E stabilit. Vara nu e, n-a fost si cred ca nu va fi anotimpul meu preferat. Iarna parea cea mai vesela cand eram copil, acum doar o ignor si ma sufoca. La propriu: ma infofolesc precum ciobanii de la munte. Primavara e simpatica. Da, cred ca asta e cuvantul care descrie cel mai bine lumina in care vad eu primavara. E vremea cand pot sa ma imbrac in blugi si tricou si sa ma incalt in balerini, cand nu e prea cald, nu e prea frig iar ploaia e binevenita.

Toamna in schimb, e parte din mine. E anotimpul pe care il inteleg cel mai bine, e vremea care imi transmite cele mai multe sentimente. Toamna, imi deschid ochii si observ. Asist la funeraliile miilor de frunze, ma uimeste in fiecare an tristetea pasarelelor, ascult cum nu mai ciripesc. Cantecul le este inlocuit de pleoscaitul picaturilor de ploaie, de vantul ce mi-a lipsit in lunile estivale.

Toamna ia forma trupului meu, iar eu ii imprumut nostalgia pana cand pleaca. Ma satur si i-o dau inapoi, dar stiu ca peste cateva luni mi-o va trebui iarasi. Stiu ca nici primavara, nici iarna, nici vara nu imi va topi dorul de octombrie.

Nu mi s-a intamplat prea des sa fac dus dimineata cand ma trezesc. Cu exceptia zilelor mult prea caniculare din verile trecute (cand ma trezeam cu 3 straturi de transpiratie pe mine de la noaptea in care nu-mi suportam nici pielea si era musai obligatoriu sa ma imbaiez), duşul cu ochii impaienjeniti sare din discutie. Nu se pupa sub nici o forma in care ai putea aseza contextul. Cam de o saptamana si jumatate m-am apucat de un tratament pentru par ce presupune ungerea acestuia de cu seara cu o substanta uleioasa. Iar a doua zi dimineata alta tura de tratament cu sampon cu nu stiu ce vitamine, chimicale si alte prostii care ma scapa de probleme. Ma supun, ce dracu’ sa fac? Daca vreau sa am scalp sanatos si par matasos il ung cu toate alifiile si dorm legata la cap de zici ca-s de la casa de nebuni. Dar chiar sa fac duş si sa ma spal pe cap la 7 dimineata, NU!!!! „Nu” doar in teorie, ca in practica e DA. Din nou: ce dracu’ sa fac? Daca asa trebuie, trebuie. Asta nu inseamna ca nu pot sa urlu aici prin toate majusculele pe care le gasesc la indemana. Nu pot sa ii inteleg pe cei care gasesc o placere in baia de dimineata. Cum naiba va impacati cu apa aia pe corpul inca adormit nu pot sa inteleg. E oribil, ingrozitor, infiorator (la propriu). Si luati aminte ca nu sunt mofturoasa la trezit. Adica daca ceasul suna la 6 jumate, nu stau in pat decat pana la 8 fara 10. Ma trezesc treptat ca altfel mi-e rau. Dar asta e din alt film. Revenind la apa de dimineata: numai obligata o sa mai fac treaba asta dimineata. Nu se face, dom’le, nu se face. Dusul il faci seara inainte sa te culci, dimineata numai te speli pe dinti, pe mecla, te cureti in urechi, mananci eventul si o tai la lucru. Nu iti faci tratamente de par, fir-ar sa fie.
Hai ca mai vorbim, sunt sub influenta duşului de acum  o ora.

Autor: Muriel Spark
Nationalitate: scotiana
Titlu original: The Prime of Miss Jean Brodie
Anul aparitiei: 1981
Premii: nu
Ecranizare: The Prime of Miss Jean Brodie (1969)
Nota mea: 9.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Avem impresia ca Domnisoara Brodie in floarea varstei e de fapt o babeta cocheta, tiitoarea unui amant tinerel, toata machiata si imbracata strident. In afara de partea cu amantul m-am inselat teribil.

Domnisoara Jean Brodie e o femeie in toata splendoarea, independenta si feminitatea de care poate da dovada, o feminista ce isi educa elevele in spiritul liberului arbitru si mai ales in folosul artei. Invatatoare la o scoala de fete, domnisoara Brodie in floarea varstei recruteaza 6 copile de 10 ani pentru a le forma dupa bunul ei plac. „Trupa lui Brodie” cum ajunge sa fie cunoscuta de toti profesorii si de toate elevele, e compusa din Sandy, Jenny, Monica, Eunice, Mary si Rose. Fiecare are o particularitate care o deosebeste de celelalte si mai ales un viitor care le stigmatizeaza pentru ca Muriel Spark se foloseste de cateva laitmotivuri pentru a vorbi despre ele. Astfel Sandy e cea care va scrie o carte de psihologie si apoi se va calugari, Monica are accese de furie si e buna la matematica, ea se va casatori cu un om de stiinta, Rose va deveni cunoscuta datorita relatiilor ei sexuale, Eunice e o sportiva buna, Mary e proasta si va muri intr-un incendiu, Jenny e prietena nedespartita a lui Sandy care insa la un moment dat pleaca in lume sa devina actrita.

