In materie de Internet, cunostintele mele sunt pe undeva pe la 20 %. Adica despre linkuri stiu un pic mai mult decat despre orice alte chestii web-related, mai stiu care-i treaba cu keywordurile, ce inseamna o analiza de cuvinte, un proiect de copywrinting, un picut de tot de html si mai cateva chestii pe care nu mi le aduc aminte acum.
Insa ceea ce stie aproape oricine este ce e ala un Search Engine, sau pe intelesul tuturor vorbitorilor de limba mioritica: un motor de cautare. E bara aia unde scrii un cuvant si unde primesti rezultate si pe care unii o folosesc pe post de Oracol, ghicitoare, vrajitoare etc. Motoarele astea nu iti dau intotdeauna raspunsul pe care il cauti, iar daca locuiesti in Romania si te impinge nevoia sa cauti ceva pe bune pe net, n-ar trebui sa te surprinda ca nu gasesti mare lucru. Si nu pentru ca Google.ro sau Yahoo nu vor sa te ajute, ci pentru ca ilustrii conducatori de firme si institutii publice nu binevoiesc sa isi faca un site unde sa gasesti informatiile necesare. In Romania, patronii si sefii nu realizeaza inca importanta care i se acorda Internetului si cat li s-ar dezvolta afacerea daca ar avea si cea mai rudimentara pagina www prin care sa ii informeze pe nestiutori.
De cate ori caut un cabinet medical (in ultimul timp am avut nevoie de mai multe), o pizzerie sa vad meniul si preturile sau numarul de telefon, o firma de orice fel, un serviciu la care vreau sa apelez, nu gasesc mai nimic. Cu cabinetele medicale, in cel mai bun caz, ma delectez cu o lista de doctori, un numar de fix si cateogorisirea lor gresita pe site-uri neactualizate.
Pizzeriile, restaurantele, barurile, cluburile, hotelurile nu stiu din ce motiv nu isi publica serviciile si produsele pe internet. Nu e ca si cand ar fi secrete.
Insa, am avut si o surpriza placuta, pe care ar trebui sa o aiba toate firmele in vedere, indiferent de produsele pe care le ofera. Neuromed are un site extraordinar. Pe langa faptul ca iti arata poze, iti da toate informatiile despre procedurile pe care le fac, cum sa te pregatesti inainte, ce sa faci dupa, unde e localizat si mai ales numere de telefon valabile. Mi-ar placea sa gasesc astfel de pagini de Internet pentru toate institutiile din Timisoara, mi-ar placea sa am informatia necesara pentru orice nevoie de-a mea, sa economisesc timp si nervi cu un simplu click.

Noile schimbari pe care le-a suferit blogul meu:
O pagina noua cu poze.
Posturile din saptamana 5-11 Februarie (cele care au disparut in urma schimbarii de servere de la voce.ro) le-am adaugat pentru ca nu vreau sa se piarda. Desi am insistat sa se importe pentru a nu pierde comentariile voastre, am latrat degeaba ca nu m-a bagat nimeni in seama. Asa ca, desi imi pare nespus de rau ca nu mai am parerile voastre, macar am posturile asa cum le-am scris. Apropos de asta… stie cineva vreun tool/site ca sa imi extrag continutul de pe blog, pentru a nu pierde nimic si pentru a-l pastra la mine pe calculator? (posturi + comentarii)
In sidebar am adaugat descrierea profilului meu de pe Shelfari cu tot cu link.

* * *

Cam de fiecare data cand sunt acasa si stau pe net, messengerul meu e pornit. Asta nu inseamna ca intotdeauna sunt si available for chat. Multa lume ii critica pe cei care stau pe invisible sau sunt „busy”. Ideea e ca nu intotdeauna poti sta la taclale cu toti care n-au ce face si se plictisesc si se apuca de buzz-uri. Poate ai nevoie sa vorbesti cu o singura persoana, poate ai nevoie sa te vada cineva online, sa stie ca esti acolo cand are nevoie de tine, poate, poate, poate….
Leapsa de la Carina se intereseaza asupra celor mai interesante/amuzante statusuri ale celor din lista mea, si cred ca pot sa vorbesc si despre ale mele. Nu prea sunt atenta la ce isi pun „contactii” mei la status, unii nu sunt prea inspirati asa ca nu reusesc sa imi amintesc de niciunul care sa imi fi atras atentia. Cum lista mea e impartita in tot felul de grupuri, bloggerii pe care ii am in categoria lor isi pun la status fie titlurile blogurilor lor, fie cuvinte, propozitii, fraze care sa atraga cititori. Nici eu nu sunt mai originala si fac la fel. Cu cat e mai incintant statusul, cu atat acceseaza mai multi linkul, asta cand nu se apuca sa ma intrebe pe mess ce vreau sa spun, fara sa fi citit ce am scris pe blog.
Cum nu va pot lamuri in privinta celorlati, va dau cateva exemple de-ale mele:
„imi spal poboaba capilara”
„ma invart prin casa”
„imi plimb patrupezii”
„mi-a murit o generatie de neuroni si inca una e pe duca” (veche)
„sunt online numai pentru tine” (veche)
„nu-s la comp, delecteaza-te cu blogul”
„raritate:gatesc!”
Si la lucru, de obicei aleg mesage, citate sau zicale in franceza sau versuri de melodii:
„Smile like you mean it.”
„Les cons ça ose tout. C’est même à ça qu’on les reconnaît.”
„Les ennuis, c’est comme le papier hygiénique, on en tire un, il en vient dix.”
„Dites une chose stupide, mais dites-la souvent, et elle finira par passer pour sage.”
„S’il n’y a pas de solution c’est qu’il n’y a pas de problème.”
„Who’s bad?”
„Ladies, shut it! Listen to me!”
„Nobody move, I’ve dropped me brain.” (My favourite)

