Tomata cu scufiţă

Stiu ca v-ati plictisit de acelasi subiect, dar posturile din categoria pribegiile unei tomate plimbarete sunt scrise mai mult pentru a-mi aduce mai usor aminte de locurile pe unde am fost.
Cred ca despre concertul lui Lenny Kravitz ati mai auzit si pe la televizor, pe la radio sau ati citit prin ziare. Stiti deja de gafa cu Ungaria, dar ce poate nu stiti e ca s-a revansat pentru ea. Adica a avut grija de public si a facut show asa cum cica ii sta in fire. Nu stiu de ce, dar aveam impresia ca o sa fie mai rece, mai straight forward, ca o sa cante si o sa plece fara sa ne bage prea mult in seama. N-a fost asa, a vorbit cu noi, ne-a dansat (prea languros, as putea zice), ne-a cantat ce-am cerut (I Belong to You si Again), si-a lasat membrii formatiei sa se desfasoare solo cam cate 5 minute fiecare, a cantat la pian, la vreo 3 chitare… a facut baie in multime, s-a urcat undeva sus de unde a si picat (sper ca nu s-a lovit prea tare) si a venit la un bis cu o singura melodie: Are You Gonna Go My Way.
Eu i-as fi cerut sa cante Believe in me, care e preferata mea, insa nefiind prea rock sau balada, tinzand mai mult spre R&B, a lasat-o deoparte. Mi-a mai parut rau si ca n-a cantat Stand by my woman si mai ales ca la Again la partea cu „My love foreeeveeeeerr” ne-a lasat pe noi sa lalaim. Era prea faina partea aia si in loc sa ma faca sa ma infior… a ridicat microfonul sa ne auda el pe noi. Mna…asta e.
Despre atmosfera numai de bine, public primitor, energic, critic (la momentul cu Ungaria), stia toate cuvintele (spre deosebire de mine ). Am reusit sa fac si niste poze, desi nu sunt reusite toate si datorita faptului ca un b-o-u de bodyguard care nu face diferenta intre un aparat foto si o camera video a avut de comentat, nu prea am izbutit sa le fac mai artistice. Tot pe susta si tot in graba. Si culmea e ca la intrare mi s-a spus ca am voie cu el, dar ala… avea impresia ca m-am strecurat cu el. A urlat la mine de vreo 4-5 ori, mi s-a facut rusine, desi nu aveam de ce si imi pare rau ca nu am avut curaj sa ma duc la el sa ii arat ce „scula” am. Toti filmau cu telefoanele sau cu aparate mici si de aia nu s-a putut lega… na, who cares? Am cateva bune si mai am si cateva filmulete scurte asa ca sa ii fac in ciuda.
Enjoy!

