Sunt putin cam foarte bolnava, asa ca am din nou parte de o pauza fortata. De indata ce ma voi simti in stare sa stau la calculator, sa va scriu ce-mi mai trece prin capul asta care momentan e pe punctul de a exploda, o sa raspund tuturor comentariilor si o sa va vizitez blogurile. Pana atunci, sunt la orizontala cu comprese si inconjurata de tot soiul de medicamente.

Multa sanatate si sa aveti grija de voi.

Nu va pup, ca-s si racita pe deasupra.

Pentru ca unul dintre obiectivele nescrise ale ONG-ului bloggerilor de Timisoara este promovarea blogului si in randul celor care nu vor, nu le place, nu au chef, nu au rabdare sa se tina de unul, m-am gandit sa va intreb pe voi, cititori non-bloggeri ai posturilor mele (si nu numai) ce va motiveaza, ce va place si ce va aduce inapoi pe site-uri de gen. Eu una, daca nu as fi avut unul cred ca nu as fi ajuns sa citesc ce scriu altii, nu stiu de ce. Poate si pentru ca n-as fi stiut de ele. Asa ca raspunsul numai de la voi poate veni. Si ii rog si pe cei timizi, care nu comenteaza de obicei sa ma ajute sa inteleg, si de ce nu, sa putem sa ii mobilizam si pe altii, care nici macar nu stiu ce ascund aceste jurnale publice.>>

Pentru deliciul meu si al altor fete (desi comentatorii au fost predominant baietii) am scris mai demult un post despre actorii mei preferati. Sa nu care cumva sa credeti ca am ceva cu femeile sau ca nu apreciez un talent cand il vad, ma gandeam ca drept ar fi sa le insir si pe dansele intr-o lista, asa cum imi e obiceiul si obsesia pentru liste. Sper sa imi vina ideile pe masura ce scriu, pentru ca, sa fiu sincera, am in minte doar cateva actrite care nu-mi plac deloc si din cauza carora ocolesc filmele cu ele.
Insa, pot oricand si la orice ora sa va spun pe nerasuflate care sunt actritele mele preferate:
Meryl Streep – cred ca nici n-are rost sa enumar filmele in care a jucat, pentru ca talentul ei este unul international cunoscut si recunoscut. Mi-a placut mult in rolul din Diavolul se imbraca de la Prada, Clarissa lui Michael Cunnigham, dar cred ca prima data am vazut-o in Death Becomes Her (nu stiu cum a fost tradus in romaneste, parca Tinerete fara batranete).
Nicole Kidman – desi am notat-o sub Meryl, nu inseamna ca e pe locul doi, pur si simplu asa mi-am amintit de ea. A primit Oscarul pentru ca a interpretat-o pe Virginia Woolf, si a fost intr-adevar magistrala in acel rol. Eu i l-as mai fi dat si pentru Cold Mountain si pentru The Others.
Meg Ryan – e asa de dulce ca nu poti sa n-o indragesti. Chiar sunt curioasa daca exista printre voi cineva cui nu-i place Meg Ryan. De la City of Angels (care e unul dintre filmele mele preferate) si pana la Kate & Leopold parca nu s-a schimbat deloc. Primul film in care am vazut-o a fost comedia Innerspace si incepand de atunci, m-am cam uitat la tot ce am prins cu ea.
Sandra Bullock – frumoasa, amuzanta, desteapta, actrita poate nu de talia primelor doua, dar cu siguranta cu filme de toate genurile, dar mai ales comedii romantice. Speed a fost prima intalnire cu ea, apoi au urmat In love and war, unde o intrepreteaza pe iubita lui Hemingway, Practical Magic, alaturi de Nicole Kidman – au facut o pereche pe cinste, si sa nu cumva sa uit ca in Infamous a jucat rolul lui Harper Lee.
La categoria „the sexyest woman alive” (pentru mine), pe primul loc cu coronita: Eva Longoria. N-o fi ea nu stiu ce talent nedescoperit, desi imi place la nebunie in rolul lui Gabi din Desperate Housewives, dar debordeaza de sex-appeal. Tot sexy, cealalta Eva, Eva Mendes, pe care am vazut-o in Hitch si am incercat si cica a jucat si in Once upon a time in Mexico, cu Johnny Depp, da’ nu-mi mai aduc aminte.
Dulcica si dragutica mi se pare frantuzoaica Audrey Tautou, cu care in ultimul timp m-am cam intoxicat, ca m-am apucat de vizionat filme frantuzesti.
Ar mai fi: Julianne Moore, Juliette Binoche (absolut fabuloasa in Chocolat si Wuthering Heights), Julia Ormond, Julia Roberts, Julia Stiles, Reese Whiterspoon.
La capitolul „sa nu va vad” intra fara drept de apel Keira Knightley, Salma Hayek, Cameron Diaz, si uite ca le-am uitat pana sa le amintesc. Dar le-oi adauga cand mi le-oi aminti.