Cam astea ar fi.
Cine n-a primit leapsa asta? Sa vad pe cine n-am in lista de mess: Ciupercutza, Scaevola, Desspina, Ela, Aikisan si Blind Girl.

O fi culoarea asta intr-atat de atractiva incat toti o prefera? Eu una tin cu rosu de vreo 2 ani, am inceput sa imi cumpar haine rosii pentru ca mi se pareau foarte vii. Sarind eu din blog in blog am dat peste multi altii care au o inclinatie spre culoarea asta. Sa vi-i prezint:
Cinabru – pentru cine nu stie, cuvantul reprezinta o sulfură naturală de mercur, de culoare roşie, folosită mai ales la prepararea vopselelor.
Miclowan are un blog cu nuante de vermeliu (eu n-am stiut, dar asta inseamna ca e rumen, roşu-închis).
Bloodie, pe langa sangeriul/sangerosul pseudonim englezesc, e roscata.
Red chicken – blog descoperit de curand, unde am ajuns datorita intitularii.
Zmeura nu e tocmai rosie, da’ e pe aproape.
Si cum as putea sa uit tocmai de blogul meu, care e cel mai rosu.
Eu pe ei ii stiu, si daca mi-au mai scapat, puteti sa mi-i prezentati.

Later edit: Bineinteles ma refer la aceste bloguri rosii din punct de vedere al denumirii lor sau la numele celor care le semneaza. Ca daca ne gandim cate bloguri sunt rosii la aspect… facem o lista luuunga.

Am tot amanat scrierea unui post pe subiectul asta pentru ca am prea multe idei care mi se rostogolesc prin cap, mi-e teama ca nu le pot exprima atat de clar pe cat as vrea si mai ales ca ar iesi un articol cam kilometric. O sa fac tot posibilul sa imi expun parerea cat mai deslusit in legatura cu feminismul prost inteles al zilelor noastre.
Pentru a nu exista nici un dubiu, va spun din capul locului ca femeile de cariera imi provoaca mila. Nu le invidiez, nu vorbeste neputinta din mine, nu as schimba locul cu niciuna pentru nimic in lume. Pretul ar fi prea mare.
Dupa parerea mea, emanciparea femeii si libertatea de care dispune din secolul 20 au fost prost percepute si prost adoptate. Ma bucur nespus de mult ca datorita unor femei care au luat atitudine si care si-au riscat vietile pentru ca urmasele lor sa beneficieze de mai multe drepturi, eu azi pot sa port pantaloni, sa votez, sa ma exprim liber, sa aleg, sa nu imi fie nimeni superior doar pentru ca are un penis balanganindu-i-se intre picioare. Dar de aici si pana la a-mi refuza conditia de femeie, de a alege cariera si banii in pofida maternitatii, de a ineca suferinta iubirii in 10 minute intr-un pahar de Martini sau Cosmopolitan, de a cauta modalitati sa injosesc barbatii, e o cale prea lunga, pe care eu refuz sa merg.
In cazul cuplurilor in care femeia calca orice in picioare pentru a-si dovedi sie insasi si celor din jur ca e la fel sau si mai capabila decat un barbat, incurajez legaturile extraconjugale. Cand ea e mai mult la birou, printre acte, sedinte si alte sesiuni de afaceri, decat acasa cu barbatul pe care se presupune ca il iubeste, n-are nici cel mai mic drept sa ii pretinda acestuia sa ii fie fidel, sa ramana alaturi de ea si sa ii savureze victoriile, atata timp cat ea nu stie, si practic nici n-o intereseaza sa il tina langa ea. Nu sunt de acord cu inselatul, nu suport inselatul si nici nu il iert, da’ pe bune ca in cazul asta nu pot sa zic decat: „Bravo, baiete!” O femeie care nu acorda atentie blandetei, gingasiei, tandretei si afectiunii, ci se poarta cu duritatea si severitatea specifice unui barbat, mie imi inspira lipsa de viata, e un robot fara inima. Aceasta femeie, cand cariera ei va apune incet incet, isi va petrece batranetele plangand din cauza singuratatii. Chiar daca se intampla sa aiba copii, acestia vor fi prea straini de ea, pentru a-i sta alaturi.
Femeile din ziua de azi au mania demonstrarii egalitatii, ba chiar a superioritatii lor. Daca nu „il fac” pe un barbat, nu pot dormi linistite noaptea.
Pe mine una ma cam dispera joaca de-a superioritatea si de-a inferioritatea. De ce unora le vine atat de greu sa inteleaga ca suntem toti egali, indiferent de sex, culoare a pielii, nationalitate sau mai stiu eu ce alte discriminari? Ca se intampla ca o femeie sa exceleze intr-un domeniu, ca un barbat e bun la o treaba de femeie chiar nu inseamna ca intreagul gen este superior celuilalt. Ideea este ca toti, indiferent de ce chiloti purtam sa avem sansa sa demonstram ce putem face cu noi insine si prin noi insine, lasand la o parte sexul caruia apartinem.