Inainte sa plec, tatal meu nu m-a lasat sa ies pe usa pana nu mi-a tinut pomelnicul despre cat de periculoasa e capitala. /:) „Nu ma duc in Afganistan, ma duc la Bucuresti, for God’s sake”. Sa fiu atenta la aparatul foto, sa am grija in gara, la taximetristi, la concert, sa imi incui bagajele undeva, sa nu umblu noaptea pe strazi, etc… Daca m-as fi chinuit putin, as fi putut vorbi in acelasi timp cu el, pentru ca e aceeasi placa de atatia ani.
Primul contact cu Orasul cel Mare a fost Gara de Nord, cu McDonalds-ul din dotare. Treaba asta chiar mi s-a parut super faina si profitabila pentru ei. Primul contact cu un bucurestean a fost cu Taximetristul insusi. Dragut omul, n-ai ce zice, ghid vorbaret, binevoitor, numai ca pe banii nostri. :))) N-are nimic, avem o suma de spart. Caini vagabonzi peste tot, dar sa nu credeti ca m-au deranjat, ba dimpotriva, daca ar fi fost dupa mine, i-as fi mangaiat pe toti, m-as fi matait un pic la ei si as fi plecat mai departe. Numai ca sunt atatia, ca nu mai vedeam nimic din Bucuresti. Parcurile Cismigiu si Herastrau sunt super frumoase, numai gandul la plimbarea cu barcuta, vaporasul sau hidrobicicleta ma face sa mor de invidie ca in Timisoara n-avem un amarat de lac, iar Bega plange si suspina dupa vaporasul ei. Mi-a placut atat de mult cum se strang oamenii acolo, cu mic, cu mare, cu animale, cu role, cu carucioare, cu biciclete, cu skateboard-uri, cu ziare, cu rochii de nunta, cu aparate foto, cu de toate.
Despre trafic, nu ma pronunt ca am prins una din zilele bune, cand toata lumea era la mare sau la munte, si cica Bucurestiul ar fi fost gol. Asa se explica cum am ajuns din Dristor la Gara de Nord in 15 minute cu taxi. Ne-am plimbat cu autobuzele 104 si 131, cu vreo 3 metrouri, pe jos, in fuga, agale, am experimentat toate formele de deplasare. :)))
Mi-au mai placut si fantanile alea multe din Piata Unirii, mi-au placut mult de tot. Fantanile imi dau senzatia de racoare, chiar daca ma topesc de caldura, e de ajuns sa ma uit la una.
M-a impresionat mult de tot magaoaia de Casa Poporului pe care am reusit sa o pozez in intregime, dar m-am maniat un picut noaptea pe la 12, cand numai cu jumatate de minut inainte sa imi scot eu aparatul i s-au stins luminile. :(((
Am trecut pe langa niste buchinisti ce vindeau cartile cu 3 lei (!!!!) bucata pe undeva pe langa Hotelul Cismigiu, sau in drum spre el, nu mai stiu sigur. Daca aveam timp, cred ca plecam cu un brat de romane la subsuoara, dar mai bine ca n-am avut ca altfel trebuia sa le car. Apropos de hotelul Cismigiu, cata dreptate aveau Vama Veche… pacat de cladirea aia. Tot din categoria hoteluri, am dat cu ochii si de Mariott, dar am ratat Hiltonul. Ah si Banbu, dar l-oi vedea eu odata. Pe dinafara, ce-ati crezut?
TNB (imi place cum suna abrevierea asta) si Facultatea de limbi straine sunt foarte frumoase - cred ca mi-ar fi placut sa studiez acolo.
Iara m-am lasat dusa de val si am scris uitand ca voi n-aveti chef sa cititi atatea litere, dar nu-i nimic, cand voi reciti, mare placere o sa-mi faca sa retraiesc zilele alea doua.
Mai am sa va spun despre concert, dar banuiesc ca ala o sa fie un post mai scurt.
Click pentru mai multe poze din Bucuresti.

