Daca locuiesti in Timisoara, exista doua situatii in care statutul tau in societate nu conteaza: pe stadion si in piata. Fie ca esti doldora de bani, super ingamfat si ai fite cu nemiluita sau esti un parlit care abia are ce sa puna pe masa, in cele doua locatii timisorene, toata lumea e egala. Ma rog, cu mici diferente, dar simplul fapt ca esti acolo te egalizeaza si te integreaza cu o viteza care o face pe UE sa roseasca.>>

Mai nou, am impresii de reporterita si m-am gandit la voi, cei non-timisoreni care nu cunoasteti frumusetea orasului asa cum o cunoastem noi. N-o sa va explic cum stau treburile cu stadionul si mandretea galeriei Poli, ca e deja fapt cunoscut. Insa ceea ce nu cunoasteti sunt cele 3 piete: Aurora, Flavia si Ocico. Nu stiu daca e impropriu spus „piata”, insa cand rostesc cuvantul, am in cap legaturi de zarzavat, cartofi, legume, fructe, etc. Ei bine, in pietele amintite se vinde ORICE. Si cand spun orice, va rog sa nu cumva sa faceti abstractie de la ceva. Am dovezi, daca nu ma credeti. Fie ca ai nevoie de haine (second sau noi), fie ca lenjeria intima ti s-a rupt sau ai nevoie de ceva mai sexy sa iti seduci partenerul, daca ciorapii te-au lasat de izbeliste sau daca nu mai esti in pas cu moda, tiganii, ciorditorii sau oamenii care se ocupa cu bişniţa te salveaza cat ai zice peşte. O gama mai larga si mai de firma ca in piata n-ai sa gasesti nici la mall. Ultimele modele de Puma, Nike, Adidas, Converse sau papuci la kil se lafaie in soare pe capotele acoperite cu paturi sau in cutii de televizoare adunate de pe la marile magazine. Rimeluri, dermatografe, creioane de buze, rujuri, farduri, pudriere, fonduri de ten & co la alegere de la Bourjois, L’Oreal, Avon, Oriflame, Maybeline, Nivea, Garnier pentru toate buzunarele, cateodata si 3 la 10 lei.

Cand ai o piata ca asta, mall-ul is overrated. Poti sa faci si aici parada, dar mai ales sa te lauzi ca iti iei lucruri de firma. Avem si creme, posete, periute de dinti/pasta/ata dentara, baterii, acumulatori, parfumuri (numai Tommy Girl n-au, fir-ar bişniţa sa le fie de râs), dulciuri si jucarii sa tot stai sa salivezi si sa iti planga copilul ca le vrea pe toate. Apoi ochelari de soare, cum altfel daca nu de firma (1 milion perechea ), costume Armani, Versace dar si la gramada cu 5 lei bucata.>>
In cazul in care iti trebuie niste pahare sau farfurii, sau poate un ATV mai mic, du-te la Flavia ca te rezolva baietii. Sau poate niste detergent sau aparatura electrocasnica, doar sa gasesti drumul e mai greu ca la destinatie te asteapta ce nici in vise nu visai.>>
Pentru cei mai pasionati de lucrurile invechite, avem si coltul antichitatilor, argintariilor si chiar al buchinistilor. Carti la un pret de nimic, rupte sau in stare buna isi asteapta parintii adoptivi care sa le ofere un loc calduros la ei in biblioteca.>>
Asta e distractia timisorenilor de sambata si duminica dimineata. Mie una imi place sa ma duc acolo, desi nu o fac prea des, cam o data pe luna sau si mai rar. In schimb tatal meu e un nelipsit la cascat gura, la negociat si la plimbat printre raioanele „comerciantilor”.