Nu-mi aduc aminte ultima data cand mi-am facut planuri pentru termen lung. Sa fi fost inainte de sfarsitul anului trecut? Oricum mai nimic din ce am scris atunci nu s-a indeplinit pana acum, asa ca nici astea, de primavara, cred ca nu vor face ochi prea curand. Dar asta nu inseamna ca ele nu existe.
Primul plan, cel mai important si cel mai urgent care trebuie sa fie pus la punct e sa ma lamuresc odata ce e cu durerea asta de cap, sa ii gasesc un remediu ca sincer, nu mai pot. Mai am de vazut un ORL-ist si dup-aia daca si cu sinusurile sunt in regula, o sa va anunt ca am de-a face cu un mister.
Al doilea plan, care imi arde sufletul, gandurile si finantele este achizitionarea acestei frumuseti. Si nu mai fac la fel ca si cu laptopul si cu telefonul, pe care nici in zi de azi nu mi le-am cumparat. Asta chiar o sa mi-l fac cadou.
Primavara asta trebuie neaparat sa vad Budapesta, si sper sa nu se mai amane excursia ca acus vinde tati masina si nu mai pup eu deplasari dupa pofta inimii.
Alta achizitie pe care trebuie sa o fac e o bicicleta. Nici planurile cu sala nu s-au pus in practica inca, asa ca varianta cel mai la indemana este pedalatul. Pentru cei care nu stiti ce s-a intamplat cu Pinkie, luati de cititi ca m-am amarat destul.
Pfuai cati bani mi-ar trebui… noroc ca aparatul il iau in rate, bicicleta n-o sa fie noua, iar in Budapesta cu cat conving mai multi cu atat imi iasa mai ieftin.
Ia sa vedem ce o iesi…
In cazul in care va intrebati ce-mi veni sa fac planuri, sa stiti ca Teo m-a pus.
Oare ce planuri au Radu, Lavinia, Ama, J.Mihai, si Bloodie.

Intr-unul dintre putinele momente in care am putut sa imi tin ochii deschisi, n-am dormit si nu m-a durut capul, am avut ragazul sa si meditez putin.
Miercuri si joi am fost in mare parte singura acasa, mama mea fiind la sat si tatal meu lucrand aproape toata durata zilei. Desi Grey’s Anatomy se derula pe monitorul meu, cam cate 2 episoade deodata, intrerupte de un film in timpul caruia motaiam sau stateam cu ochii inchisi, desi probabil n-as fi avut puterea sa socializez cu nimeni, m-am simtit la un moment dat teribil de singura. Atat de singura incat am inceput sa plang in hohote, cu lacrimi de-alea mari care curg grele pe pijama si o uda. Iubi nu putea sa imi tina de urat din cauza lucrului, prietenele mele daca nu erau plecate din oras sau din tara, erau la lucru, asa ca… unde mai pui ca nici patrupezii nu erau acasa.
Si m-am pus pe plans cum ziceam, contrar certitudinii ca in urma sesiunii de smiorcaiala imi va crapa capul de durere.
Dupa ce m-am mai linistit, in urma unei scurte vizite surpriza din partea lui Iubi, prietena mea ma suna pentru a patra oara in aceeasi zi si ii povestesc despre depresia microuniversului meu. Ma compatimeste putin, mai dau apa la soareci si apoi imi povesteste un lucru cu adevarat deprimant: mama ei ii povestise cum un baiat care lucra in aceeasi intreprindere a murit cu capul crapat pe trecerea de pietoni, lovit fiind de o masina. Probabil in timp ce eu ma plangeam de durerile mele. Atunci m-am gandit la mica mea drama, am comparat-o cu depresia si disperarea in care se scalda familia lui. Am meditat un pic la cele doua dimensiuni ale universului, la raportarea noastra fata de lumea inconjuratoare. Pentru lacrimile mele remediul era o prezenta, orice prezenta, un somnifer, sau pur si simplu o voce de la TV. Pentru lacrimile indoliatilor remediul va fi timpul, doar el tamaduieste ranile (cateodata nu pe deplin) pentru ca singura prezenta pe care o vor dori langa ei nu o vor putea avea. Nu m-am invinovatit pentru dimensiunea redusa a dramei mele, dar cand am pus-o pe langa cealalta, mi-am dat seama ca de fapt n-am un motiv real sa plang.

