Tomata cu scufiţă

Mergand ieri pe strada, ca de obicei preocupata de ganduri si ascultand muzica, imi iese in cale o fosta colega de facultate. Pupaturi, zambete, alea alea, dupa care clasicul „Ce faci?” cu subintelesul de „Unde mergi?” ca era evident ca nu faceam altceva decat ca ma indreptam spre o anumita destinatie. „Ma duc pana la banca, tu?” Etc, etc, discutia se intinde pe vreo 3 minute, dupa care o parasesc si imi reiau cugetarile. Nu pe aceleasi pentru ca brusc am o revelatie. Raspunsul pe care i l-am dat m-a facut sa realizez (de parca as avea nevoie de dovezi in plus) ca sunt femeie in toata firea, om mare care beneficiaza de toate drepturile la care ravneste un copil, sau face ceea ce un copil doar pretinde. Ma duc la servici, la banca, am un salariu, imi cumpar singura haine fara sa fiu insotita de parinti, pot sa ma culc la ce ora vreau sau sa dorm la prietenul meu fara macar sa cer voie. La scoala am evoluat de la lucrari de control la examene, de la referate la eseuri sau proiecte, la lucru am clienti, deadeline-uri, particip la sedinte, si nu ma mai duc in vacanta ci in concediu. Nu am inca responsabilitatile unui melc, adica acelea de a duce o casa in spate, cu cheltuieli, intretinere si alte implicatii, nu ma confrunt pe de-a intregul cu statutul de adult si poate din cauza asta nici nu realizez prea des ca nu mai sunt un copil, ci o fiinta ce da raspundere in fata legii.
Tanjesc sa intru de tot in lumea asta cruda a greutatilor, a descurcatului pe cont propriu, a grijilor si a micilor reusite pe propriile puteri. Mai am ceva pana sa ajung in randul oamenilor mari de tot, dar pana atunci am mai crescut. Daca m-ar mai intreba cineva „ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?”, i-as raspunde cu toata sinceritatea: „Independenta”.

Am fost curioasa sa citesc cartea datorita unui articol din Dilemateca. Nu mai stiu cine o recomanda, nici ce spune despre ea, oricum nu mai conteaza. Ii sunt insa foarte recunoscatoare instinctului meu ca m-a impins catre Citind Lolita in Teheran deoarece am descoperit o scriitura foarte pe gustul meu, foarte familiara si extrem de aerisita. Chiar daca romanul pare inspaimantator ca dimensiuni, e o adevarata placere sa vezi cat de repede alearga capitolele pe pagini.
Mii de impresii si revelatii s-au impletit pe masura ce inaintam in lectura, de la comparatii cu alte romane, cu alte personaje si cu alti scriitori pana la comparatia cu propria noastra istorie, am avut un sentiment de „stiu ce zici” pe tot parcursul ei. Vremurile in care romanii traiau in teroarea controlului securistilor, interzicerile de tot felul, ilegalitatea unei antene satelit, raziile si torturile, dorinta de a-ti parasi tara din dorinta de a fi liber, totul suna atat de cunoscut pentru noi.
Daca la inceput mi-am spus ca romanul nu e decat o replica a Domnisoarei Brodie (lucru pe care insasi autoarea l-a prevazut), am dat de cu totul alta lume in capitolul Gatsby, cand senzatia de 1984 a fost mai puternica decat visul american. Capitolele sunt atat de bine structurate si cu o ancorare atat de puternica in realitate, cu metafore si legaturi fine intre literatura si istoria Iranului incat cartea n-are nevoie de nici o filozofie sa fie descifrata. Azar Nafisi alege cartile in concordanta cu marile probleme pe care memoriile ei le dezbat, le întrețese astfel incat vorbind despre capodopere cunoscute sa exemplifice mai bine trairile iranienilor.
Este recomandat ca inainte de a citi acest roman sa fi citit inainte cele despre care se vorbeste: Lolita, Invitatie la Esafod, Marele Gatsby, Daisy Miller, Mandrie si prejudecata, Emma, Doamna Bovary si Domnisoara Brodie in floarea varstei. Veti intelege atunci de ce vorbeste despre Lolita intr-o tara in care femeile sunt maritate de la 9 ani, de ce il alege pe Gatsby si visul lui american intr-o tara care scrie pe ziduri „Moarte Americii”, de ce o da exemplu pe Daisy Miller unor femei care nu isi cunosc nici macar trupul, care nu au voie sa gandeasca pentru ele, care sunt considerate a fi jumatate dintr-un barbat, care isi ascund parul pentru a nu incita un trecator, veti cunoaste ritualul premergator casatoriei in antiteza cu inversunarea Emmei, si veti suferi alaturi de iranience ca nu pot merge neinsotite pe strada sau nu pot alerga pe coridoarele scolilor pentru a ajunge la cursuri. O lume infioratoare, o distopie ce il face pe Orwell sa roseasca, un univers ce a existat pana nu demult, un spatiu din care oamenii vor sa evadeze din cauza terorii, a fricii, a nesigurantei si a neincrederii.
Citind Lolita in Teheran, are ca subtitlu: „Memorii despre carti”, o sintagma cu dublu inteles pentru ca desi unul din personajele principale sunt cartile, autoarea vorbeste mai liber ca oricand despre viata ei din Teheran, despre trairile si experientele care au manat-o in Statele Unite, despre familia ei, despre profesia ei si mai ales despre pasiunea ei. Pe backgroundul imaginat de alti scriitori isi deapana autobiografia care, desi se poate verifica oricand, desi adevarul ei e aproape incontestabil, nu e nicaieri mai palpabila decat in cuvintele unui email pe care i-l trimite Manna profesoarei ei:

