul timpului.

As vrea sa va spun pe scurt despre subiectul si frumusetea acestei carti, despre cum nu toti iranienii sunt la fel, despre cum si-au pierdut drepturile de a-si ingropa mortii, sau despre cum o mama se dezice de fiul ei. Insa nu vreau sa va stric placerea si va las sa patrundeti singuri in minunata lume a lui Kader Abdolah, o lume presarata cu elemente autobiografice, din care eu am ramas cu o mare curiozitate. Cartea nu a fost inca tradusa in engleza, asa ca internetul si Google, mama Omida, nu mi-au putut raspunde: cat si ce anume exact este autobiografic in aceasta carte? Pentru ca am vaga impresie ca personajele au existat cu adevarat.

Zile ca cea de azi ma fac sa realizez (pentru a nu stiu cata oara) cat de mandra sunt de orasul meu. Cand faci parte dintr-o masa de oameni in care n-are loc nici cearta, nici injuratura, nici invidia si cand in orice directie ai intoarce capul te lovesti de un zambet sau de o figura relaxata, iti dai seama ca lumea nu e asa rea cum pare, ca lucrurile se mai pot schimba si ca pe unii ii intereseaza de binele tau.

Verde pentru biciclete este evenimentul care m-a facut sa contientizez toate lucrurile astea si jur ca senzatiile experimentate sunt de nepretuit. Proiectul initiat de Emil Cristescu a strans la portile stadionului in jur de 500 de biciclisti (dublul numarului la care se asteptau organizatorii), veniti cu mic, cu mare inca de foarte dimineata, cand lumea inca mai doarme sambata. Cand zic cu mic, cu mare, vreau sa va ganditi la toate sensurile acestor cuvinte, adica de la copii la batrani, de la gospodine la sotii de oameni de afaceri, de la simpli muncitori la autoritati locale, de la elevi la pensionari, de la biciclisti amatori la ciclisti profesionisti. Am mai spus eu ca in Timisoara exista 2 locuri unde intre oameni domneste egalitatea: in Ocico si pe stadion cand joaca Poli. Uite ca nici la evenimente de gen, discriminarea nu are ce cauta. Si ma bucur. Nici nu stiti cat ma bucur cand pentru cateva ore timisorenii sunt oameni fara nume, fara functii si fara varsta. E absolut minunat.

Sa vezi cum cârdul de biciclete opreste traficul, tramvaiele, firobuzele si trecatorii, sa ii auzi cum exclama admirativ, cum zambesc si cum accepta acest manifest, si sa simti ca nimeni nu iti are treaba si nu te injura ca provoci nemultumiri, e un sentiment extrem de rar in zilele noastre.

Mie imi plac oamenii cand zambesc si azi mi-au placut multi oameni.

Si totodata am descoperit ca Timisoara e un sat ceva mai mare, unde aproape toti se cunosc intre ei. Am intalnit cunoscuti din toate  mediile pe care le frecventez: de la cursul foto (Iulia 1, Iulia 2 si Dragos), de la intalnirile bloggerilor (Richie, Cristi, Radu, Adelina, Andreea), de la schimb de carti (Luci), de la Masa Critica (Nico, Blondu’, Alex cel mic si cu tatal lui) si cine stie de pe mai unde, ca la 500 de oameni, e greu sa ii cauti pe toti.

Sper ca „biciclarea” asta sa aiba ecou acolo unde trebuie, sper ca trotuarele sa aiba dunga verde, sper ca parcurile sa aiba alei pentru biciclisti, rolleri si skateri, sper ca soferii sa invete sa respecte biciclistul care nu-si permite un 4×4, sper ca timisorenii sa pretuiasca mai mult natura si sa mearga mai des cu bicicletele. Click pe poza pentru mai multe.

Acu ceva vreme va promiteam ca va povestesc ceva, si cum de obicei uit sa ma tin de promisiuni de-astea pe care le las in scris, uite ca s-a gasit cineva sa-mi aduca aminte.

Fiecare copil e incurajat sa se dezvolte intr-o anumita atmosfera sportiva, creativa sau intelectuala. Pe unii ii streseaza parintii mai mult, pe altii mai putin si pe altii deloc. Incearca sa le induca spiritul competitiv si alte sentimente de-aste benefice pentru o dezvoltare completa. Ma rog, astea sunt ultimele fite si trenduri, ca pe vremea mea nu incerca nimeni sa-mi dezvolte nimic. Voiau doar sa ma maimutaresc supravegheata, sa imi consum energia intr-un mediu organizat si poate cu putin noroc sa am si rezultate, ca macar de banii aia pe care ii dadeau pe cursuri sa le aduc si niscai mandrie.

Pentru asta, cel mai potrivit li s-a parut parintilor mei sa ma duca la balet. Da, la balet. Cataratul prin pomi, atarnarea fara maini pe batatoare* sau joaca de-a gimnastica pe o barna improvizata periculos, nu tineau loc de sport de performanta. Desi faceam asta toata ziua.