Saptamana trecuta, cu toate intamplarile, durerile si neputintele de a scrie pe blog, am si uitat sa amintesc de intalnirea Schimb de carti din weekendul asta. Pentru ca m-am simtit un pic mai bine (desi ochiul stang m-a deranjat o vreme) mi-am facut datoria de cititoare si de „schimbista” si am fost prezenta. Chiar daca n-am stat numai 2 ore, m-am bucurat ca de fiecare data sa fiu printre cei prezenti si sa ii ascult cu placere pe toti vorbind despre cartile pe care le-au adus sau le-au citit de data trecuta. Am avut si un interes ascuns, am vrut sa pun mana neaparat pe Memoriile unei gheise pentru ca imi doresc demult sa o citesc. Si nu datorita filmului, ci datorita unui fost sef de-al meu, sud-african, care se intampla sa o lectureze inainte de aparitia peliculei. Am vazut si ecranizarea, insa nu pot sa zic ca m-a dat pe spate, poate o sa ma dea dupa ce o sa citesc cartea si o sa ma mai uit inca o data, sigur o sa inteleg mai multe. Pe langa asta, am mai luat Batranul si marea de Hemingway, carte care era de prea mult timp pe lista de asteptare, cam de printr-a 12-a. De-asta imi place mie sa merg la Schimb de carti, ca am posibilitatea si obligatia sa parcurg unele carti pe care in mod normal le-as mai amana. Eu am dus Dama cu camelii, care pana sa plec eu n-a luat-o nimeni. Sigur o fi la Ama, daca nu si-a gasit doritor pana la urma.
Despre cei prezenti, numai de bine. Multa lume noua, multi absenti dintre veterani, insa muuulte muuulte carti. Prezenta a facut-o Ama deja aseara aici, dar ii amintesc si eu pe cei prezenti: Richie, Luci, Rebecca, Vania, Carina, Marius, Dan, Cami, Felicia, Marius U, Lavinia, Danutz, Alina Valea, si multa lume noua: Alexandra Hopota, Gloria Cioloca, Cristian Popa, Iulia Bacaran, Silvia Takacs, Dana Sabie,  Andra Jebelean, Mihai Tunas, Daciana Cuc . Am uitat pe cineva?

Si cum ziceam, iata-ma-s vie. Cam chioara de un ochi, dar mult mai bine ca saptamana trecuta. Urmeaza vizite peste vizite la tot felul de doftori sa ma tratez odata, si sa ma pot intoarce ca lumea pe blog si la citit. Pana la posturi mai consistente in text, va fac cunostinta cu doua carti interesante. Una datorita provenientei ei, alta datorita titlului.

In urma cu ceva timp, Mihai spunea pe blogul lui ca da doua carti, dintre care una pe care eu voiam sa o citesc de mult: Dictionar Robert de nume proprii de Amelie Nothomb. Fac comment in semn de intins mana si cer si eu, ca altii, cartea (norocul meu ca ceilalti o cerusera pe prima). Raspunsul lui: „da adresa”. Ii trimit adresa pe mail si el imi trimite cartea prin posta. Super faina faza. E primul lucru pe care il primesc prin posta de la o persoana necunoscuta, asa for no reason. Si atata m-am bucuraaaaat, incat m-as fi apucat imediat de citit, daca as fi putut sa vad. Deci, Mihai, inca o data: „Multumesc frumos! Mi-ai facut o mare bucurie.”

A doua carte e cumparata pentru titlu si pentru cele cateva pagini de la inceput in care autorul povesteste despre rosii, istorie, curiozitati si altele. Retetele pe care le are tiparite in ea, nu cred ca o sa vada prea repede lumina zilei pentru ca nu ma omor cu gatitul si incerc sa il evit pe cat posibil. Voiam sa va arat si voua ca exista cineva mai pasionat de rosii ca mine.