Educatia pe care domnisoara Brodie in floarea varstei le-o ofera se bazeaza pe povesti si intamplari personale pe care profesoara le serveste elevelor ei sub ulmul din curtea scolii. Oricat de deplasata li se pare celorlalti profesori aceasta metoda, trupa ei se dovedeste a fi cea mai desteapta si cea mai bine pregatita din scoala.
Ce mi-a placut in mod deosebit la micutul roman e felul in care e povestit. Muriel Spark nu se jeneaza sa anunte anticipat ce se va intampla in viitor, ba chiar se serveste de digresiuni temporale pentru a ne povesti cum s-a desfasurat toata viata celor 7 personaje principale.

La fel ca si autoarea, la fel ca si domnisoara ei, am folosit si eu obsedant calificativul „in floarea varstei” pentru ca asta se pare ca o descrie cel mai bine pe Jean Brodie. Pentru ea, floarea varstei e esenta vietii, cea mai buna varsta, deplinatatea maturitatii ei pe care incearca sa le-o inoculeze celor 6 fete. Folosindu-se de propriile-i trairi vrea sa le pregateasca pentru incercarile vietii, dar mai ales sa devina „creme de la creme”.
La varsta liceului, din dorinta de a le desparti, directoarea le cazeaza pe fete in case diferite insa incercarea de dobandire a spiritului de echipa esueaza, lovindu-se de lectiile de individualitate tinute de domnisoara Brodie inainte ca liceul sa apara la orizont.
Un aspect foarte important al cartii e dragostea inabusita a domnisoarei Brodie si a profesorului de desen, subiect foarte discutat de profesoara si de fetele ei. Profesorul este casatorit, deci nu incape discutia compromiterii lui Jean Brodie, asa ca dansa il ia drept amant convenabil (ca doar are nevoi sexuale) pe profesorul de muzica. Pentru ca pe ea n-o lasa constiinta sa fie amanta unui om cu familie, incearca sa o investeasca in acest rol pe Rose, care ii poza profesorului pentru tablourile pe care le picta. Planul esueaza si cea care ii devine pentru scurt timp amanta e Sandy.

Uf, vad ca nu ma mai opresc. Cartea e foarte frumoasa, vioaie si merita citita. Eu cu greu am lasat-o din mana. Ah, si la un moment dat aducea cu Mona Lisa smile...

Va cer din nou ajutorul ca vad ca pe Tata Google nu ma pot baza in cautarile mele. Nu e el de vina, ci patronul roman care nu stie sa isi promoveze afacerea pe internet. Stie cineva vreo forma de cazare, preferabil hotel cu sala de mese, la Valea lui Liman? Daca da, il rog frumos, din sufletelul meu mare sa ma ajute cu un numar de telefon sau o adresa de mail (yeah right) unde sa pot cere informatiile de care am nevoie.
Multumescu-va din inimioara.
Ah, si daca vreti, mai puteti vota articolul meu.