„In fiecare dimineata, la rasaritul aceluiasi soare ma trezesc si imi pun valul in fata oglinzii, pentru a iesi din casa si pentru a face parte din ceea ce se numeste realitate. Stiu ca mai exista de asemenea un alt eu, dezgolit in paginile unei carti: intr-o lume imaginara, am devenit de nestramutat, ca o statuie a lui Rodin. Si asa voi ramane atata timp cat ma veti privi in ochi, dragi cititori.”

Acum femeile din Iran se bucura de o libertate mai mare, se pot machia, pot fuma in public, pot purta chiar si pierce-uri. Am gasit un site cu poze din Teheran, un oras impresionant, poze cu femeile din Iran si un cod al imbracamintii.
Cartea primeste un 10 de la mine.

In ultimul timp spun niste lucruri despre mine care nu prea imi flateaza imaginea. Daca mai deunazi recunosteam ca in frageda tinerete activam in ginta pitipoancelor, aseara am strigat din toti bojocii ca „I’m a material girl”. Daca mai continui, o sa fiu singura vinovata de ruinarea imaginii mele de fata cuminte. Unde mai pui ca am fost vazuta band gin si bere (2, ca nu ma joc). Nu, nu, asta trebuie sa se remedieze ca ma bag de nu ma mai scot.
De ce am facut toate astea, si de ce ma mai laud si pe blog cu ispravile mele? Pai pentru ca a 9-a oara am facut-o lata. Ne-am tinut de cuvant si luna asta, intalnirea bloggerilor s-a tinut la karaoke…
A iesit cred ca asa cum ne asteptam toti: un dezmat ca la carte cu bautura, lalaituri, si nervi pe chelnerita. In concluzie foarte fain. ;))
As putea incerca sa va spun de fiecare participant cate ceva, as putea si sa fac un rezumat, dar tare mi-e ca o sa nedreptatesc pe cineva. Pentru ca la cata lume a fost la masa noastra, la un moment dat nu mai stiam care e cu noi, care e de la masa vecina sau care e doar in trecere.
Va povestesc totusi ca Ovi merita nota 10 cu coronita si cu tomate pe ea pentru cata energie a avut. A fost cel care a spart gheata si apoi cel care m-a acompaniat la Material Girl. Doamne, bine ca din poze nu se aude si bine ca n-a filmat nimeni. :)) Nuzzu si Radu s-au ocupat de backing vocals aproape la fiecare melodie, Nuzzu insistand si pe partea de instrumental. =)) Dan a pus in aplicatie leapsa de la Ovi si a spus-o p’a dreapta: I’m just a gigolo, si odata cu el a mai iesit la iveala acelasi adevar si despre altii care ii tineau isonul. Dora a incercat niste tequilla, si tare aveam impresia ca a fost prima data, ca prea i se dadeau indicatii din toate unghiurile. Dora, am uitat sa iti spun ca am inceput sa ma uit la CSI. Cu Bloodie am facut un duet pe 4 Non Blondes, din pacate nu la microfon, dar data viitoare, musai sa prestam. Portii de ras cat incape mi-au fost furnizate de Andrea, care se pare ca a ramas cunoscuta sub identitatea ei de super