Azi a avut loc a 4-a intalnire oficiala a bloggerilor timisoreni (neoficiale au mai fost vreo doua) si am fost public admonestata ca n-am facut nici o referire la acest eveniment. Nu ca ceilalti s-ar fi obosit, dar sa nu imi arate obrazul si sa nu se supere pe mine ca iarasi am plecat prea repede, o sa ma supun insistentelor, amenintarilor, rugamintilor si presiunilor ce s-au facut asupra mea si o sa scriu un post mai lung de 2 randuri despre eveniment.
Deci, dragii mei, la aceasta intalnire am fost 14 participanti, ceea ce e putin cam ciudat si neplacut, avand in vedere ca in blogroll-ul de pe tm-99-blog sunt peste 50 de bloggeri timisoreni, pe care insa nu prea ii intereseaza miscarea, desi isi anunta participarea prin comentarii. Unii, ca poate ceilalti nu au chef sa socializeze si si-au un blog pentru linistea lor sufleteasca nu pentru a-l folosi pe post de friends-maker.
Se discuta cam despre despre orice la aceste evenimente, dar in special despre bloguri: tips and tricks, explicatii, idei noi, dezbateri pe teme deja scrise, etc. Se bea, se fumeaza, se rade, se vorbeste serios, nimic iesit din comun. Sau poate ca data viitoare va fi ceva iesit din comun, pentru ca azi s-a lansat ideea unei urmatoare intalniri a bloggerilor la o partida de … paintball. Acum sa vad care mai lipseste. )
Ce prezenti azi au fost, in ordinea asezarii la masa: Curcubitator, Radu, Adi, Ade, Nuzzu, Ionesta, Marius, Carmen Holotescu, Mihai + un prieten, Richie, Dan, Tania (non-bloggerita, dar cititoare de bloguri), Camelia si eu (am stat printre ei, dar frumos e sa ma pun la urma ).

Autor: Ben Rice
Nationalitate: englez
Titlu original: Pobby and Dingan
Anul aparitiei: 2001
Premii: nu
Ecranizare: Opal dream (2005)
Nota mea: 8.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am prins cateva ore libere in care n-aveam chef sa stau la calculator, n-aveam chef de vizionat nici un film, asa ca m-am pus sa citesc o cartulie pe care stiam ca o si termin 2 ore mai tarziu.

Am citit-o acum cateva zile si intre timp am citit atatea posturi de bloguri in care s-a vorbit de ea, incat am impresia ca toata lumea stie povestea. Insa, nu e asa si o sa va fac si eu un scurt rezumat: Pobby si Dingan sunt prietenii imaginari ai lui Kellyanne, o fetita a carei varsta nu e precizata. Ii ia cu ea peste tot, astfel incat toata suflarea unui orasel minier din Australia, ii stie si din cand in cand mai si socializeaza cu ei. Tatal si fratele ei nu cred in ceea ce nu pot vedea, asa ca unul ii ignora discutiile si o considera putin dusa, iar celalalt o ia peste picior si incearca sa o convinga si pe ea si pe ceilalti ca cei doi nu exista in realitate oricat de verosimili li s-ar parea lor. Atitudinea tuturor insa se schimba cand Pobby si Dingan dispar, „pierduti” de tatal lui Kellyanne la mina de opal. Incet, incet fetita cade prada unei boli careia nimeni nu-i gaseste leacul, si fratele ei, disperat, urzeste un plan pentru a mobiliza tot orasul sa ii caute.

Parerea mea despre aceasta carte e ca Ben Rice a scris o povestioara usor neverosimila pentru a evidentia o idee simpla. I-a folosit pe Pobby si Dingan ca pretext pentru a explica urmatoarele:

„Si tot restul lumii crede ca suntem nebuni cu totii, dar n-au decat sa vorbeasca singuri, din partea mea. Pentru ca toti sunt niste ametiti care nu stiu ce inseamna sa crezi in ceva care este greu de vazut sau sa cauti in continuare ceva care este foarte greu de gasit.”

Prin asta nu vreau sa spun ca nu mi-a placut, ba dimpotriva. Cand spun ca e neverosimila ma refer la episodul in care Ashmol, fratele lui Kellyanne, un copil la o adica, se duce noaptea in mina sa ii caute pe cei 2 nevazuti si dupa multe cautari prin intuneric reuseste chiar sa ii gaseasca si pe urma instiga tot oraselul sa participe la inmormantarea lor. Dar cred ca de fapt asta si este motivul pentru care imi place, doza de fantezie, ideea ca in carte asa ceva e posibil (pentru ca in realitate imi vine mai greu sa cred).

Mi-a placut in special limbajul si stilul in care a fost povestita actiunea de catre Ashmol. Asemanarea cu Holden Caulfield al lui Salinger am sesizat-o si eu pe alocuri in faptul ca ambele povestioare sunt narate de cei doi frati mai mari despre surioarele lor mai mici, o tandrete fraterna extrem de induiosatoare si un limbaj de copil/tanar nemultumit si pornit sa schimbe mersul lucrurilor.