 - va urma -

Imi curge oboseala de pe mine, dar nu ma pot culca pana nu va povestesc despre minunatul weekend pe care l-am petrecut in capitala. Nu prea vreau sa amestec borcanele, prin urmare despre concertul lui Lenny va urma in alt post.
In acesta o sa vorbesc despre orasul ala mare si despre oamenii pe care i-am intalnit.
Oamenii sunt mai importanti, deci sa va zic de ei. Inainte sa plec, am trimis mailuri in stanga si in dreapta unor fete pe care muream de curiozitate sa le cunosc. Din lipsa de timp nu i-am contactat pe toti cei pe care as fi vrut sa ii intalnesc, insa PROMIT ca va mai fi o data viitoare.
Dupa o noapte destul de ok, dormita la cuseta, am ajuns nemachiata in Bucuresti dornica sa ma intalnesc cu Ciupercuta in persoana. Ne-a pescuit de la McDonalds si ne-a rapit la ea acasa unde ne-am lasat bagajele. Apoi am pornit-o la pas prin oras, la pozat, la cascat gura, la comparat Bucurestiul cu Timisoara si mai ales la facut poze. Prima oprire: Palatul Parlamentului, curiozitatea mea. Mai… e mare. Tare mare, ca iti ia 10 minute sa treci de ea. (eu sunt foarte impresionata de chestiile astea foarte mari – munti, cladiri, turnuri, mari, etc, avand in vedere inaltimea mea). Apoi m-am pus pe sunat: pe Ana, pe Ela, pe Diana (pe care din pacate n-am ajuns s-o cunosc), pe Irina, ne-am dat intalnire la TNB la 12 fara 10. Zis si facut. La ora exacta am iesit din pasaj, fix in fata la TNB unde o fata intr-o rochita colorata astepta pe cineva. Se uita la mine, eu la ea, imi zambeste, imi zic: „am imbulinat-o, nu stiu cine e”. Cu toata rusinea ii spun: „Nu stiu cine esti”. Ea se prezinta. Era Irina. Soc. As in Lene Barbie? Eu tot rusinata, ea timida si tacuta, ne conversam oleaca pana apare Ela. Insotita de Florian, ii da drumul la mana si ma ia in brate. Eu vorbind la telefon, ii inchid mamei mele telefonul in nas si ii raspund la calduroasa primire. Deja e momentul in care ma simt complesita de atentia care mi se da, de sinceritatea bucuriei intalnirii si incep sa ma fastacesc, nu mai stiu cu cine sa vorbesc, imi cer scuze si o sun pe mami sa ii cer scuze ca i-am taiat macaroana. Ana intarzie, deci ne intalnim cu ea si cu Blur la intrare in Cismigiu, vis-a-vis de primaria lui nea Oprescu. Atarnam un pic la umbra pana ii vad freza visinie (?) a nonprintesei. Zambetul tamp de pe moaca imi exprima stangaci bucuria de a o vedea in sfarsit pe cea careia Blur ii dedica niste posturi care ma emotioneaza de prea multe ori. Ca tot veni vorba de el, il vad ca apare de dupa tufe, exact asa cum mi-l imaginam, ne pupam si ma intreaba ca si cand eram prieteni de-o viata: „Ce faci, ma?” „Uite si eu pe-aici”. Super sentiment de apartenenta a unei relatii intre niste oameni care nu s-au vazut niciodata. Ne ducem inspre lac, ma minunez la fiecare ratusca si mai ales la tasnitoarea aia din mijlocul lui, ii marturisesc lui Blur ca ii invidiez pentru multele posibilitati de petrecere a timpului si ma las convinsa sa bem ceva la debarcader.
Ma suna Nico si, sfioasa, ma intreaba daca e ok sa ni se alture si ea. Evident ca era ok. Cand vine la masa, un moment scurt de tacere, apoi prezentarile si apoi incep discutiile pe cele mai variate teme: de la familii la filme, de la joburi la concursuri, de la planuri de viitor la povestile mele de familie. Lumea se simte bine, glumeste, e relaxata, eu ma bucur ca nu s-a suparat nimeni pe mine ca i-am adunat pe toti la gramada. Stam vreo 2-3 ore, nici nu stiu cat a trecut ca nu ma mai interesa nici o cladire, nici un parc, nici macar concertul. Nico ne ia cu masina, ne duce la Ciupercuta, ne duce apoi la hostel sa ne cazam, si mai la urma la stadion. Incredibil cat s-a deranjat pentru noi, sa nu mai spun ca drumul de la hostel la stadion l-a mai facut o data pentru ca Florin si-a uitat biletul pe masa. Si in sfarsit ajungem la concert. Insa despre asta in alt post. A doua zi, avand putin timp la dispozitie, am stabilit cu Doru ca ne vedem in Herastrau. Nu puteam pleca din Bucuresti fara sa vad si vestitul parc.
Daca aveati impresia ca ma opresc aici, curaj! va mai vorbesc un pic. Despre ei, despre acesti oameni minunati.
Ciupercuta: atat de amabila, de prietenoasa si de deschisa este, incat chiar am impresia ca suntem croite din acelasi material. La inaltime suntem la acelasi nivel, la debit verbal tot pe-acolo, sa nu mai vorbim de pofta de viata.
Irina: atat de finuta, atat de desteapta, si atat de timida. N-am recunoscut-o din singura poza pe care am vazut-o cu ea, sper sa ma ierte. Lucreaza pe santier, subiect de gluma pana la sfarsitul intalnirii. Nu, nu munca fizica, ci traducator pe limba portugheza.
Ela: de cand am citit ca a fost imortalizata intr-o carte am vrut sa o cunosc. O fata plina de imaginatie, ne-a povestit despre ideile ei pentru  niste reclame, care chiar ar fi foarte bune, ne-a povestit ca a lucrat de mica si nici macar ea nu e chiar din Bucuresti.
Florian: prietenul Elei, tacut, simpatic si tare indragostit de ea ne-a facut favorul de a ne ghida pana la hostel, care e chiar in zona in care sta el. Imi pare rau ca n-am schimbat mai multe vorbe, dar asa cum am promis, va fi o data viitoare.
Ana: am o afinitate pentru ea datorita locului ei natal (dar nu numai): Bârlad – oraselul de origine al tatalui meu. Vorbeste repede, scrie la o revista online si chiar n-are nici o fita, deci si-a ales numele blogului pe masura. Cand vine vorba de animale, sau porumbei in cazul de fata, ne miorlaim amandoua si ni se rup sufletele de mila.
Blur: nu pot sa-i spun Iri, ca dovada ca nici macar cand am facut oficial cunostinta nu i-am retinut numele de botez. Conversatia cu el a fost atat de naturala incat aveam senzatia ca nu trebuie sa am nici o emotie si familiaritate cu care am interactionat mi-a facut mare placere.
Nico: am fost foarte emotionata pentru ca stiam ca o sa ma intalnesc cu o persoana publica. Am simtit ca mi-a acordat o atentie pe care nu stiu ce am facut sa o merit si am ramas impresionata de cat de normal poate sa fie un om caruia nu i s-a urcat succesul la cap si care nu uita de unde a plecat, care asculta oamenii si caruia ii place sa si invete de la ei.
Doru: desi intalnirea noastra a fost scurta si pe fuga am avut ragazul sa stam la un suc pe marginea lacului si sa povestim de muzica, de concert, de radio, de bloguri si bineinteles comparatia Timisoara-Bucuresti. Nu v-am spus cat de inalt e. ;)) Impreuna cu el a mai venit si prietena lui, al carei nume, fi-mi-ar rusine, l-am uitat. O prezenta foarte deschisa, vorbareata si draguta.