erou, mai precis Super Andrea. In sfarsit am cunoscut-o oficial pe Roxi, ca de doua ocazii incoace am cam trecut una pe langa alta. De-abia cand schimbasem 2-3 vorbe si-a amintit si Richie sa ne prezinte una alteia. :))) Richie, sa imi fie cu iertare, da’ nu mai stiu ce ai cantat, oricum nu era Pusca si cureaua lata, ca as fi tinut minte. ;)) Si Cami, la fel ca mine, a fost catalogata drept „betivana”, desi nici una nici alta nu ne ocupam cu asta. Eu de fapt, prin bunavointa lui Robi am regresat la stadiul de amatoare cand mi-a s-a involburat berea. Cristi ramane acelasi dansator inrait, numai ca cu ocazia asta si-a ascutit si corzile vocale. ;)) Sirb al mic, al mic sau Tudor, cum vreti sa ii spuneti si-a acompaniat fratele mai la toate melodiile si mai tarziu am vazut ca avea si pipa. Razvan e dansator de trenulet, Adi presteaza si el la backing vocal, Bloo a fost cumintica, Daciana s-a tuns (nu la karaoke, inainte), Ovidiu U statea prea retras, Adeline , Oana si Simona au plecat prea devreme, ma bucur ca a venit si Alina, iar pe ceilalti sa ma picati cu ceara si nu stiu cine sunt. Nu ca n-am vrut eu sa-i cunosc sau ca n-am fost curioasa, da’ nu s-a deranjat nimeni sa faca prezentarile. Mi-am amintit ca au mai fost 2 prietene de-ale lui Cami, 2 prieteni de ai lui Dan, daca imi amintesc eu bine (nu eram inca ametita), unul dintre ei este Ciobby. Dar pe ceilalti, rogu-va sa ma iertati, da’ nu va stiu.
Am lasat pentru mai la urma pe fotograful sef, caruia ii multumesc ca m-a insotit si ca ne-a pozat pe toti, si anume pe Iubi. Inca nu e blogger, mai am o urma de putere de convingere pe care o sa o folosesc asupra lui, dar oricum, daca nu reusesc sa il fac blogger, site tot isi face el pana la urma.
Si cu asta am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa. Care mai are de adaugat ceva, feel free.

Pozeeeeeeeeeeee:

S-o gatat cu lepsele, afara ploua (e inca joi seara cand scriu postul asta), sunt racita, mi-e somn, as citi. Am un subiect pe care vreau sa-l pregatesc putin mai pe indelete, dar nu am chef acuma de el. Asa ca ce poate fi mai ridicator de moral decat un joculet? Din vremurile mele de forumista, Daimon stie ce zic, mi-am amintit de un joc pe care l-am gasit acolo. De ce sa nu il aduc un pic si pe blog, sa vedem ce se intampla.
Regulile sunt simple: din doua variante propuse alegi una si propui altele doua. Urmatorul comentator alege una din variantele tale si propune la randul lui altele. Propunerile pot fi din orice domeniu cu conditia ca amandoua sa se incadreze in aceeasi categorie. De exemplu: Nokia sau Sony Ericcson? Ochelari de vedere sau lentile de contact? Martie sau decembrie? Chestii de-astea, hai ca v-ati prins.
Me first: blond(ă) sau brunet(ă)?