De aici am aflat ca exista si un film, pe care inca nu l-am vazut. Si aici am gasit o alta interpretare si o povestire mai detaliata a lui Pobby si Dingan.

Desi am promis ca fac lepsele cum le primesc, nu pot sa ma tin de cuvant. Si sincer nici nu as vrea, pentru ca am atatea incat n-as mai scrie nimic original, doar la comanda. In fine, cam asta e explicatia pentru cei care mi-au pasat diverse teme si care intarzie sa apara, dar va asigur ca vor aparea.

Astazi e randul uneia primita de la Richie, care ma cam supara. Nu pentru ce cere, ci pentru cat cere. Din 10 cuvinte, eu trebuie sa formulez un mesaj, pe care sa il rulez si sa il indes pe gura unei sticle pe care sa o arunc pe Bega in jos. Cand am citit (neatent) textul postului lui Richie, imi scriam deja cu manutele mintii textul pe care urma sa il tastez aici. Din pacate nu corespunde. Asa ca, eu as scrie pe bilet asta:

Daca mesajul a ajuns la tine, nu e o intamplare. 0723 xxx xxx.

Numarul de telefon nu se pune ca al unsepelea cuvant pentru ca e facut din cifre.
Sa vad cat de inventivi pot fi in 10 cuvinte White Noise, Patrash, Marius, Denisa, si Teo.

Multi dintre voi, barbatii in special, au fost atrasi de o anumita parte a blogului meu. Mai precis cea din stanga sus. Poate nu e cea mai inteligenta miscare sa recunosc, dar asa cum am mai spus printr-un comment sau altul, pozele nu-mi apartin. Nici ca si continut, nici ca si creatie. Le fur cu nerusinare de pe un alt blog pe care l-am descoperit datorita jobului si nu-l dezvalui nimanui.
Daca va intereseaza de ce va tratez cu asemenea imagini, sa stiti ca scopul este pur artistic. Chiar daca infatiseaza funduri si picioare, nu vreau sa credeti, asa cum mi-a spus cineva mai demult, ca va tratez cu posteriorul. Doamne fereste! Ce-i frumos si lui Dumnezeu ii place.
Asa ca, sa le fac tuturor o surpriza si un cadou, dar mai ales colegilor mei de viitor ONG (Adi, Radu, Dan, Richie, Curcubitator si Nuzzu – stiu ei de ce), le postez sa le vedeti in marime naturala. Puteti sa votati!

Read the rest of this entry &raquo

Ca fiecare dintre noi are defecte, nu e nici o surpriza. Unii le au mai mari, altii le au mai mici, dar nici asta nu e o surpriza. Eu una, n-am tinut neaparat sa va vorbesc despre ale mele pentru ca aici, in lumea mea, ma simt bine cu mine si sper ca si voi va simtiti. Aici nu ma enervez, nu insult, nu batjocoresc, nu barfesc, nu ma uit urat, nu ignor, nu ma lansez in certuri, nu, nu, nu multe alte chestii. Deci, daca as fi asa si in realitate, as fi aproape un om perfect, comme il faut. Dar normal ca lucrurile nu stau asa. Pentru ca Despina, si mai demult (de chiar foarte demult) Camelia, voiau sa stie ce defecte am eu, ma indur sa ma arat voua, asa cum ma pot vedea cei ce ma cunosc in real life. Iata o mini-lista cu defectele mele (ordinea e aleatorie, desi unii n-ar zice):
1. sunt foarte directa cateodata – ceea ce nu e bine, pentru ca pe langa asta sunt si ironica, sarcastica, rautacioasa, uracioasa.
2. ma cert cu toata lumea – parinti, iubit, prieteni, colegi, vanzatoare, nesimtiti de pe strada, cateodata si cu seful (dar certurile alea is mai light)
3. plang – contrar starii mele acide, ma loveste cateodata o rafala de lacrimi cu sughituri din diverse motive stupide; plang de nervi, de ciuda, de tristete, de durere, de singuratate, de oboseala, de lipsa de timp… si cateodata mai plang si de fericire… si mai plang si pentru tara mea.
4. ma supar usor – de multe ori mi se intampla sa imi intorc botul din remarci sau din tonuri aiurea folosite
5. mananc prea mult – „somebody stop me !!!”
6. cand am dreptate (si de cele mai multe ori am) ma lupt pana in panzele albe pentru a-mi demonstra spusele.
7. nu sunt destul de perseverenta – putine lucruri au avut viata lunga, vad ca blogul inca exista…
8. sunt gura-sparta
9. sunt autoritara si categorica
10. ma razgandesc prea usor
11. sunt contradictorie
12. sunt insistenta cand imi trebuie ceva
13. sunt efervescenta, vulcanica si impulsiva