Ca sa inchei acest post kilometric in care nu am zis mai nimic despre Bucuresti (lasa ca nu scapati) ma declar multumita, impacata, satisfacuta, coplesita si mai ales bucuroasa ca i-am cunoscut, ca au venit sa ne intalnim si asa cum a zis Lenny: „I think this could be the beginning of a beautiful friendship”.
Nu pot totusi sa pun punctul final inainte de a le multumi Andreei si lui Florin ca au acceptat sa ma insoteasca peste tot, ca au avut rabdare si sper ca s-au simtit la fel de bine ca si mine.

PS. Poze un picut mai incolo

- va urma - 

Mi-e dor de blog. Tare de tot. Ieri m-am gandit la el cum te gandesti la un iubit imediat dupa ce te-ai despartit de el, dupa ce lacrimile ti se usuca pe obraz si dupa ce ranile de pe inima incep sa se cicatrizeze. Pare asa departe, si totusi e la un click distanta. Dar i-am promis ca ma intorc la el cu mintea deschisa si cu aceeasi pasiune de a scrie pentru a-i darui ce am eu mai bun.
M-am gandit in felul asta la el pentru ca pentru a nu stiu cata oara imi aduce bucurie in suflet. La noapte plec spre capitala, cum deja stiti, si inima mi-e plina de nerabdare sa va cunosc pe cei care mi-ati trimis emailuri si mi-ati lasat comentarii. Nu credeam ca excursia asta ma va entuziasma asa, insa abia astept sa ma vad in trenul ala. Ma maguleste atentia cu care ma tratati si Lenny paleste in comparatie cu plimbarea prin Bucuresti alaturi de voi.
Se anunta o zi plina, cea de sambata, dar nu-mi pare rau. Am nevoie de ea.
Deci, blogule, am plecat la Bucuresti sa iti aduc poze si material de posturi.