Bloggerii astia is niste oameni tare curiosi. Unii mai ca altii, se inghesuie sa ma chestioneze despre diverse, si eu n-am de ales, trebuie sa le raspund. Cand trei vin pe capul meu, musai sa ma execut. Alice, Bloodie si Alepse vor sa stie cuvantul cu care raspund la intrebarile urmatoare. Partea proasta e ca la unele nu pot sa ma rezum la unul singur.
Yourself: angry and sad
Your Spouse: imaginary
Your Hair: falling
Your Mother: cooking
Your Father: working
Your Favorite Item: books
Your Dream Last Night: don’t remember
Your Favorite Drink: lemonade (?)
Your Dream Car: sport
The Room You Are In: mine
Your Ex: in Bucharest
Your Fear: Alzheimer’s
What You Want To Be In Ten Years: independent
Who You Hung Out With Last Night: my boyfriend
What You’re Not: free
Muffins: i’m on diet
One of Your Wish List Items: my own apartment
Time: too little
The Last Thing You Did: helped a homeless boy
What You Are Wearing: glasses
Your Favorite Weather: gloomy
Your Favorite Book: too many
The Last Thing You Ate: soup
Your Life: I hate it
Your Mood: miserable
Your Best Friend: funny and caring
What Are You Thinking About Right Now: a bath
Your Car: my father’s
What Are You Doing At The Moment: play with my earring
Your Summer: average
Your Relationship Status: not available
What Is On Your TV: my lamp’s light
What Is The Weather Like: cold
When Was The Last Time You Laughed: at work

Na, ca am zis tot ce am pe suflet, in a misteryous kind of way. Leapsa zboara catre Dan Messer, Omuletul de plastic, Chrismilla, Kidha, Happy Chicken si Zmeura.

Dati un search pe Google.ro dupa cuvintele astea „curs foto in Timisoara” si o sa vedeti ca nu gasiti nici macar un site al vreunei scoli care sa ofere asa ceva. Cel mult niste discutii pe forum sau anunturi. M-am mai ofticat eu mai demult ca aproape nici o institutie publica din Timisoara n-are un site cu informatii utile, sa se informeze tot omul cu calculator in dotare si sa nu mai sune ca bezmeticu’ in stanga si in dreapta sa streseze functionarii.
Daca nu cunosti pe vecina surorii prietenului varului tau, care la randul ei cunoaste alte rude si rubedenii, nu prea ai sanse sa afli de chestii utile cum ar fi un curs de fotografie la tine in oras.
Eu am fost mai norocoasa si am aflat de un curs foto de la seful meu, pasionat de sportul asta. Apoi, din vorba in vorba la schimb de carti am aflat de la Alina ca si ea se inscrisese la un curs la Scoala populara de arte. Si acum, pentru ca aceasta Scoala nu are un site, impartasesc cu voi informatiile de care dispun si eu.

Curs de fotografie – Scoala populara de arte
Str. E. Ungureanu, nr.1
- durata 2 ani (anul I – fotografie ; anul II – elemente de cinematografie)
- un an urmeaza regulile unui an scolar (incepe la 15 septembrie, se termina la 15 iunie)
- 2h de 2 ori pe saptamana (marti si joi de la 17 la 19)

Taxa : 200 €/an (cred ca fiecare promotie are alta suma)

Pentru alte informatii, puneti intrebari in commenturi.

Nu m-am sfiit niciodata sa recunosc si n-am incercat sa ascund faptul ca iubesc cartile. Indiferent de culoarea lor, coperta lor sau paginile indoite, nu le judec in functie de criteriile astea. Stiu ca unii nu se apropie de o carte daca n-are coperta frumoasa, altii daca nu sunt proprietatea lor, altii citesc in functie de editura, iar altii nu citesc deloc. Eu ma numar printre cei care citesc o carte doar datorita subiectului sau autorului, niciodata datorita aspectului. Din partea mea cartea poate sa nu aiba coperti, daca paginile ei ascund un mare scriitor sau o poveste pe care vreau sa o cunosc in detaliu, nu-mi pasa. Din cauza asta, n-am nici cea mai mica jena sa citesc carti imprumutate fie de la vecini, fie de la Schimb de carti, fie de la biblioteca. Nu ma prea omor cu cumparatul pentru ca am posibilitatile astea si tot ce vreau sa citesc, gasesc la altii. Si pentru ca nu recitesc o carte, nu tin neaparat sa fie a mea. Cu toate astea sunt clienta fidela a colectiei Cotidianul, din care marturisesc cu parere de rau ca n-am ajuns sa citesc decat 12 romane. Nu le citesc imediat cum apar din cauza ca sunt foarte multe opere clasice pe care nu le-am citit, si am eu un fix ca inainte trebuie sa imi fac timp pentru ele. Din cand in cand mai cumpar cate o cartulie pe care o gasesc la reducere la Carturesti, sau de pe la anticariate. Mai am cateva carti dosite prin dormitorul parintilor mei, carti pe care le-au citit ei in tineretile lor si pe care urmeaza sa le citesc si eu, cand le-o veni vremea. Ama mi-a cerut sa ii arat cum arata biblioteca mea. Iat-o, asa umila cum e ea, intr-o zi ma va imbogati (sufleteste, evident).