Si cum ziceam, solutia salvatoare parea a fi gratia dansului pe varfuri. Trasa de mana de tatal meu, apoi imbracata tot de el cu un costum alb din material sintetic, ce aducea mai mult cu un costum de baie intreg, poposesc in clasa cu mimoze balerine. N-aveam nici un trac, ma stiam dansatoare buna. Scălâmbăielile din oglinda imi serveau pe post de antrenament, deci eram in forma si pregatita. Am facut eu ceva piruete, spagate, coborari in podul de sus, ridicari de picioare pe dupa gat, coronite si alte cele, dar la un moment dat, noi astea de am venit sa invatam, eram puse pe tusa, la privit profesionisti. Azi asa, maine asa, mai o pregatire pentru nu stiu ce spectacol, mai o repetitie pentru festival, pana intra tatal meu din greseala in sala. Venise mai repede dupa mine, sau am ramas mai mult, nu-mi aduc aminte exact. Si cand colo ce vede dansul? Pe Andreea lui maimutarindu-se de una singura in oglinda cat peretele, admirandu-se din toate unghiurile, cu o grimasa ultra incantata. Toate astea in timpul desfasurarii repetitiilor celor avansati, lasata in grija Domnului, eu in lumea mea. „Eu nu dau banii sa te prostesti tu in oglinda. Ai si acasa una in care te vezi toata.” Si atunci, epoca mea de balerina a apus. N-am suferit eu nu stiu ce, ca in fond si la urma urmei, tati avea dreptate. Era mai buna oglinda mea de acasa, plus ca imi puneam ce muzica voiam eu, nu de-aia fara cuvinte si simfonica pe deasupra.

Sfarsitul episodului 2. Va urma. (cine stie cand)
——————————————————————————-
* bara aia groasa pe care se puneau covoarele pentru a fi batute

Alegerea numelui e unul dintre factorii decisivi pentru destinul unui om. Cel putin asa cred eu. Are rolul de a-ti face cinste sau de te face sa te simti prost, e primul si cel mai important identificator. Numele e cel ce-ti formeaza renumele, e cel ce ramane in memoria celor cu care ai intrat in contact.

Am citit ieri un articol despre cum americanii isi boteaza plozii in toate chipurile si felurile ca nu care cumva sa mai fie altul cu acelasi nume. Isi sfarma creierele si trag litere la sorti pentru a-i asigura originalitatea. Sfortarile astea au de cele mai multe ori rezultate hilare, demne de apelativele pe care si le insusesc tiganii. Cele mai bune exemple le avem in showbizz-ul american cand tragem cu ochiu’ si cu urechea la celebritatile din Padurea Sfanta. Daca ne gandim la copiii Angelinei Jolie, pe numele lor Maddox, Shiloh sau Pax numai inocenta nu sugereaza ele. Mai degraba niste fiinte stiintifico-fantastice, sau criminali in serie.  Cand insa te cheama:

* ca pe un oras (Paris Hilton ; Boston – fiul lui Kurt Russel, Memphis – fiica lui Bono),
* un cartier (Brooklyn – fiul lui David Beckham)
* o regiune (Dakota Fanning)
* sau o tara (Ireland – fiica lui Kim Basinger si Alec Baldwin),
* ca pe un animal (Tiger Woods),
* ca pe un pom (Willow – fiica lui Will Smith),
* poate ca pe un fruct (Apple – fiica lui Gwyneth Paltrow)
* sau ca pe un anotimp (Autumn – fiica lui Jermaine Jackson ; Harlow Winter – fiica lui Nicole Richie)

te intrebi ce o fi fost in capul parintilor. Unii cred in idealuri si chestii abstracte atat de mult incat isi doresc sa isi strige copiii prin casa : Freedom, Liberty,  Heavenly […] Tiger – fiica (!!!) lui Michael Hutchence sau Honor (fiica lui Jessica Alba), Heaven Rain (fiica lui Brooke Burke) si Angel Iris (fiica lui Mel B).

In ograda noastra daca ne uitam, e plina si ea de ciudatenii, nici n-are rost sa ii mai amintim. De aia ma gandeam ca poate imi povestiti si mie ce nume interesante, nu neaparat urate sau amuzante ati intalnit de-a lungul timpului.

Leapsa time. Stiti voi deja ca nu ratez nici un moment care ma lasa sa vorbesc despre mine, asa ca nu dau la o parte lista de 20 (!!!) de intrebari pe care Alice mi-o serveste in engleza. Nu e vina ei, simt eu ca cineva a furat-o de prin blogosfere englezesti si nu s-a obosit sa o traduca. Ce, io’s mai fraiera? A doua limba neoficiala in Romania e engleza, deci o sa pricepeti interogatoriul.

1. If your lover betrayed you, what would your reaction be?
Dificil de raspuns; prima reactie: %^@#(*%@^|”%$, sa te ia…. sa te duca… in …. beep beep beep => despartire
A doua reactie, mai calma: m-as intreba de ce s-a intamplat una ca asta.