Kurt Vonnegut vorbeste despre razboi intr-o astfel de maniera ca reuseste sa ma faca sa ii duc cartile pana la capat. In mod normal nu as citi romane despre razboi, insa ma pot lauda cu cateva care mi-au si placut. Printre acestea sunt Abatorul cinci al susnumitului si cartea despre care va vorbesc acum: Mama noapte.
Am cumparat-o cu 4 lei de la Carturesti datorita numelui scriitorului ca de carte n-auzisem nimic. Am amanat lectura pentru ca nu aveam chef de un subiect belicos, insa acum mi-a facut cu ochiul.
Memoriile lui Howard W.Campbell Jr. sunt redactate chiar de el, in timpul incarcerarii acestuia intr-o inchisoare din Israel. Datorita meseriei tatalui lui se muta cu familia in Germania, unde isi petrece viata pana dupa al doilea razboi mondial. Dramaturg de succes, o intalneste pe sotia lui, Helga, pentru care va scrie piese, iar pe perioada razboiului i se ofera ocazia sa fie spion american camuflat in propagandist nazist. Isi face treaba cu multa maiestrie, transmitand mesaje codificate pe care el nici nu le cunoaste, ba chiar i se aduce la cunostinta ca a trasmis pana si moartea sotiei lui de care el nici macar nu stia ca se intamplase.
Odata cu terminarea razboiului, pleaca la New York ca un fel de protectie ce i se ofera in schimbul informatiilor pe care le-a transmis. Se imprieteneste cu un locatar din aceeasi cladire, George Kraft - pictor de meserie, de fapt spion rus sub acoperire, de care insa il leaga sentimente puternice de loialitate. Adusa de niste oameni ciudati, in viata lui apare Resi Noth, sora defunctei Helga, care ii imprumuta acesteia numele si statutul de sotie a lui Campbell pentru a-si implini visul de iubire pe care il purta in suflet de cand il cunoscuse. Pana la urma se preda singur si ajunge in inchisoare in Israel.
Am povestit subiectul destul de pe scurt si de neatragator tocmai din faptul ca sunt multe de spus despre romanul asta. Chiar daca e vorba de nazisti, de razboi, de Auschwitz, Mama Noapte are o puternica latura sentimentala datorita povestii de iubire dintre Howard si Helga, datorita trairilor lui interioare si mai ales datorita felului in care Vennegut isi construieste personajul central.
Mie mi-a placut, o recomand si ma declar fana Vonnegut.

Ah, si exista si un film foarte bun cu Nick Nolte in rolul lui Campbell.

Acuma ca am rezolvat cu cazarea in Bucuresti, mi-am luat si bilete de tren, am trimis mailuri la necunoscuti sa ii invit la plimbare, pot sa sed linistita si sa va povestesc despre weekendul trecut, petrecut la Herculane. Ca doar aveam o datorie.
Statiunea Herculane imi e foarte draga, atat de draga incat ii iert pe nesimtitii de conducatori ai sai care o lasa sa putrezeasca in lumina soarelui fara sa miste un degetel pentru reabilitarea ei. Am fost de multe ori acolo, ba cu autocarul, ba cu masina, ba cu trenul, am stat fie la hotel, fie cu cortul, fie sub tenta, insotita ori de colegii de clasa a IV-a, ori de cei de-a X-a, ori de cei de servici, ori de familie, ori de verisori, ori de iubitul meu. Ati numarat de cate ori am fost ? Va zic eu : o data intr-a IV-a, apoi intr-a VI-a cu familia, apoi intr-a IX-a cu verisorii mei, intr-a X-a tot cu ei, si inca o data cu colegii de clasa, anul trecut cu colegii de lucru si anul asta cu Iubi si familia lui aflata acolo la tratament.
Imi pare insa rau si chiar sunt trista cand ma gandesc cat de bogata e statiunea in zacaminte turistice, pe care nu le exploateaza nimeni si nu slefuieste nimeni bijuteria care e acoperita de rugina. Apele termale de acolo sunt mana cereasca si ar putea scoate la bani din niste spa-uri moderne cum nici in Franta nu se gasesc. Insa cine sa le faca ? Romanii ? Aiurea…
As vrea sa va spun mai multe, insa n-as face decat sa ma plang, sa o deplang si sa imi pun intrebari la care nu mi se va raspunde prea curand. O sa las pozele sa vorbeasca si va rog, uitati-va atent, nu dati vina pe statiune, ponegriti-i pe edili.