De multe ori cand ajung acasa, maica-mea ma intampina cu zambetul pe fata: „Ce bine ca ai ajuns, sa ne punem sa mancam.” Da’ ce? Mancarea a fost cu mine??? In weekend, taica-miu se duce la piata, ea face de mancare, si eu tre’ sa astept pana termina el cu zgaiala la toate fierotaniile si vechiturile de pe-acolo, numai pentru a manca in familie. Ma oftica la culme chestia asta. Nu o data s-a intamplat sa il asteptam si cand a ajuns, nu-i era foame. Sa mor de ciuda, nu alta! Nu mananc alte chestii inainte ca sa nu-mi stric pofta si pana vine el eu sunt lihnita de foame. Dar s-a cam terminat cu asta pentru ca mi-am impus punctul de vedere conform caruia: „atunci mananc cand mi-e foame”. S-au invatat minte si nu ma mai asteapta sa vin de la lucru, ma mai suna din cand in cand sa ma intrebe in cat timp ajung, asta in cazul in care mancarea e gata in jurul orei mele de sosire. Nu astept nici eu pe nimeni, intreb bineinteles daca mai vrea cineva sa mi se alature, si daca da, fine by me. Daca nu e gata mancarea, si nici nu mai dureaza mult, acuma nici eu nu-s absurda, ca nu dau ortu’ popii daca nu imbuc ceva in urmatorul sfert de ora.
Nu ma deranjeaza sa mananc singura si nici daca altii nu ma asteapta, insa ma supar tare daca nu ma invita la masa. E aiurea sa nu te intrebe nimeni daca ti-e foame, daca ai mancat, daca nu ai vrea sa gusti nu stiu ce.
Principal e actul hranirii si nu atmosfera din jurul ritualului. Asta bineinteles cand vorbim de mancatul acasa, cand se merge la restaurant e alta „mancare de peste”.
Unora, mai familisti, sau mai traditionalisti acest post vi se va parea deplasat. Eu insa nu tin prea mult la acest obicei din mosi stramosi. Pentru mine, singurele mese care conteaza sa fie luate in familie sunt cele de sarbatori: de Paste, de Craciun, de zile de nastere si alte ocazii speciale. Pranzurile sau cinele zilnice sau de la sfarsit de saptamana nu mi se par ocazii de notat in calendar.

Autor: Harper Lee
Nationalitate: american
Titlu original: To Kill a Mockingbird
Anul aparitiei: 1960
Premii: Pulitzer 1961, Brotherhood Award of the National Conference of Christians and Jews (1961)
Ecranizare: To Kill a Mockingbird (1962)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am terminat cartea acum o saptamana, insa mi-am luat timp pana sa scriu despre ea pentru ca e o carte care iti ramane in suflet destul timp dupa ce o citesti. Ma bucur ca am citit inca un roman care a reusit sa ma faca sa ma transpun in lumea lui, sa traiesc odata cu personajele si sa le inteleg dramele. La inceputul lecturii am avut senzatia ca sunt in romanul lui Capote, Cu sange rece, dar am inteles ca doar datorita faptului ca stiam ca Harper Lee si el fusesera amici foarte buni. Cred ca ceea ce au in comun cele doua romane sunt gingasia, umanizarea personajelor si capacitatea autorilor de a ne face sa ii indragim. In cazul lui Harper Lee nici nu a fost asa de greu avand in vedere ca personajul central e o fetita ce numai a inceput scoala si sensibilizeaza cititorul prin inocenta si inteligenta ei.

Romanul are forma lineara, intersectandu-se din cand in cand cu flashbackuri din trecut prin care Scout, povestitoarea, explica intamplarile din prezent. Actiunea prezinta perioada dintre clasa I si clasa a III-a a fetitei, cu anotimpurile ce se succeda si cu intamplarile aferente. Una singura insa isi pune amprenta asupra intregului roman, si devine tema principala: procesul unui tanar de culoare acuzat de violarea unei tinere albe.
Ceea ce incepe cu inocenta copilariei, cu jocurile si cu nazbatiile unor frati se termina cu oroarea crimelor albilor impotriva negrilor, cu ura ce o au unii impotriva altora.