Nu-i asa ca de multe ori ati oftat si vi s-a intamplat sa spuneti: „Ah, de-as putea sa dau timpul inapoi…”? Mie nu mi se intampla prea des, pentru ca am prostul obicei sa ma resemnez rapid si sa accept cu uimire, nepasare sau putina revolta ce imi ofera viata. Insa, aseara am avut o experienta de intoarcere in timp pentru care nu m-am pregatit. Nu acea intoarcere pe care o dobandesti sub hipnoza sau prin alte mijloace halucinante. Ci acea intoarcere pe care ti-o prilejuieste intalnirea cu oameni pe care nu i-ai vazut demult, intr-un loc pe care nu l-ai mai vazut demult. Un loc in care mergi numai cu ei, sau un loc unde cu ei ai petrecut cel mai mult timp. Pentru cateva ore ai impresia ca nimic nu s-a schimbat, desi discutia se invarte doar si numai in jurul expresiei „ce-a mai trecut timpul, mai”.
Mai pe indelete, am fost la aniversarea varului meu, cu prieteni si fosti colegi comuni, intr-un local pe care eu de altfel, il cam… detest. Prea mult fum, prea mare inghesuiala, scaune incomode, mese subrede, nici muzica nu mi se pare prea stralucita… in fine… bottom line e ca impreuna cu trupa de aseara, localul mi-a lasat senzatia pe care am avut-o prima data cand am pasit acolo.
Cand spun ca m-am intors in timp, nu ma refer doar la senzatia asta, ma gandesc mai mult la sentimentul de apartenenta la un grup bine inchegat, la relatii pe care timpul nu le-a sters si sper sa nici nu le stearga. Ma gandesc la cateva clipe ce semanau izbitor de mult cu acelea din clasa a 12-a cand ieseam din club sa mergem in Unirii pentru a ne putea auzi. Atunci mai ieseam si pentru a flirta mai bine, pentru a ne vedea mai bine, acum am iesit sa filosofam pe marginea crizei de la 25 de ani, a nefericirii, a singuratatii si a individualizarii extreme care ne mana spre patul psihologului. Si am vorbit despre multe lucruri, despre ipoteze, despre trecut, despre posteritate, despre sentimente si despre timp.
Si am plecat acasa cu un gust amar… si de la prea multe tigari si de la fumul pe care il lasa tineretea in goana ei pe langa mine.
Azi sunt trista… ma mai intalesc inca o data cu trecutul: am intalnirea „mica” de 10 ani de la terminarea scolii generale. Ma intorc si mai mult in trecut.

Acum câţiva ani, nu-mi aduc aminte câţi, la fel ca mulţi ignoranţi ca mine, am participat cu fervoare la poveştile care prevesteau sfârşitul lumii. Când s-au aliniat cele 7 planete, istorioarele hazlii ce preziceau cutremure neiertătoare, ape ce aveau să înghită cai si bebeluşi, vânturi ce urmau să smulgă pomii din rădăcina, n-au făcut decât să îmi îmbogăţească serile petrecute cu copiii in spatele blocului. Ne speriam unii pe alţii imaginânduera-ne cum vom sfârşi absorbiţi de valuri uriaşe sau măturaţi de vânturi ce ne vor târî genunchii deasupra paharelor de plastic aruncate pe plajele scoicilor naufragiate. Unul s-a gândit chiar că ar putea să moară de sete intr-o Românie deşertificată. Ce gând îndrăzneţ! Au început şi glumele: cum ar fi dacă ne-am duce cu cămila la scoală, sau dacă viitura ar putea servi la deplasarea mai rapidă până în satul bunicilor? Am merge cu barca, nu cu maşina, măcar n-am mai polua atmosfera. Ce mişto ar fi să avem şi noi tornade, de-alea mari ca la televizor, sau, şi mai şi, cicloane ca in vrăjitorul din Oz. Oare casele noastre chiar ar putea să zboare? Şi dacă da… ce frumos ar putea fi acolo unde ar ateriza!
Erau cuvinte a căror rezonanţă ne făcea să pierdem din vedere sensurile si adevărurile dureroase pe care le ascundeau. Imaginaţia copilăriei scăpată de sub control, hrănită prea mult cu basme si născociri de Jules Verne ne făcea să vedem dezastrele naturale prin lentilele ochelarilor pozitivi. Momentul când ochelarii s-au spart, când imaginaţia a depăşit limitele ficţiunii, ei bine, acel moment a fost sfârşitul lumii. Pentru cei care au murit in urma unui val uriaş, al cărui nume abia am învăţat să îl pronunţ, „tsunami”, pentru cei care s-au stins sub clădirile şubrede din China, pentru africanii ce mor de foame şi de sete, pentru aceia care şi-au văzut patul plutind la vale împreuna cu pereţii caselor lor, pentru sătenii de la poalele vulcanilor cu care s-a săturat lava, pentru toţi aceştia sfârşitul lumii s-a întâmplat deja. Nu mai aşteaptă alta aliniere a planetelor, nici măcar Apocalipsa.
Natura se răzbună si când o face nu ţine cont de faptele bune pe care le-ai făcut in viată. Plăteşti tu pentru păcatele altuia, la fel cum altul va plăti pentru păcatele tale. Comuniunea cu ea, legătura simbiotica despre care am auzit in Mioriţa se va destrăma intr-o clipită pentru că ne-am învăţat să ne purtam urât cu ea, pentru că nu o mai respectăm şi pentru că o tratam ca pe un bun propriu. Ea ni s-a dăruit singura, ne-a învăţat să-i semănam, şi drept răsplata am vrut sa o asuprim cu totul. Încătuşată, nedreptăţită, înfuriată erupe şi se dezlănţuie, iar dacă ne vom purta in continuare la fel, ne va face actori fără voie in filmul ei de groază şi teroare.
Depinde de noi să o îmblânzim.