Cerna, cea frumos curgatoare si podul ei ruginit

Majestatea sa, muntele, Cerna si cladirile derapanate care ii strajuiesc

Din nou muntele. Stiati ca numai in Muntii Cernei creste Pinul Negru?

O statuie in varf de cladire

Sequoia Gigantea

Cladire paraginita no. 1

Aceeasi cladire paraginita din alt unghi

Tot cea de mai sus, la fel de paraginita

Cladire paraginita no.2

Hotel Decebal - lucrari incepute in 2003, data de predare septembrie 2008

Cladire paraginita no.3

Uite-l si pe Hercules

Veteranul Hotel Roman, n-a mai ramas nici numele de el

“Mastodontul” Dacia

Gemenele Afrodita si Minerva

O piatra primitoare si zambitoare

Un peste gigantic rujat

Strandul “7 izvoare” - s-a imbogatit cu 2 bazine mai mici,

dar cel mare arata induiosator de urat

M-am intors din foarte paraginita statiune Herculane, insa nu va povestesc chiar mintenas, va mai tin in suspans ca am altele de intrebat si de anuntat. Asa cum zice, maria sa Titlul, vin in mult si prea controversata capitala. Mai exact, sambata viitoare ma voi afla acolo in scopuri muzicale, mai precis la concertul lui Lenny Kravitz sau Kenny cum imi place mie sa il alint. Cu aceasta ocazie as fi peste masura de fericita sa ma intalnesc cu bloggerii bucuresteni, cei pe care ii citesc si cei care ma citesc. S-ar nimeri numai bine, in Timisoara urmeaza sa fie intalnirea bloggerilor nr.8 si eu as sarbatori-o la Bucuresti cu bloggeri bucuresteni. Ce mi-ar mai placea. Ziua de sambata e din pacate singura care imi permite sederea la voi, pentru ca duminica la pranz ma inapoiez la mine acasa. Nici n-o sa apuc sa vizitez prea multe pe-acolo, insa Casa Poporului it’s a must. Nu de alta, dar o folosesc deseori in expresia « mare cat Casa Poporului.
Si ca sa profit de blogul asta, va cer nitelus ajutorul. Poate cineva sa imi recomande o pensiune, motel, hostel, orice fel de cazare ieftina ? Nu ma intereseaza sa am jacuzzi in camera, dar sa fie un loc sigur si curat unde sa pot innopta. Eu cu prietena mea si posibil inca un amic. Va tare multumesc si pe cei care doresc sa vina la o intalnire a bloggerilor in Bucuresti, ii rog sa imi lase un comentariu cu o adresa de mail valida.

Timpul ma preseaza, insa n-am putut sa va las cu ochii in soare dupa ultimul post si sa plec fara nici o cuvantare. Asa ca va zic scurt de tot : is la Herculane. O sa va aduc poze si o sa va povestesc ce si cum. Tai tai !

Sunt buna la dat sfaturi. Sunt foarte buna la analizat intamplarile dintr-un punct de vedere obiectiv. Sunt atat de buna la gasit solutii salvatoare, incat ma mir cum de nu iti e usor sa le pui in aplicatie. Sunt buna cand e vorba de tine, de cel aflat la ananghie, de cel care nu ma afecteaza in mod direct. Vino la mine, spune-ti problema si imediat imi dau cu parerea cum stiu eu mai bine. Cand insa vine vorba de mine, de intamplarea mea, cand trebuie sa imi despic firele in patru pentru a striga „Evrika”, e un dezastru. Panica, negru, lacrimi, „nu mai pot”, sfarsit, dat cu capul de pereti, urlat in perina, oftat, plans din nou, suspinat, sughitat, descarcat. Sunt cateva reactii cu care ma „desfat” cand nu vad luminita, cand simt cum umerii mi se scurg prin manecile tricoului. E de-a dreptul enervant. Sunt cea mai optimista persoana pe care o cunosc, dar cand am un necaz e ca si cand m-as decupla de la o priza a ratiunii. Imi simt piticii cum umbla de colo colo, se lovesc unii de altii si incep sa se certe pe intuneric.
Ma simt cea mai nenorocita fiinta de pe Mama Terra, fac din tantar cal de curse, hiperbolizez treburile (cred ca din lipsa de drama suficienta) si dracul, in care eu nu cred, e mai negru decat telecomanda de la televizorul meu.
Totusi, partea buna e ca resemnarea e pe faza si da buzna imediat ce mas pal cu apa rece sa-mi calmez rosia ce-mi tine loc de faţă. Atunci arat de fapt ca o tomata, umflata, perfect rotunda. Cred ca sintagma asta mi se suprapune mai mult decat am gandit eu sa o faca.
Concluzia e ca sunt trista, ca ma aflu intr-o gaura obscura si ca toti caii mei negrii au luat-o la sanatoasa cu mult inaintea celor albi.

