Saptamana asta v-am cam intristat, asa ca imi iau revansa acum si incerc sa va inveselesc. Stie tot mapamondul ca iubesc animalele mai mult decat oamenii asa ca din motivul asta, obiectivul aparatului e magnetic atras de cate un patruped, oriunde m-as afla. Sa nu vi se para o exagerare numarul de poze pe care l-am pus aici. Aflati ca mai am, nu cu alti caini, dar mai multe dintr-o serie. Enjoy

mai mult…

M-am intalnit cu Edy. Zambeam si chiar ma bucuram ca il vad. L-am intrebat ce mai face. Mi-a zambit: „Not good”. Aveam impresia ca glumeste, cel putin impacarea de pe chipul lui si zambetul calm ii contraziceau vorbele. I-am cautat dovezile pe trup, pentru ca nimic din infatisarea lui nu ii intarea spusele. A coborat scarile pentru a se apropia de mine. Mi-a spus ca a fost in spital. Apoi, cu jumatate de gura, Edy mi-a spus ca mai are vreo doua luni de trait, are cancer la plamani si i s-a imprastiat prin tot corpul. Am reactionat tampit, cu o grimasa tampita, cu o replica tampita: „Really?”. Eram inca in cautarea dovezilor trupesti, scormoneam pe chipul lui si aveam impresia ca ma pacaleste. Asteptam sa izbucneasca in ras. Era senin si imi povestea ca a venit sa isi incheie socotelile si sa vanda apartamentul.
Edy e olandez. Are peste 50 de ani si ne-am intalnit doar de vreo 3 ori, sau asta era a treia?
Prima data, pe scari, la fel ca azi, era cu baiatul care locuieste in apartamentul lui si am schimbat cateva replici pe engleza. Si cateva zambete. A doua oara cand ne-am vazut, m-a rugat sa ii traduc niste acte pentru a le intelege si el. S-a bucurat cand i le-am dus dupa 2 ore. A treia oara nu-mi aduc aminte daca a fost, se prea poate sa se fi intamplat tot pe casa scarii. Daca nu, asta a fost a treia oara. Mi-a promis ca ne vom vedea cel putin o data. M-a imbratisat, mi-au dat lacrimile, iar el mi-a zambit. A multa oara.
Nu pot sa imi imaginez cum e sa stii ca urmeaza sa mori in cateva luni. Cum poti sa te impaci cu gandul asta? Cum poti sa zambesti cand stii ca nu mai e nici o speranta?
Ma uitam la Edy si imi spuneam ca e incredibil cat de viu e in fata mea si cat de mort va fi peste catva timp. Ce crud, ce neverosimil, ce departe pare moartea de mine…

Desi m-am ferit destul de mult sa vorbesc pe blog despre religie, sa comentez la altii pe subiectul asta, evenimente recente m-au facut sa-mi modific putin planurile si sa dedic un post (sper ca primul si ultimul) unor manifestatii pe care eu le consider blasfematoare. Daca am ghinionul ca printre cei care citesc blogul sa fie unii mult prea evlaviosi, e clar ca postul asta va strica orice parere buna am facut vreodata. Spun „daca am ghinionul” dintr-un singur motiv, acela ca poate unii se vor simti lezati de anumite judecati pe care urmeaza sa le exprim.
Vreau sa se consemneze din capul locului ca NU AM NIMIC cu nici o religie, cult sau secta. Adica nu voi discrimina niciodata pe cineva din cauza credintei sau necredintei lui.
Daca va intrebati „Atunci la ce bun toata introducerea si toate justificarile de mai sus” iata raspunsul:  nu imi convine, nu imi place si chiar ma enerveaza orice manifestare publica a credintei (in afara de mersul la biserica – loc, de altfel inzestrat cu acest singur scop). Ma refer la existenta televiziunilor, radiourilor si mai nou a blogurilor cu tema religioasa. Ma deranjeaza sa aud in centru cantandu-se despre lumina Domnului, ma supara sa fiu oprita pe strada pentru a mi se aduce la cunostinta ce trebuie sa fac pentru a dobandi viata vesnica.
Cred in Dumnezeu cu toate puterile mele, ma duc rar la biserica pentru ca nu agreez institutia bisericeasca si nici clerul autohton. Ma rog in fiecare seara si cred ca nu l-am suparat prea tare pe Dumnezeu, pentru ca mi-a raspuns la multe rugaciuni.
Insa sa te apuci sa perorezi, sa dai sfaturi, sa te lauzi cu credinta ta si sa judeci oamenii de sub masca inocentei, mi se pare o blasfemie. Pentru a demonstra cat de convinsa sunt de cele ce spun, o sa ma folosesc de o comparatie urata si nedreapta, injositoare si chiar blasfematoare: religia si credinta sunt lucruri mai intime decat un act sexual. As prefera sa fac sex in vazul lumii, mai degraba decat sa merg din usa in usa sa ii conving pe altii sa-si intoarca fata spre Dumnezeu. Pentru ca e o chestiune de suflet, pe care fiecare o interpreteaza si o aplica dupa cum simte, nu dupa cum ar vrea altii. Am pretentia la intimitatea mea, sa cred in cine vreau si cum vreau, fara sa incerce altii sa ma converteasca.