Pentru ca NuMaPlictisi mi-a povestit ca tatal ei nu cumpara carti ci biblioteci intregi, sunt foarte curioasa de cum arata biblioteca ei. Apoi, daca imi arata si Licuriciul, si Adelina, poate Cartitoiu sau Cinabru, Cropcircles si Puisorul, eu nu ma supar. As trimite leapsa asta intregului blogroll atat de draga imi e.

In sfarsit mi-am facut avant si m-am apucat de treaba. Dulapul meu e cam subred si toata gramada de haine ce il incarca nu il ajuta deloc. Asa ca, dupa mai multe zile de autoconvingere si cu putin timp liber la dispozitie, m-am apucat sa fac curatenie intre vesmitele mele cele de toate zilele. Zic bine de toate zilele pentru ca mi-am dat seama ca in ultimii doi ani eu nu mi-am mai cumparat haine de iesit in oras sau ceva mai de fite sa fac senzatie cand ies prin cluburi. De parca m-as  mai indeletnici cu de-astea.
Dar oricum e foarte frustrant cand sunt invitata pe la vreun chef sau mi se nazare mie sa ma zgaltai un pic sau vreau sa o tai intr-o seara in oras si n-am ce pune pe mine. Ori erau prea mici, prea scurte sau prea stramte, ori erau demodate, prea sclipicioase ori nu ma simteam bine in ele. Asa ca, la gunoi sau la sat cu tot ce se incadreaza in categoriile mai sus amintite.
Si ma pun eu pe aruncat in mijlocul camerei tot ce gasesc prin dulap: bluzite ce altadata imi scoteau la vedere abdomenul fara colacei, fustite ce abia acopereau partea dorsala, topuri care mai de care mai transparente, mai cu gaurele sau mai decoltate, pantaloni ce ma serveau in zilele de iarna sau dimpotriva de-aia scurti de parca n-aveam nimic pe mine in timpul verii… Eh, dar vremurile de pitipoanca mi s-au dus, m-am mai „implinit” si 70 % din hainutele alea nu imi mai vin. Le-am tot pastrat pe post de ambitionare, in scopuri de slabire magica, dar ieri, cu lacrimi in coada ochilor, am dat piept cu realitatea cruda si le-am dosit intr-un sac mare si negru ce va fi transportat la sat. Nu stiu cine o sa le poarte acolo, ca fetele alea la care se duc sunt cuminti, n-au nici discoteca, nici cluburi, nici alte locuri unde sa imi imbrace garderoba din zilele mele de glorie. Am scapat asadar de un surplus de materiale inutile si cam bate vantul prin dulapul meu. De acum ma voi ocupa cu reinnorirea garderobei si cu incercarea de a-mi gasi un stil, pentru ca sunt cam pe nicaieri. Ma iau durerile de cap cand ma gandesc cati bani o sa trebuiasca sa arunc pe articole de invesmantat, insa e musai, din moment ce n-am mai ramas cu mare lucru.
Am si inceput deja. Tot ieri, dupa curatenia nemiloasa, m-am pornit la cumparaturi. Mi-am batut recordul si cred ca si pe al multora facand o sesiune de shopping de 5 minute. Intrat, probat (2 perechi de pantaloni), cumparat, plecat zambitoare catre casa. Ca nu mai am cu ce sa supravietuiesc pana la sfarsitul lunii, cui ii pasa, am pantaloni noi. Vine iarna si n-am geaca, nici pantofi, nici bluze groase…. aoleeeeeeu. :((