Tare demult zacea cartea asta pe noptiera mea. Mai precis, de vreo 2 luni si jumatate. N-am avut timp, n-am prea avut chef si asa ca mi-a luat prea mult sa o termin. Cand am inceput-o aveam impresia ca e scrisa de Garcia-Marquez, desi vorbea despre Grecia. Atmosfera galbena si prafuita a Macondo-ului, satul marquezian, mi-a staruit in imaginatie pana m-am obisnuit cu numele grecesti: Licovrisi, Sarachina, Manolios, Ianacos, etc… In ciuda faptului ca am gasit multe motive si asemanari intre Hristos rastignit a doua oara si Zorba Grecul, inca ma mai mir ca romanele au fost amandoua scrise de acelasi Kazantzakis.
Romanul vorbeste in proportie de 80% despre Dumnezeu, despre biserica, despre Biblie, despre religie si credinta, despre tot ce nu-mi place mie sa vad expus in vazul tuturor. INSA, cand vine vorba de literatura si subiectul e camuflat sub uniforma unui roman, nu mai am nici o obiectie, ba chiar imi si place. Am avut multe trairi episodice, din cele mai diverse, inainte de culcare cand reuseam sa mai lecturez vreo cateva pagini. Dar cel mai puternic sentiment pe care a putul sa il trezeasca cuvintele lui Kazantzakis a fost acela de ura impotriva clerului, popilor si regulilor impuse de biserica. Un om pus in slujba oamenilor, a bunului lor trai, in scopul intelegerii si omeniei in sanul carora trebuie sa traiasca, un astfel de om macinat de viermele lacomiei, posedat de strigoiul urii sta in randul mai marilor satului, ii conduce pe toti taranii ce il asculta ca pe Dumnezeu. Si cum poti sa nu urasti un astfel de personaj? Vorbesc despre popa Grigorios desigur.
Subiectul romanului, pe scurt: odata la nu stiu cati ani, in satul Locovrisi, de Paste trebuia sa se puna in scena patimile lui Iisus. Actorii erau alesi din randul taranilor de catre fruntasii satului: boierul, popa, invatatorul si cel mai avar locuitor, mos Ladas. Scenariul presupunea antrenarea actorilor cu un an inaintea marii reprezentatii. Spre disperarea fruntasilor, actorii isi iau rolurile atat de in serios incat ajung sa devina pustnici si pe deasupra sa ajute cu orice pret o adunatura de pribegi care au venit sa ceara ajutor in satul lor. De aici se nasc tot felul de conflicte intre logodnici, intre tati si fii, intre soti si sotii, intre vecini si mai ales intre licovrisieni si sarachinioti (pribegii ce s-au stabilit pe Muntele Sarachina).
Am intalnit si aici, ca si in Zorba o vaduva ce sucea mintile barbatilor si care a fost ucisa cu cruzime, am intalnit o baba rea, o alta fata careia ii placea voluptatea, dar n-am intalnit nici macar umbra unuia ca Zorba. Nici nu l-am cautat, dar ma miram in sine-mi cata maiestrie salasluia in Kazantzakis de a putut sa creeze niste personaje atat de puternice ca popa Grigorios sau ghipsofagul Panaiotaros…
E o carte buna, ce trebuie citita mai repede.

Later edit : A nu se confunda cu titlul enlgez The Last Temptation of Christ. E vorba despre o alta lucrare a lui Kazantzakis, pentru care s-a facut si un film. Hristos rastignit a doua oara a fost tradus in engleza ca The Greek Passion.