Daca nu port batic, daca imi place sa ma machiez, sa port bijuterii, daca nu ma duc duminica la biserica, daca nu tin post, daca vorbesc si gandesc urat cateodata, daca ma uit la filme porno sau daca preacurvesc cu gandul NU INSEAMNA ca nu cred in Dumnezeu sau ca nu-L respect.
Am prieteni care nu sunt ortodocsi, dar pe care ii respect pentru ceea ce sunt, pentru ca nu vorbim despre religie, pentru ca nu ma judeca daca fac ceva ce ei nu fac. E o chestiune de respect pe care cei care incearca sa iti impuna credinta lor, sa te convinga sa fii si sa faci ca ei, nu o iau in considerare.
Punct.

Urat. Foarte urat arata Gradina de Vara, tolanita intre verdeata cotropitoare ce i-a invadat pana si scena, pana si scarile. Aproape ca ma indurereaza lipsa oficialitatilor de interes cand vine vorba de spatiile destinate divertismentului din orasul asta. Nici Bega, nici Gradina Zoo, nici parcurile, nici Gradina asta, unde eu m-as duce cu placere la un film, nu sunt bagate in seama si lasate sa se descompuna dupa bunul plac al Mamei Natura.
Trecand peste frustrarea mea, aseara am fost la concertul caritabil de care va vorbeam zilele trecute.
Impresii :
- Blazzaj suna chiar ok, desi nu le stiam muzica, n-o sa-i mai evit de-acum inainte
- Sonatic au versuri interesante, deci si ei merita sa fac un efort sa ii mai ascult cel putin odata
- Bio – sucks. Pentru ca au cantat melodii din repertoriul international. Nu ca as fi fost eu amatoare de rock, insa chiar nu mi se pare tocmai ok sa te prezinti pe scena cu melodii de la Depeche sau altele pe care nu le-am mai bagat in seama
- Societe Noire – motivul pentru care m-am dus. Spectacolul a fost reusit, desi unii dintre ei au mai scapat tortele in timpul jongleriilor. Mai au nevoie de un regizor, asa cum zicea Radu (parca) si dupa parerea mea de mai mult exercitiu. Ar putea ajunge departe.
- sonorizarea cam prostuta, dar dat fiind contextul e scuzabil.
- limonada moca – yeeeeeeey
- destul de frig la un moment dat… trebuia sa consult prognoza
- n-o sa inteleg nicioadata dansul pe muzica rock, datul din cap si scuturatul parului la capatul rimei
- bloggerii pe care intotdeauna te poti baza : Richie, Cami, Radu, Adi, Alice, Daciana. (am uitat pe cineva ?) Nu am vazut-o pe Simona. :-s
Concluzie : mai merg.

Gradina de vara

Blazzaj

;

Sonatic

Societe Noire

Ce bine e cand te traznesc ideile de posturi in cele mai neasteptate momente… Asa mi s-a intamplat si cu asta, care in urma unui schimb de comentarii, iaca vede lumina blogului. Si pentru ca azi, sunt cat de scurta pot, o singura curiozitate ma roade si pe mine pe talpa piciorului: licenta voastra. As vrea sa imi povestiti despre titlul ei, despre subiectul ei, despre nota ei, despre elaborarea ei, despre ce vreti voi despre ea. Daca si pe voi va roade aceeasi curiozitate despre a mea, sau si daca nu va roade, eu tot va spun: licenta mea s-a intitulat pompos „Le statut de la femme dans le roman féminin du XXe siècle”*, a avut in jur de 100 de pagini compuse in proportie de 70 % de capatana mea si din pacate nota pe ea a fost 9 pentru ca n-am avut bibliografie destula. Nici nu stiu cum as fi putut avea, avand in vedere ca erau comentate si analizate colaje de citate si analogii, trimiteri si comparatii cu actualitatea… Acum nu mai conteaza, se asterne praful pe ea la mine in dulap. Ah, si am uitat sa spun ca era scrisa in franceza.