Fac o paranteza aici, pentru a vorbi putin despre rasism, pentru ca pana acum am evitat subiectul. Daca e ceva ce urasc pe lumea asta, mai mult decat orice, acel lucru e discriminarea si crima din nici un motiv, doar de placere sau din superioritate. N-am reusit niciodata sa inteleg, si nici nu voi reusi vreodata, cum si-au permis unii sa ii omoare pe altii doar pentru culoarea pielii. Cu ce le-au fost inferiori negrii albilor? Cum si-au permis sa ii asupreasca asa cum au facut-o atata amar de vreme? Ce autoritate le-a dat pigmentul lor mai deschis?

Cand am ajuns in carte la pasajul cu procesul negrului primul gand care mi-a venit in minte a fost „procesul” lui Iisus (de fapt n-a avut nici unul). Cand juratii s-au intors in sala si au dat verdictul „vinovat”, cand judecatorul n-a facut nimic pentru a combate decizia lor, l-am vazut cu ochii mintii pe Pillat din Pont care pentru ca asa cerea poporul, li l-a dat pe Iisus, constient fiind de crima lui Barabas. Indraznesc sa fac asemenea comparatie pentru ca inca de la inceputul istoriei gloata infometata de sange a avut o putere de neimaginat asupra aceluia care are dreptul si puterea sa ia hotararea finala. Nedreptatea a facut poate mai multe crime decat a reusit dreptatea sa rezolve. Dar deja sunt prea multe idei care mi se invalmasesc in cap si ideea era alta, sa va vorbesc despre carte.

Unul dintre personajele mele favorite este Atticus Finch, tatal lui Scout si Jem, si avocatul negrului. Un lucru care mi-a placut in mod deosebit a fost faptul ca a stiut sa le fie un model celor doi strengari, ca tot ce a facut atat acasa, cat si la tribunal, a stat sub semnul moralitatii si nu s-a abatut de la drumul lui drept si cinstit nici cat negru sub unghie, tocmai din dorinta de a le da un exemplu bun copiilor lui care ramasesera demult fara mama.
Sunt mult mai multe lucruri care se pot spune despre carte, insa e mai bine sa le descoperiti voi. Eu recomand cartea asta oricui, si la Schimb de carti, de unde am luat-o, sper sa nu plece fara ca toti sa o fi citit.

Monica s-a gandit sa imi dea o lepsa, n-a mai dat-o, nu conteaza, eu am luat-o si iata ce a iesit. Asa aratam eu cand eram mica mica de tot.

Eu cu mami, la sat in judetul Arad.
Una dintre pozele mele preferate.

Nu stiu sa va zic cati ani aveam aici. Cred ca vreo 3.
Imi placea de numa’ sa fac acrobatii de-astea.
Se vede dupa moaca mea, nu? )

Echilibrista in toata regula. Daca ma puteam urca pe ceva, ma urcam.
Pe la varste de-astea asa mici nu prea imi placea sa mananc,
asa ca strabunica mea ma punea cu fundul pe masa,
ca sa se asigure ca macar cateva inghitituri tot luam.

Ce ziceam mai sus.

Am tinut mult la sania asta, ba chiar am poreclit-o Suzy.
Nu stiu de ce, mi se parea un nume fain.
Nu stiu pe unde e acum, dar am folosit-o la greu.

Si mai am muuulte, dar cu alta ocazie.
Daca e leapsa, sa o dam mai departe: Cinabru, Richie, Cropcircles si Ana.

Unii curiosi s-au gandit sa ma interogheze cu privire la mancarurile mele preferate. Numa’ bine s-a nimerit, ca oricum pregateam un post despre asta asa ca impusc doi iepuri dintr-o data.
O sa incep cu mancarea mea preferata de la mama de acasa. Exista cateva feluri pe care nimeni nu le face mai bune ca mami:
- sarmale
- cartofi frantuzesti
- aiuşca (sos de marar, iaurt si usturoi)
- macaroane cu varza
- supa de rosii
- sigur o sa fie un later edit pe aici

Later edit: macaroanele cu varza sunt foarte usor de obtinut. Se fierb macaroanele, se pun la scurs, iar in timpul asta se caleste varza murata. Cand varza e destul de calita, se adauga macaroanele, se pipereaza si se adauga foi de dafin. Eu nu le-am facut niciodata, dar asa mi-a aratat mami odata ca se fac.