Mai hoooo, ca m-am intins prea mult. Leapsa era cu 8 defecte, dar daca m-a luat valul… idee n-aveti cate mai sunt, dar na… nu pot sa va fac sa ma urati de tot. Oare cati cititori mai raman dupa postul asta?
Sunt curioasa si eu de defectele lor: Na!Belea, Doru O, Radu, Dark Jade, Anna si Rebecca.

Autor: Arthur Golden
Nationalitate: american
Titlu original: Memoirs of a geisha
Anul aparitiei: 1997
Premii: nu
Ecranizare: Memoirs of a geisha
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Primul cuvant care imi vine in minte ca sa descriu Memoriile unei gheise este: o bijuterie. Apoi le-as da titlul de document al unor timpuri apuse, apoi cel de capodopera a comparatiei.

Luandu-le pe rand, cartea e o bijuterie pentru ca mi-a placut mult de tot. Atat de mult incat am reusit sa o termin intr-o saptamana, si abia am putut sa o inchid ba pentru a dormi, ba pentru a ma duce la lucru sau in oras. Subiectul in sine este unul extrem de captivant, gratie lumii pe care am gasit-o aici, necunoscuta mie, trista, plina de interdictii si cu zambete false, pictate pe feţele unor femei menite sa fie opere de arta ambulante. Femei care nu pot trai cu sufletul, ci traiesc cu si prin trupul lor, intr-o permanenta competitie unele cu altele si intr-o continua cautare a unui amant care sa isi permita intretinerea lor la cele mai ridicate standarde.

Astfel, micuta Chiyo este vanduta la varsta de 9 ani unei okiya, unde urma sa fie invatata tainele gheiselor, cu scopul de a deveni o importanta sursa de venituri pentru stapana casei. In okiya in care nimereste, locuieste si una dintre cele mai cautate gheise din Gion, Hatsumomo, un adevarat diavol cu cel mai frumos chip pe care fetita il vazuse vreodata. Aceasta ii face viata cat de grea poate, pentru ca intrevede potentialul pe care micuta il are si pericolul in care s-ar pune daca Chiyo ar deveni gheisa a okiyei. La varsta de 14 ani este remarcata de cea mai buna gheisa a Gionului, ii devine sora mai mica si astfel norocul i se schimba.

Aici intervine calitatea de document a romanului pentru ca toate ritualurile pe care le infaptuieste o gheisa sunt descrise cu lux de amanunte si cu o cantitate impresionanta de imagini vizuale, astfel incat totul sa fie atat de clar pentru cititori cat de clar si cunoscut le e japonezilor. De la felul in care trebuie sa ingenuncheze si pana la cum sa ridice ceainicul pentru a turna in ceasca, Mameha, protectoarea micutei Chyio (devenita Sayuri odata cu intrarea in ucenicie) ii explica cu lux de amanunte efectele pe care orice gest al unei gheise il are asupra unui barbat. Chinurile la care se supuneau gheisele pentru a fi solicitate de cat mai multi barbati, coafura, machiajul, imbracarea si modelele chimonourilor, umplu pagini cu descrieri de o frumusete pe care eu n-am mai intalnit-o demult.

Cand e doar o copila, Sayuri intalneste un barbat a carui imagine o va insoti toata viata. Tot ce face, face cu gandul la el, imaginandu-si ca pe el il are in fata ochilor atunci cand nu indrazneste sa si-i ridice si cand de fapt inaintea ei sta un barbat cu un chip greu de privit.