Pentru ca multe fetite au ajuns pe blogul meu cautand diverse chestii despre Barbie, pentru ca Barbie a fost un simbol al copilariei mele, si nu in ultimul rand pentru ca Barbie e o bloggerita care imi place mult de tot, m-am gandit sa ii rasfat pe toti si pe toate cu un scurt istoric al minunatei papusi.
Inainte de poze, sa va povestesc despre cum mi-a infrumsetat plasticata asta cei mai frumosi ani. Prima papusa am primit-o pe la vreo 7 ani; de fapt cred ca atunci ne-am intalnit pentru prima oara cand am fost la verisoara mea in Germania. Oooo, ce Barbie frumoasa am avut atunci, cu parul luuuung pana la fund. Si tocmai de asta ne-am gandit noi ca un relooking i-ar face bine. Aia de la Mattel nu stiau nimic, asa ca le-am taiat frumusete de podoaba capilara pana cand au aratat ca bietii emo din ziua de azi, numai ca blonde. Mna, cearta care a urmat dup-aia si pedeapsa de a nu mai primi o papusa noua pentru mult timp, au fost crunte. Daaar, cu toate astea, de-a lungul timpului, am intrat in posesia catorva originaluri si a catorva pseudo Barbie, pe numele lor Cindy, Iza sau mai autohton, Barbie romaneasca. Ieseam afara cu fetele de la bloc (a tunat si ne-a adunat numai fete in zona) si ne intindeam boarfele de nu mai avea nimeni loc sa treaca sa isi duca gunoiul la pubela. Subiectele cele mai des folosite in jocul cu Barbie erau: „mergem la disco”, „mergem la bal”, „ma doare capul/ai o aspirina?”, „mi-a murit barbatul, hai sa-l ingropam”. Imi aduc aminte ca una dintre fete isi punea papusa sa deschia usa imaginara cand venea cineva in vizita (sa ceara aspirina, evident), dezbracata. :-s Pana ne-am enervat si i-am zis ca e prea indecenta si om fi noi intre fete, dar sa puna naibii ceva pe ea, ca nu e frumos. Alteia ii lua o ora sa isi decoreze casa, atatea lucruri si lucrusoare avea. Noi toate eram cazate in garsoniere, asta isi facea vila… Fiecare dupa buget. Din pacate, barbati n-aveam, adica n-aveam Keni, nici macar pseudo Keni, asa ca pe post de masculi foloseam niste beţe mai drepte si mai groase, carora le puneam cravata sa stim unde le e capul. :)) Aaah, ce vremuri… Ar mai fi povestit, dar ma apuca plansul daca mai continui si oricum ideea era sa va arat pozele cu evolutia papusii. Dar inainte, papusile mele

Pozele le-am luat de aici.

Momentul in care iti dai seama ca intr-o discutie mijeste o revelatie e super misto. Realizezi ca acea discutie nu se intampla doar din plictiseala sau pentru ca n-ai mai schimbat pareri cu un om de prea mult timp si te-ai decis sa il intrebi de sanatate.
Un astfel de moment mi s-a aratat mie cand in urma unei conversatii mi-a venit ideea sa scriu pe blog despre reactia unui barbat fata de importanta jobului partenerei sale.
Daca formularea asta vi se pare ambigua, abstracta si altcumfel, sedeti blanzi ca acu’ va explic.
Am intalnit cateva cazuri masculine ofensate si ofticate pe pozitia consoartelor : „adica cum, dom’le, sa aiba ea o functie mai inalta si un salar mai baban ca al meu?” Din fericire, Romania nu e ca Franta la capitolul asta si femeile se bucura de un statut normal, adica nu sunt dicriminate din ratiuni sexuale.
Intorcandu-ne la ideea mea, domnii mei, chiar va deranjeaza ca EA, femeia voastra, sa fie remunerata ma generos ca voi? Va intristeaza pozitia ei de director al unei filiale sau faptul ca are influenta si trecere mai mare ca voi ? Intreb si eu ca mi-s curioasa.
Inainte sa-mi raspundeti voi, o sa divulg si eu conceptia mea, fara a dori sa va influentez in vre-un fel.
Mie imi place ca barbatul sa fie barbat, sa castige mai mult ca mine, sa fie cel putin la fel de destept ca mine si cel mai important, sa-mi dea motive sa fiu mandra ca sunt cu el. Bineinteles si el sa fie mandru ca e cu mine, insa de partea asta ma ocup eu.
Na, acuma sa ne lamurim…