Pentru ca din cand in cand (din ce in ce mai des) imi place sa ma rasfat cu o masa in oras, iata lista cu fixurile mele culinare, carevasazica fiecare restaurant cu meniul lui. Niciodata nu ma abat de la primele alegeri
Restaurantul Chinezesc (oricare ar fi el) – intotdeauna si negresit: spaghete prajite cu legume si carne de pui (diferite sortimente). Am mai scris despre acest orgasm bucal aici.
Stradivarius – am incercat o data salata de paste si de-atunci numai de-aia mananc acolo.
Jasmine – tot salata (Asortata), desi e clatitarie.
Pizza Poli – cele mai bune spaghete carbonara din oras. Parerea mea. Aici am mai incercat si pizza si e highly recommended si ea, orice sortiment.
Pizza Hut – bruschete, yummy.
KFC – Crispy Strips cu sos de usturoi (dupa care mi-e rau de nu mai pot, dar nu-mi refuz placerea gustului)
Kartoffel – intotdeauna de-ala simplu cu sos de smantana si usturoi si putin mărar.
McDonalds – inghetata cu caramel sau McFlurry de cioco.
Hm…. am mai fost si la Casa cu Flori si desi mancarea a fost foarte gustoasa mi-a ramas gandul la salata verde cu sos de usturoi. Nici la Restaurantul mexican si pot sa zic ca mi-a displacut, insa n-am mai fost demult. Camelot m-a cam dezamagit ca macarea a venit aproape rece si na… sa manci cu mana e ciudat oricum.
Leapsa asta intreba lumea ce-i place sa manance. Eu am dezvoltat-o un pic. Radu, Adeline, Baghy, Scorojit si Nuzzu, voi ce mancati??

Am ales sa scriu despre filmul asta pentru efectul ce l-a avut asupra mea. A distrus pentru o noapte toate valorile in care credeam. M-a facut sa ma indoiesc de iubire, de prietenie, de doctori, de familie.
Insa ceea ce m-a marcat cel mai mult era un lucru despre care mai auzisem pana atunci: constientizarea realitatii de sub anestezie. Ce poate fi mai groaznic decat sa simti o operatie pe cord? Te doare cand te tai la deget cu lama, daramite sa fii treaz cand ti se scoate inima pentru a o inlocui cu alta. Inceputul filmului prezinta niste statistici din care reiese ca anual 30 000 de oameni trec printr-o asemenea trauma in timpul diverselor operatii la care se supun. Nu stiu sa existe, n-am auzit de vreo masura luata pentru prevenirea acestor greseli. Mi-e greu insa sa cred ca desi se stie de existenta problemei nimeni nu se gadneste la o solutie.
Dar destul despre anestezie.
Spuneam ca mi-a zdruncinat increderea in doctori si in prieteni. Nu ca as avea cine stie ce incredere sau speranta, dar cand il auzi pe prietenul tau care urmeaza sa te opreze cum de fapt planuieste sa te omoare, parca nu-i a buna.
Pacientul cauta ingrozit refugiul in ganduri, in amintiri, in dragostea pentru logodnica lui. Incearca chiar sa comunice prin telepatie cu ea, are impresia chiar ca o aduce in sala de operatie, pana isi da seama ca si ea e implicata in premeditarea crimei.
Filmul incepe cu ideea ca mama baiatului habar n-are de logodna lor, tipul amana sa ii spuna pentru ca stie ca n-ar fi de acord si ar iesi un scandal. Te gandesti: „ce mama imbecila, incearca sa ii conduca viata fiului ei”, pana cand la un moment dat, situatia se rastoarna si mama inseamna ceea ce trebuie sa insemne: MAMA.
Nu pot sa spun ca filmul si actorii sunt de-o calitate iesita din comun, mai ales ca Jessica Alba nu ma impresioneaza mai deloc, insa ideile ce stau la baza merita toata atentia.

Later edit: Am mai gasit o recenzie buna si aici.