I se intampla multe de-a lungul vietii, avand in vedere ca actiunea se intinde pe durata a mai multor zeci de ani. Pana la final cunoastem si situatia prezenta a uneia dintre cele mai faimoase gheise din Japonia.
Am spus ca Memoriile sunt o capodopera a comparatiei, si ma refer la figura de stil. N-am intalnit niciunde, nici macar in poezii, atatea comparatii pe centimentru patrat. Daca cineva s-ar pune sa le scoata pe toate din carte, pe langa faptul ca i-ar fura toata frumusetea, ar ramane cu jumatate din volumul ei. Cred ca cel putin 50% din cuvintele care o compun sunt parti ale comparatiilor. Superbe de altfel.

Memoriile unei gheise este mai mult povestea unui suflet decat al unui trup, oricat de contradictoriu pare acest lucru fata de ce am spus mai sus ca inseamna o gheisa. Acum spun asta pentru ca ceea ce Arthur Golden ne infatiseaza sunt sentimentele, trairile, gandurile, emotiile, dorintele, sperantele, durerile si tristetea lui Sayuri, mai mult decat activitatile pe care le face pe parcursul cartii. Este un roman despre interiorul fiintei ei, mai mult decat despre lumea inconjuratoare.
O sa ma opresc aici, desi ar fi prea multe de spus despre povestea frumoasei gheise. Va mai las si pe voi sa descoperiti.

Copiii mici cand n-au de lucru isi fac. Asa am facut si eu. Manata de spiritul de observatie si de amintirea primului meu blog, m-am pus pe sarit din blogroll in blogroll. Daca va intrebati ce m-a apucat, fiti pe faza ca urmeaza sa va zic.
Cand subsemnata s-a hotarat sa isi faca blog, habar n-avea cum si primul lucru pe care l-a efectuat a fost sa scrie „blog” pe Google.com. Si acum, si atunci a primit ca prim rezultat blogger.com. Stiind sa manuiesc cat de cat treburile pe-acolo m-am vazut posesoare de hellene-a-piece-of-me.blogspot.com (nu incercati, ca are redirect). Unul din primii pasi pe care tre’ sa ii faci in crearea unui blog e sa te decizi cum va arata. Blogspotul ale destule template-uri, asa ca te poti infrupta, daca nu esti mare cercetator si iscusit intr-ale templetizarii. Prima faţa pe care am avut-o ca individa virtuala e una dintre cele mai des folosite de cei care au un blog pe blogspot. Si ca sa va demonstrez ca am dreptate, iata o lista de utilizatori ai template-ului ce poarta numele de „Scribe”.

Cinabru, Puisorul si Nicole pe care ii citesc aproape zilnic.
Costina, vizitatoare recenta a „casutei” mele.
Yukiame, de care am auzit, dar recunosc ca nu prea am vizitat-o.
Lyna, mi se pare ca ne-am intersectat de cateva ori.
Uvedenrode, Rapirea din serai, Merimeriquitecontrary, >>Boyarul – bloggeri de care am mai auzit, desi nu i-am citit.

Surprize placute: Cel mai bun prieten al omului, Cafeneaua literara Bohemik.

Alte bloguri peste care mi-au cazut lentilele cotrobaind prin trafic.ro: Morgana girl, Andra, Prajiturica depravata, Home made lemonade, Cerebel mic, Adriana Popescu, Carmen Moraru si or mai fi dar e cazul sa ma opresc.

Aflati ca pana si cei care vor sa isi faca reclama, tot cu aspectul asta ies la rampa: Chique boutique, Triburile.

V-ar tenta sa castigati un premiu, sunteti curiosi de trendul in economie, sau poate va manca buzunarele sa pariati. Obisnuiti-va ochii, tot de maro dam.

Un al doilea template care rasare dintre multe e cel cu care se prezinta Miclowan. Si eu l-am folosit, mai mult decat pe primul. Si as indrazni sa il provoc, daca are chef sa faca si el o lista cu cateva bloguri care ii semana.