2. If you have a dream you’d like to come true, what is it?
Sunt destule vise, am mai vorbit despre multe dintre ele, dar cele mai arzatoare sunt calatoriile in jurul lumii si o lege puternica si neiertatoare pentru cei care maltrateaza animalele.

3. Whose butt would you like to kick?
Al nimanui acum, dar va zic la momentul potrivit…

4. What would you do with a billion dollars?
Sa imi iau un apartament, o masinuta micuta si apoi sa calatoresc.

5. Will your best friend always be your best friend?
Nu-mi place sa stiu ce se va intampla in viitor. Imi doresc acest lucru, insa sunt constienta de doua lucruri: ca oamenii isi schimba felul de a fi si ca nimic nu dureaza o vesnicie.

6. Have you ever been in love with two people at once?
Da.

7. How long would you wait for someone you really loved?
Hm… depinde de motivul pentru care tre’ sa astept. Ca daca intra la puscarie ca a omorat pe cineva, nu-l astept nici 5 secunde.

8. If you won the lottery, would you quit your job?
Nici eu nu joc la loterie, dar nu se stie niciodata. Pana atunci ma duc la lucru cu coada intre picioare si cu fruntea sus.

9. Who is on your celebrity top 5…you know, the ones…that if you ever had an opportunity…
Garou, Garou, Garou… hm… Garou… si… tot Garou.

10. What sucks the life out of you?
Nedreptatea, lipsa somnului.

11. How would you see yourself in ten years time?
Patroana. )))

12. What’s your greatest fear/phobia?
Intunericul.

13. What kind of person do you think the person who tagged you is?
A friend in need’s a friend indeed/ A friend with weed is better. )) Kidding, ramanem la primul vers.

14. Would you rather be single and rich or married but poor?
Maritata, un pic mai mult decat strictul necesar.

15. What’s the first thing you do when you wake up?
Lenevesc in pat cel putin 15 minute.

16. Would you give all in a relationship?
Da.

17. Is your career vitally important to you?
Nope

18. Would you forgive and forget no matter how horrible a thing someone has done?
Nu. Daca ai gresit big time, nu vezi nici o iertare de la mine.

19. Do you prefer being single or having a relationship?
Hm… intodeauna ne dorim ce nu puteam avea. ) Cel putin cateva momente.

20. List 6 people to tag:
Regula zice sa o dau mai departe la 6 persoane: Radu, Ovi, Mihai, Dianora, Dax Crazy, si Costina.

Ma racaie o chestie si daca n-o scriu nu-mi da pace. Am un fel de explicatie logica, da’ nu-mi place.
Ma uimeste cat de diferita e parerea unui barbat despre o femeie de parerea unei femei despre aceeasi femeie. )) Daca o luam matematic, pe bajbaite sau babeste, de fapt am vrut sa spun ca o femeie care mie si altor catorva femei ni se pare stearsa, barbatii o gasesc sexy, atragatoare si chiar frumoasa. Nu o data mi s-a intamplat sa consider ca o surata de-a mea e frumusetea pe pamant si barbatii sa o considere mediocra sau neinteresanta. Nici reversul nu e o raritate, adica situatiile in care o insipida (in viziunea mea) suceste mintile tuturor barbatilor din incapare. Nu intelegeti gresit, nu ma iau pe mine drept etalon, e parerea pe care in mod involuntar o am despre oameni. Fiecare se incadreaza la frumos, urat, acceptabil, ok, extraordinar, banal, si fiecare dintre noi, mai mult sau mai putin acordam importanta aspectului. Ce ma intereseaza pe mine e cat de diferit de noi ne percep barbatii. Intr-un fel e normal, ca nu poti vedea o persoana de sex opus cu aceeasi ochi. Of, e asa complicat sa explic. Mai bine ganditi-va cat de des ati spus despre cineva „Ce or fi vazut la asta?” si poate ma fac mai bine inteleasa. E aiurea ca ma gandesc la asta, si poate vi se pare superficiala gandirea asta, dar nu ma pot abtine. Nu sunt singura, de asta sunt sigura, asa ca sa lasam ipocrizia la o parte.
O alta treaba ciudata legata tot de aspect e ca noi, femeile, ne credem mult mai frumoase daca apelam la farduri si rujuri, in timp ce barbatii ne considera frumoase nemachiate, sau de multe ori nici nu observa ca la ochi avem contur negru, maro, sau kaki, nu observa ca genele ni se arcuiesc pana la sprancene si nici macar ca acestea sunt pensate sau creionate. Pentru unii dintre ei, machiate discret sau deloc e totuna. Mna… sunt tot felul de contradictii si neintelegeri intre apartinatorii celor doua specii, incat sunt sigura ca intrebarile pe care mi le pun si pe care vi le pun si voua nu vor rezolva situatia. Eu am vrut doar sa imi exprim nedumerirea.