Sa termini facultatea de Litere si sa nu vrei sa te faci prof, in afara de translator nu ai prea multe optiuni. E drept ca peste tot se cere minim o limba straina si cu cat stii mai multe, cu atat esti mai apreciat. Ce te faci insa daca pe langa limbile alea nu prea stii altceva? Cine alege Literele, cred eu, gandeste cu inima si cu sufletul, nu face prea mult uz de gandirea logica, de statistici si de alte stiinte exacte. Te poti orienta inspre meserii in care cunoasterea unei limbi straine sa fie primara si abia apot sa fii „train”-uit la locul de munca pentru a asimila cunostinte straine tie pana atunci. Pas cu pas, mai inveti ceva, mai iti dai seama pe drum de cum stau lucrurile, te mai ajuta deductia, instinctul si o scoti la capat.

Insa, concluzia la care am ajuns e ca muncile astea de birou, astea de nivel mediu, sunt pentru femei. O femeie poate fi contabila, secretara, copywriter si alte meserii de gen mult mai repede ca un barbat. O femeie, absolventa de orice fel de facultate, isi gaseste un job aproape in orice domeniu „de birou” sau de relatii cu clientii, in timp ce pentru un el, nu e asa usor. O fi pentru ca sunt mai aspectoase si glasul lor firav (cateodata) te gadila mai usor la timpan, o fi ca inspira mai multa rabdare? Nu stiu, dar it’s a fact.

Sa fii baiat, sa termini Literele, ISE-ul, Dreptul, Istoria, Filosofia, nu cred ca e prea convenabil pentru tine daca nu ai ambitie, daca nu iubesti la nebunie ceea ce faci si daca nu ai convingerea ca vei schimba ceva. Evident ca toti pot deveni profesori, dar in invatamantul Romaniei de azi, cine are chef sa se inhame.
Fara a fi catusi de putin feminista sau bucuroasa de rasturnarea de situatie, sunt spectatoarea unui declin incet al barbatilor pe plan profesional. Domnii mei, nu va suparati pe mine, dar uitati-va in jur si imi veti da nitica dreptate. Cred ca fiecare dintre noi cunoaste macar un caz ca acestea despre care vorbesc.

Imi amintesc cu drag de perioada in care eram fana unei formatii si savuram cu o placere aproape orgasmica orice propozitie imi aducea o informatie noua despre ea. Cumparam orice revista aparea lunar, eram suparata foc ca nu gaseam si in Romania Bravo, sau altele care apareau prin strainatate, iar Popcorn nu era o furnizoare satisfacatoare a nevoilor mele. Internet nici vorba, doar o adresa amarata a unui Fan Club din Tampa, Florida, unde nu credeam ca scrisoarea mea va ajunge vreodata. Asta se intampla prin 1996.
Acum, lucrurile stau altfel. Revistele curg garla, emisiunile si televiziunile muzicale sunt la indemana oricui, sa nu mai vorbim de accesul la informatia mondiala, aka reteaua www.
Fie ca sunt vedete din muzica, cinematografie, televiziune sau alte domenii de interes public, informatia vine direct de la ei, ceea ce ii apropie de fanii care ii adora si se bucura pentru orice firimitura de atentie, pe care le-o ofera.
Una dintre metodele cele mai „afectuoase” intre vedete si fanii lor cred ca o constituie blogul. Acesta le ofera posibilitatea sa le vorbeasca direct, sa isi exprime de la ganduri intime pana la pareri subiective, orice le trece prin cap. Prin comentariile pe care le lasa, cititorii, fani sau nu, simt ca se apropie si intra in sfera personala a idolului lor, facandu-l mai accesibil, mai palpabil. Dialogul ce se naste intre cele doua parti reduce distanta de orice fel care exista intre ei.
Asta mi s-a intamplat si mie cand am dat peste blogurile personale ale unor cantareti, prezentatori, actori, oameni de televiziune sau de radio. Vazand ca ni se adreseaza noua direct, impartasindu-ne idei, trairi si fapte din viata lor, i-am simtit oameni, asa cum, de fapt si sunt, nu niste entitati menite sa dea bine pe sticla, carora le e interzis sa greseasca pentru ca sunt in mod constant sub lupa aparatelor de fotografiat sau de filmat.
In sensul asta, ei fac o treaba buna: Doru Oprisan, Tudor Chirila, Florin Grozea, Mihai Sturzu, Nicoleta Dragan, Cabral, Dragos Bucurenci, Mihai Morar si pe ceilalti pe care ii stiti, ii adaugati voi. Nu sunt o cititoare constata a blogurilor lor, intru din cand in cand, si rareori las un comentariu. Insa sunt convinsa ca exista oameni care ii citesc zi de zi si care intra constant sa vada ce au mai scris oamenii pe care ii admira. Eu una ii felicit.