Se pare ca filmul asta a fost foarte roditor pentru inspiratia mea, asa ca iata-ma-s cu alt subiect extras din scenariul lui. Femeia din film e sex-therapist, adica se ocupa cu tratarea problemelor sexuale ale unora si ale altora. Ironia rezida in faptul ca ea insasi se confrunta cu o problema si anume ca nu a avut in viata ei un orgasm; ingrijorata de treaba asta incepe sa faca anumite demersuri mai mult sau mai putin ortodoxe pentru obtinerea lui. Tipa zice la un moment dat ca nu tine de un barbat sa ii ofere orgasmul unei femei, depinde in cea mai mare masura de ea. I couldn’t agree more. Nu tine de un barbat ca o femeie sa aiba orgasm pentru ca asa cum am auzit cu totii, adevaratul organ sexual al femeii e creierul. Ala trebuie stimulat. Adica pe ala trebuie sa il stimuleze un barbat. Trebuie sa o faca sa se simta sexy, dorita, frumoasa, trebuie sa o trateze cu tandrete, afectiune, admiratie, astfel incat sa isi doreasca ea mai mult ca el sa ajunga cat mai repede in pat.
Cat despre partea femeii, cred ca ea trebuie sa isi cunoasca foarte bine corpul si sa stie ce ii face placere si unde. Daca nu o excita sarutul pe gat, dar o innebuneste sa fie sarutata pe sfarcuri, what’s the point in wasting time and energy? De asta s-a inventat comunicarea. Acum e drept ca n-o sa te apuci sa ii faci o harta domnului, sau sa ii spui direct in fata: „Auzi, bă, nu mai insista acolo, ca-i degeaba.” Exista insa multe alte cai de a-i da de inteles, subtil si fara sa il jignesti ca in alt loc insistenta e de preferat.
Sunt atat de multe femei care habar n-au ce inseamna acele cateva secunde, incat considera sexul ceva urat, denigrator si vulgar. Ei bine, doamnele mele, nu e asa. A face sex/dragoste e una dintre cele mai mirifice, mirobolante si extraordinare experiente din cate exista. Daca nu reusiti sa descoperiti punctele de maxima erogenitate impreuna cu un el, incercati singure ca e voie. Si cand le descoperiti, nu va sfiiti sa le impartasiti cu el.
Reversul medaliei: cum ma uit la destule seriale cu doctori, am aflat ceva: unele femei pot avea orgasme spontane, fara contact sexual si cam cate 5-6 pe zi. Nu sunt de invidiat. Pentru ca aceste orgasme, desi intense nu au nici o valoare. Nici macar nu implica masturbarea si femeile incep sa se simta frustrate din cauza ca nu mai pot sa faca nimic (sa mearga cu metroul, sa conduca o masina, sa faca piata sau sa mearga la cinema cu o prietena) impiedicate fiind de acest blestem. Nicicum nu-i bine.
Ca sa facem haz de necaz, luati de cititi un banc despre orgasme.

Incet, incet, lucrurile par sa se miste si in Romania. Incet, incet mentalitatile se schimba, oamenii invata de la straini, se lasa educati de filme, de documentare, renunta la prejudecati si uneori devin mai buni. Astazi, ma inclin in fata familiilor indurerate de moartea celor apropiati care in momentul in care inima nu le mai bate sunt nevoiti sa ia o decizie. Printre lacrimi, biciuiti de amintiri insorite despre cei ce i-au parasit, hotarasc sa salveze alte vieti amenintate de doamna cu coasa. Hotarasc sa doneze organele celui caruia nu-i mai folosesc. >>

In conceptia mea, acesta este unul dintre gesturile supreme de umanitate. Nu multi sunt cei care sunt capabili sa isi lase mortul ciopartit, sa ii lase pe doctori sa se infiga cu cutitul in ei asemeni ciorilor in starvuri. Pentru ca asa gandesc unii care nu sunt de acord cu donarea de organe.>>

Am mai spus aici si mi-am exprimat aceasta dorinta in fata parintilor: „daca o fi sa mor inainte sa imi fac un testament, va rog donati-mi organele, salvati alte vieti, ardeti-ma si risipiti-ma pe un munte.” Bineinteles ca s-au oripilat, si maica-mea mai ca nu m-a pleznit peste gura, ea nefiind de acord cu incinerarea. Bine ca tatal meu are aceleasi aspiratii ca si mine. Imi pare rau ca sunt macabra, dar in ziua de azi si moartea e artificiala. Nu mai mor oamenii din cauze naturale, ca da prea repede o masina peste ei sau dau ei cu masina intr-un pom.>>

Dar ca sa revin la ideea postului, ma bucur sa aud la stiri ca in tara noastra se petrec tot mai multe operatii de transplanturi de organe provenite de la oameni aflati in moarte cerebrala. Ma bucur sa aud ca altii au sansa unui nou inceput si asta doar datorita familiilor care in durerea lor, se gandesc si la durerea altora. Ma inclin in fata lor.