* * *

Acest articol participa la concursul “Educ si informez in mediul meu inconjurator”. Il votati?

Pe bune ca imi schingiuiesc mintea sa fete ceva impresionant, ceva demn de atentie, insa nu vrea. E sterila, e uscata, e paralizata. Ma tot intreb de cateva zile daca nu cumva am ramas fara lucruri de spus. Alung repede repejor gandul asta de pe santurile creierului meu ca nu imi place de el. E inspaimantator si dezamagitor. Asa ca ma agat cu plictiseala de o idee nu tocmai originala (am mai folosit-o si cu alta ocazie) si trec in registru orasele care apar prin melodiile de pe calculatorul meu. Daca tot e vara, lumea e plecata, mie imi tot sta gandul la alte destinatii si la leneveala, de ce sa nu calatorim impreuna pe ritmuri cunoscute, pe versuri scrise de amintirile altora?
Lista mea nu e exhaustiva, sunt convinsa ca o sa imi imbogatesc cultura muzicala cu sugestiile voastre:
Beautiful South – Rotterdam
Touch and Go – Tango in Harlem
DJ Tomekk – From New York to Germany
Sting – Englishman in New York
Frank Sinatra – New York, New York
Bran van 3000 – Drinking in LA
Michael Jackson – Stranger in Moscow
Yael Naim – Paris
Boney M – By the rivers of Babylon
Scott McKenzie – San Francisco
ATB – Marrakech
Freddie Mercury and Monserat Caballe – Barcelona
Will Smith – Miami
Bruce Springsteen – Streets of Philadelphia
ABBA – Waterloo
Elvis Presley – Viva Las Vegas
Jon Bon Jovi – Queen of New Orleans
Jon Bon Jovi – Midnight in Chelsea
Cher – Walking in Memphis
U2 – Miss Sarajevo
Fergie – London bridge
Muray Head – One night in Bangkok
Phoenix – Timisoara
Ricci e poveri – Acapulco
Bob Marley – Buffalo sodier
Dr. Bombay – Calcutta
Morcheeba - Rome wasn’t built in a day
Katie Melua - 9 million bycicles in Beijing
Belini - Samba de Janeiro
Jessica Jay - Casablanca

Mai departe, va las pe voi.

Urmeaza un post destul de lung pentru ca impresiile lasate si concluziile trase din cele 8 zile de vacanta la Muntenegru sunt destul de multe la numar.
_ daca mai exista cineva care traieste cu impresia ca Muntenegru e un nume ales la intamplare, inseamna ca sufera de naivitate, la fel ca mine. Muntenegru e tot numai un munte mare, stanci si pomi aruncati peste tot. mai mult…

Din Muntenegru. La sat.
Inca mai profit decateva zile din concediul de odihna si ma car la sat. N-am mai fost acolo de la Craciun si vara e tare frumos.
Nu va zic inca nimic despre vacanta mea la Marea Adriatica, nici despre frumosul Dubrovnik, dar cand se termina cu leneveala va pun la dispozitie toate impresiile si concluziile din ultimele doua saptamani + o tona de poze.
Au revoir si ne citim pe luni, marti incolo.
Un mic teaser:

A venit vacantaaaa, cu trenul autocarul din… Munteneeeegruuuu. Ihi, azi la 8 ma car pe plaiuri straine sa ma relaxez si sa ma reculeg (sunt prea imprastiata). V-am impuiat capul in ultimul timp numai cu posturi despre unde am fost, ce am vazut, ce am facut, poze peste poze si nimic despre sufletelul meu. Dar ma intorc si promit sa revin la subiectele intiale ale blogului. Ca sa inchei cu asta: v-am pupat si ne recitim/povestim/vedem la intoarcere.

Acum am un anunt de facut. Dulceata si cumintenia de catel pe care o vedeti in poze e de vanzare. E vaccinat, cu acte in regula si isi cauta stapan. Unul bun la suflet care sa aiba grija de el asa cum as avea eu. E de o cumintenie rara, n-am mai vazut asa catel tacut, linistit si jucaus (paradoxal, nu?). Nu prea latra, nu schiorlaie, nu distruge. Cred ca mai mult decat sa las pozele sa va convinga nu pot face. Cine e interesat sau stie pe cineva care isi doreste o mogaldeata care nu lasa par, poate sa sune la 0722 48 51 49.

Ceeeeaaaaauuuuuu !!!!