Cat despre elaborarea ei, poza de jos e cea mai sugestiva, face cat 1000 de cuvinte.

_______________________________________
* Statutul femeii in romanul feminin in secolul al XX-lea

Am citit la Ana despre cum un necunoscut i-a criticat blogul. Si fara sa vreau, primele cuvinte care mi-au venit in minte au fost „lasa, ca mie mi-l critica si mi-l iau in ras prietenii” si imediat cum m-am gandit la asta m-a si cuprins o intristare ca m-am pus si mi-am insiruit naduful aici.
Asa cum va zic, unele dintre prietenele mele cand aduc in discutie acest locsor din lumea virtuala sunt brusc si neiertator stapanite de un bufeu de ras. Nu mai departe de saptamana trecuta, aceasta reactie mi-a fost din nou servita pe tava, cand, din nu stiu ce motiv, am amintit de asta micu’. Rasete timide, apoi aproape hohote si bineinteles intrebarea insotitoare: „Mai poti, ma, sa scrii?” Uite ca mai pot, din pacate nu prea am timp.
Lasand gluma si ironia la o parte si proptindu-ma pe-un gand, am concluzionat ca ma deranjeaza reactia asta, luarea in deradere a unui lucru care pentru mine conteaza. Asa cum unora le place sa escaladeze munti, cum altora le place sa vaneze concerte prin tari straine sau sa vada orice film aparut la cinema, asa imi place mie sa scriu si sa citesc. Asta e sportul meu extrem pe care as vrea sa-l cultiv cat pot de mult, pe care as vrea sa pot sa il ridic cat de sus poate capul meu si mai ales pe care mi-as dori sa il respecte lumea. Daca nu pentru ce scriu aici, macar pentru simplul fapt ca e pasiunea mea, hobby-ul meu si SINGURUL lucru de pana acum care a facut pentru mine ce nici un om nu a reusit: mi-a dat incredere si mi-a aratat ca oamenii sunt buni, ca tara asta nu e atat de neagra si cei pe care ii intalnesc aici sunt cu mult superiori celor de care ma lovesc pe strada sau cu care ies la un suc. Am mai vorbit de lucrurile astea si tare mi-e ca ma repet, insa mai am un lucru sa va spun: ironizand ceea ce eu iau in serios nu va aduce decat lipsa mea de interes pentru voi.

N-am vrut sa bag anuntul asta laolalta cu relatarea despre intalnirea bloggerilor pentru ca acest eveniment are o oarecare importanta si necesita mai multa atentie din partea voastra decat o intalnire de care sunt interesati probabil doar cei prezenti.
Simona, blogger cu suflet cald (ce v-am spus eu despre bloggeri?) ne-a rugat sa promovam un concert caritabil si cand vine vorba de asa ceva, chiar nu stau sa ma gandesc de doua ori.

In data de 5 iulie, Asociatia The Serious Road Trip, in parteneriat cu Filarmonica Banatul, Salvati Copiii, Filiala Timis si Penitenciarul Timisoara organizeaza un eveniment caritabil in spatiul fostului Cinematograf de vara din Timisoara (fostul Capitol).Vor concerta pro bono Sonatic si Blazzaj, vor sustine un spectacol de foc Societe Noire, iar seara se va incheia cu un party funk.Scopul evenimentului este strangerea de fonduri pentru a ajuta la recuperarea fizica a unui tanar in varsta de 17 ani.

Din cate am inteles intrarea costa minim 10 lei, daca te lasa poznarul sa dai mai mult, nu te zgarci: daca ai fi in locul baiatului ai vrea ca altii sa nu o faca.
Eu sunt in special interesata de Societe Noire, formatiile nefiind tocmai pe gustul meu, dar asta e… si daca ma duc mai tarziu, banii tot ii dau.
Si ca sa demonstram celor care au nevoie de dovezi ca romanii sunt oameni sufletisti si nu ii intereseaza doar confortul lor, haideti la concert. Aratati-le celor de la radio ca si fara promovarea lor se poate, aratati-le marilor firme care au refuzat sa sponsorizeze ca si oamenii de rand fara dare de mana ii pot ajuta pe cei aflati la nevoie.
Si nu uitati: daca vi s-ar intampla voua, ati vrea ca altii sa mearga la un concert pentru sanatatea voastra.